Isaia 1:1-9: 

¹Viziunea lui Isaia, fiul lui Amoţ, pe care a văzut-o despre Iuda şi Ierusalim, în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, regii lui Iuda: ²Ascultaţi, voi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Iehova este Cel ce vorbeşte. Am hrănit copii şi i-am crescut, dar chiar şi ei s-au revoltat împotriva Mea. ³Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte şi poporul Meu nu Mă ia în considerare. ⁴O, naţiune păcătoasă! Un popor împovărat de fărădelege! O rasă de răufăcători, de copii degeneraţi! L-au părăsit pe Iehova, L-au respins cu dispreţ pe Sfântul lui Israel, sunt înstrăinaţi de El, I-au întors spatele. ⁵Pe ce parte vă veţi mai lovi, ce pedeapsă veţi adăuga? Tot capul este bolnav şi toată inima cade în leşin. ⁶Din talpa piciorului până în creştet nu există sănătate; sunt răni, vânătăi şi plăgi putrezite; nu au fost stoarse, nici legate, nici alinate cu untdelemn. ₇Ţara voastră este pustiită, oraşele voastre sunt arse de foc; pământul vostru, înaintea ochilor voştri, este devorat de străini şi este pustiit ca şi cum ar fi fost distrus de o inundaţie. ⁸Iar fiica Sionului este părăsită, ca o colibă în vie, ca o colibă într-o grădină de castraveţi, ca un oraş luat prin asediu. ⁹Dacă nu ne-ar fi lăsat Iehova, Dumnezeul oştirilor, o rămăşiţă, am fi devenit curând ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.

Având în vedere că toată lumea are Biblia în aşa numita „versiune autorizată” şi se poate raporta la ea după buna sa plăcere, şi că foarte mulţi oameni o au şi pe cea „revizuită”, s-a ajuns la concluzia că este cel mai bine să se ofere cititorilor, în prezentul studiu, beneficiul unei alte traduceri. Cea aleasă a fost a episcopului Lowth, care este, fără îndoială, ca întreg, cea mai bună traducere englezească a profeţiei lui Isaia. Prin urmare, vom tipări textul acesteia, aşa cum am făcut mai sus, şi vom oferi studentului, în diverse note, beneficiul altei traduceri care să facă o parte a textului mai clară. Această expunere a situaţiei va ajuta cititorul obişnuit, astfel că nu va fi necesară repetarea ei.[1]

Fie ca oricine îşi propune să obţină un beneficiu durabil din aceste studii ale evangheliei după Isaia, să fie atent la următorul sfat: înainte de toate, studiază textul cu atenţie. Cum? Citeşte-l din nou şi din nou, străduindu-te să descoperi exact ceea ce spune. Notează dependenţa fiecărui verset şi propoziţie de cea precedentă. Nimeni din lume nu îţi poate spune vreun adevăr legat de text, pe care să nu îl găseşti în text. Şi, dacă vei fi atent, poţi spune ceea ce Domnul spune, la fel de bine ca oricine altcineva, pentru că El foloseşte limbajul oamenilor obişnuiţi. Notele care urmează sunt destinate să îţi fixeze atenţia mai adânc în ceea ce este conţinut în text şi astfel să te ajute să îl reţii prin asocierea lui cu alte porţiuni familiare din Scriptură. Vei vedea că nu este introdus nimic care să nu fie conţinut în textul lecţiei şi astfel vei învăţa cât de bogat este cuvântul lui Dumnezeu.

„Ascultaţi, voi ceruri, şi ia aminte, pământule (…).” De ce? Pentru că Domnul a vorbit. Când Domnul vorbeşte, este timpul pentru fiecare din cer şi de pe pământ să tacă. „Domnul este în templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui” (Habacuc 2:20). „Iov a răspuns Domnului şi a zis: «Iată, eu sunt fără valoare, ce să Îţi răspund? Îmi voi pune mâna la gură. O dată am vorbit, dar nu voi răspunde; da, de două ori, dar nu voi continua mai departe»” (Iov 40:3-5).

Importanţa păstrării tăcerii când Domnul vorbeşte nu poate fi îndeajuns de puternic accentuată. Când unul dintre marii bărbaţi ai pământului vorbeşte despre un subiect pe care crede că-l stăpâneşte, toţi oamenii au bunul simţ să îi acorde atenţie, considerând că este un privilegiu să aibă posibilitatea de a-l auzi. Şi chiar şi atunci când nu sunt pe deplin de acord cu tot ce spune, sunt modeşti în a-şi exprima părerile. Dar puţini sunt cei care au scrupule şi nu-i răspund înapoi Domnului atunci când vorbeşte. Aproape oricine se consideră competent pentru a fi un critic al Bibliei. Dar dacă vom tăcea întotdeauna înaintea Domnului, fără să exprimăm nici măcar în adâncul inimilor noastre vreun cuvânt, ci permiţând Domnului să ne dea gândurile Lui, vom găsi nu numai viaţă, ci, de asemenea, înţelepciune sănătoasă. Căci cuvântul lui Dumnezeu este viaţă şi „Domnul dă înţelepciunea; din gura Lui vin cunoştinţa şi înţelegerea” (Proverbele 2:6).

Dar există o forţă specială în a chema cerurile şi pământul ca martori când se menţionează rebeliunea oamenilor, deoarece ei nu au încălcat niciodată voia lui Dumnezeu. Pământul este supus glasului Său şi aşa a fost de când El a zis: „Să dea pământul iarbă!” „Pentru veci, o, Doamne, este cuvântul Tău fixat în cer. Credincioşia Ta este pentru toate generaţiile; Tu ai întemeiat pământul, iar el rămâne. Ele rămân şi astăzi după poruncile Tale, pentru că toate lucrurile sunt slujitorii Tăi” (Psalmii 119:89-91). Vezi Ieremia 2:12-13 şi Deuteronomul 32:1-3 pentru alte ocazii în care Domnul cheamă cerurile şi pământul să fie martori ai apostaziei poporului.

Observă contrastul evidenţiat în versetele 2 şi 3. În original, contrastul este foarte bine marcat – copiii în contrast cu animalele necuvântătoare. „Am hrănit copii şi i-am crescut, dar chiar şi ei s-au revoltat împotriva Mea.” Din moment ce boul şi măgarul îşi recunosc stăpânul, cu atât mai mult ar trebui să o facă copiii. Boul şi măgarul au mai mult respect faţă de stăpânul lor decât au copiii faţă de Tatăl lor. Ce contrast izbitor!

Pe cine recunosc boul şi măgarul ca stăpân şi domn al lor? Răspunsul este uşor: pe cel care îi hrăneşte. Măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său. El ştie unde îşi găseşte hrana. Iar animalele îşi arată recunoştinţa faţă de stăpânii lor prin faptul că îşi apleacă gâtul sub povara pe care stăpânul o aşază asupra lor. Ele îşi oferă slujirea celui de la care îşi primesc susţinerea.

Spune cineva că aceasta nu cere foarte mult discernământ din partea animalelor? Atunci ce să se spună despre copiii pe care Dumnezeu i-a hrănit? Dacă recunoaşterea stăpânului este un lucru atât de simplu încât nici chiar un animal nu este considerat vrednic de cinste pentru supunerea faţă de mâna care îl hrăneşte, ce limbaj poate exprima stupiditatea oamenilor care nu îl cunosc pe Domnul „care dă din belşug toate lucrurile pentru a ne bucura de ele”, chiar „viaţa, suflarea şi toate lucrurile”? Aminteşte-ţi că omul a fost făcut stăpânul animalelor şi astfel este destinat să fie infinit deasupra animalelor în cunoştinţă. Atunci ce scuză poate fi adusă pentru el, când este ignorant faţă de un lucru pe care şi cel mai puţin inteligent animal îl cunoaşte bine?

A-l cunoaşte pe Dumnezeu este cel mai uşor lucru din lume. Dacă nu ar fi aşa, ar exista unii care s-ar scuza pentru faptul că nu Îl cunosc. Dar toţi sunt „fără scuză”, căci toate lucrurile Îl descoperă pe El. Nu trebuie să fii filosof pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Tot ce se cere este să ai la fel de multă cunoştinţă ca un bou sau un măgar pentru a recunoaşte adevărurile cele mai simple. A-L recunoaşte în continuu pe Cel care ne hrăneşte este tot ce e nevoie pentru a face din cineva un creştin. Nu trebuie să teoretizăm. Evanghelia nu este o teorie, ci un fapt. Tot ce se doreşte este să crezi, pur şi simplu, lucrurile care sunt. „Cel care vine la Dumnezeu trebuie să creadă că El există.” Iar dovada faptului că El există este văzută în darul pâinii noastre zilnice.

Oricine poate vedea cu uşurinţă că el nu se hrăneşte pe sine. Boul şi măgarul ştiu aceasta. Toată viaţa noastră provine din exteriorul nostru şi nu noi o producem. Acum, pentru ca nimeni să nu aibă ocazia de a se plânge şi a spune: „Cum pot eu să cunosc numele celui care oferă această hrană?”, putem spune: „Tot ce ţi se cere este să-L recunoşti pe Creator.” Închină-te Celui ce a făcut „cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Când facem aceasta va fi uşor să vedem că Cel care ne dă viaţa are dreptul de a gestiona acea viaţă, iar datoria noastră este împlinită. „Întreabă acum animalele şi ele te vor învăţa” (Iov 12:7).

Cineva poate fi înclinat să spună că partea din Scriptură atribuită acestei lecţii nu este foarte mângâietoare, de vreme ce este toată numai reproş. Ei bine, este adevărat că necesităţile cazului ne-au forţat să luăm doar o porţiune fragmentată a mesajului, dar aceasta nu este fără mângâiere, chiar dacă este un reproş. Este un reproş adresat copiilor, iar Domnul spune: „Fiul Meu, nu dispreţui mustrarea Domnului, nici nu obosi la îndreptarea Lui, căci Domnul mustră pe cine iubeşte, precum mustră un tată pe fiul în care îşi găseşte plăcerea.” (Proverbele 3:11-12). Spiritul Sfânt, a cărui slujbă specială este aceea de mângâietor, este mai întâi de toate un mustrător al păcatului (Ioan 16:7-8). „Porunca este o lampă, iar legea este lumină; şi mustrările învăţăturii sunt calea vieţii” (Proverbele 6:23).

„O, naţiune păcătoasă! Un popor împovărat de fărădelege!” Să ne plecăm tremurând înaintea Domnului pentru că ni se adresează în acest fel? Nicidecum, căci auzim chemarea Salvatorului: „Veniţi la Mine voi toţi care lucraţi şi sunteţi împovăraţi şi vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi umil în inimă şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mat. 11:28-29).

„Luaţi jugul Meu asupra voastră”, spune Domnul. Desigur. Boul şi măgarul se supun jugului celui care îi hrăneşte, de ce să nu o facem şi noi? Iar ei poartă poveri grele pentru stăpânii lor, dar Stăpânul nostru ne cheamă la El pentru a ne uşura de poverile noastre. Noi suntem „împovăraţi de fărădelege”. De ce? Pentru că ne-am îndepărtat de El. Jugul Lui este uşor, iar povara Lui este uşoară. Doar când „ne întoarcem” găsim muncă grea şi poveri grele. Ce slujire binecuvântată este aceasta care dă odihnă de la muncă!

„De ce să fiţi mai loviţi, revoltându-vă mai mult şi mai mult?” Când boul şi măgarul se răscoală şi refuză să poarte povara aşezată asupra lor de stăpânul lor sau când se îndepărtează de cale, ce îşi aduc asupra lor? Nuiaua pedepsei, desigur. La fel este şi cu noi când ne depărtăm de cale. Dar reţineţi că loviturile care vin nu sunt date arbitrar. Depărtarea de calea vieţii este, în ea însăşi, moarte. Astfel actul ilegal îşi atrage propria pedeapsă. „De aceea au urât ei cunoştinţa şi nu au ales frica de Domnul: nu au vrut niciunul din sfaturile Mele, au dispreţuit toate mustrările Mele. De aceea vor mânca din roadele propriei lor căi şi vor fi umpluţi cu propriile lor invenţii. Căci abaterea celor proști îi va ucide, iar prosperitatea nebunilor îi va distruge” (Proverbele 1:29-32). Cei care păcătuiesc păstrează asupra lor înşişi mânia pentru ziua mâniei (Romani 2:5). „Nedreptatea lui se va întoarce asupra capului său, şi acţiunea lui violentă va coborî pe propriul lui creştet” (Psalmii 7:16).

„Din talpa piciorului până în creştet nu este sănătate” în trup din cauza păcatului comis, ci „răni, vânătăi şi plăgi putrezite”. Acesta este rezultatul refuzului de a asculta cuvintele Domnului, care „sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor” (Proverbele 4:20-22). Nimic nu este mai sigur decât că aici este cea mai strânsă legătură între păcat şi boală. Boala este numai lucrarea morţii, iar moartea a venit în lume o dată cu păcatul (Romani 5:12). Dacă nu ar fi păcat, nu ar exista boală în lume. „Credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10:17). Iar „cel drept va trăi prin credinţă”. Aceasta înseamnă că oamenii pot trăi prin cuvintele Domnului. Este adevărat că noi nu avem viaţă cu excepţia celei pe care ne-o dă Domnul. Toţi oamenii trebuie să admită aceasta. Şi este, de asemenea, adevărat că viaţa Domnului este perfectă şi eternă. Nu există viaţă în afară de viaţa Domnului, de aceea viaţa pe care ne-o dă Domnul este o viaţă perfectă. Atunci, nu este, să spunem aşa, mai uşor pentru Domnul să ne dea o sănătate perfectă decât să suferim de tot felul de boli? Cu siguranţă, mult mai uşor, pentru că Domnul nu ne poate da o altă viaţă decât aceea care este perfectă. Atunci de ce suferim de boli? Pur şi simplu pentru că „toţi s-au abătut de pe cale” şi s-au îndepărtat de Domnul. Am respins cuvintele Sale, care sunt Duh şi viaţă. Nu Domnul este Cel care ne trimite boala, ci boala vine ca rezultat al respingerii sau neglijării cuvântului Domnului. „Poporul Meu este distrus din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:6).

Citeşte Psalmii 38:1-8 pentru a găsi o paralelă cu Isaia 1:4-6. Observă cât de des, în Biblie, boala trupului este numită drept un rezultat al îndepărtării de Domnul. Când oamenii vor fi respins cu totul Spiritul şi cuvântul Domnului, prima manifestare a acestui lucru va fi o plagă a „unei răni dezgustătoare şi dureroase”. Iar plaga ce apare în trupul unui om, va fi doar lucrarea „plăgii din propria lui inimă”.

Citeşte Luca 7:50 şi 8:48, observând notele din RV. Acolo vedem că Isus a folosit aceleaşi cuvinte atât pentru cea ale cărei păcate le-a iertat, cât şi pentru cea pe care a vindecat-o de o boală dureroasă. „Credinţa ta te-a mântuit” este acelaşi lucru cu „credinţa ta te-a vindecat”. Salvarea este pur şi simplu lucrarea de însănătoşire. Când Isus a vindecat în Sabat, pe şchiopul de la scăldătoarea Betesda, El i-a „vindecat fiecare părticică” (Ioan 5:7-9). Apoi, când l-a găsit pe om în templu, i-a spus: „Iată, eşti vindecat; să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” (Ioan 5:14). Aceasta ne arată: (1) că boala omului a fost rezultatul păcatului personal şi (2) că Isus, vindecându-i boala, l-a salvat din păcat, întocmai după cum a făcut paraliticului (vezi Matei 9:2-6). „Binecuvântează suflete pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui, El care îţi iartă toate fărădelegile, care îţi vindecă toate bolile” (Psalmii 103:2-3).

„Din talpa piciorului până în creştet nu este sănătate.” Aceasta este condiţia noastră departe de Domnul. Dar când şchiopul de la poarta Frumoasa a fost vindecat în numele lui Isus din Nazaret, Petru a spus poporului care se adunase împrejur: „Numele Lui, credinţa în numele Lui, l-a făcut pe acest om puternic, pe care îl vedeţi şi-l cunoaşteţi; da, credinţa care este prin El i-a dat această sănătate perfectă în prezenţa voastră a tuturor” (Fapte 3:16). Acel om nu a fost numai vindecat în trup, ci salvat şi în ceea ce priveşte sufletul lui, căci toţi profeţii mărturisesc „că prin numele Lui oricine crede în El va primi iertarea păcatelor sale” (Fapte 10:43). Mai mult, când Petru a vorbit despre acest caz a doua zi înaintea judecătorilor, a declarat că omul s-a vindecat în numele lui Isus din Nazaret, în care singur este salvarea, astfel, identificând vindecarea trupului cu salvarea.

Încă un lucru nu trebuie omis în această lecţie. Observă condiţia oribilă evidenţiată în Isaia 1:5-6. Aminteşte-ţi că boala nu este decât manifestarea fizică exterioară a păcatului. Nu este întotdeauna rezultatul păcatului personal, dar aceasta nu face nicio diferenţă.Dacă nu suntem noi responsabili de ea, putem fi siguri că Dumnezeu ne va salva din ea, de vreme ce El ne salvează din rezultatul rebeliunii noastre. Adevărul pe care dorim să-l păstrăm în minte este că boala este lucrarea morţii, care este rodul păcatului. Acum, un trup care este plin de răni, vânătăi şi plăgi putrezite, nu este nicidecum un lucru plăcut la vedere. Este, într-adevăr, cel mai dezgustător. Acum, aminteşte-ţi că indiferent cât de corectă poate fi o persoană în ochii omului, dacă inima este coruptă, acea persoană arată pentru Dumnezeu la fel cum ar arăta în faţa noastră dacă ar fi acoperit cu bube dezgustătoare. „Domnul nu vede aşa cum vede omul, căci omul se uită la înfăţişarea exterioară, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).

Aminteşte-ţi, de asemenea, că această condiţie înspăimântătoare a trupului este tocmai rezultatul depărtării de Domnul şi al împovărării cu fărădelegi. Apoi citeşte binecuvântata evanghelie a lui Isaia: „Cu siguranţă El ne-a purtat suferinţele şi durerile noastre”; (compară cu Matei 8:16-17) „dar El era rănit pentru nelegiuirile noastre, era zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa pentru pacea noastră era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi, precum nişte oi, ne-am îndepărtat, fiecare se îndrepta pe drumul lui, iar Domnul a aşezat asupra Lui fărădelegea noastră, a tuturor” (Isaia 53:4-6). Dacă suntem împovăraţi de nelegiuire şi suntem acoperiţi de răni şi vânătăi, împărtăşim soarta Domnului. O spunem astfel, deşi adevărul este că El împărtăşeşte soarta noastră. El ne ia povara păcatului şi a bolii. Pentru ce? Pentru ca noi să fim eliberaţi în totalitate de ea. Rănile Lui vindecă rănile noastre. Cum aşa? Pentru că rănile Lui sunt rănile noastre. Ce?! Rănile pe care El le are sunt ale mele? Da, cu siguranţă. O, aceasta înseamnă că eu nu le mai am. Nu, sunt toate asupra Lui. Lasă-L să le păstreze, pentru că „El va înghiţi moartea în victorie”. Minunat Medic, care vindecă bolile noastre prin ale Sale. Aşa este şi aşa să fie.

The Present Truth, 29 decembrie 1898

Notă de subsol:

[1] N.t. – când se specifică „versiunea obişnuită”, „versiunea comună”, „versiunea noastră” sau altele asemenea, a se înţelege că autorul se referă la traducerea King James Version (KJV). „Versiunea revizuită” a traducerii KJV este Revised Version (RV). Având în vedere că autorul foloseşte mai multe traduceri pentru a scoate în evidenţă anumite idei, textele biblice din întreaga carte sunt redate prin traducerea liberă a traducătorului, nefiind folosită nicio altă traducere publicată din limba română. Pentru un studiu mai profund sugerăm cititorului compararea traducerilor cu textele din versiuni precum Ediţia Dumitru Cornilescu, Fidela etc.