13. Eliberarea lui Israel

13. Eliberarea lui Israel

Isaia 14:1-12 (Traducerea Lowth): 

1Căci Iehova va avea milă de Iacov şi îl va alege din nou pe Israel. Şi El le va da odihnă în toată ţara lor; străinul li se va alătura şi se va lipi de casa lui Iacov. 2Naţiunile îi vor lua şi îi vor duce în propriile lor locuri şi casa lui Israel îi va stăpâni în ţara lui Iehova, ca servitori şi slujnice. Îi vor lua captivi pe cei cărora le fuseseră captivi şi vor domni peste opresorii lor. 3Şi se va întâmpla în acea zi că Iehova îţi va da odihnă din nenorocirea ta, din îngrijorarea ta şi din robia grea ce a fost aşezată asupra ta. Vei rosti această pildă despre regele Babilonului şi vei spune: 4Cum a încetat opresorul! Extracţiile de aur au încetat! 5Iehova a frânt toiagul celor răi, sceptrul stăpânitorilor. 6Cel care lovea naţiunile în furie cu o continuă lovitură, cel care stăpânea naţiunile cu mânie, este persecutat şi nimeni nu opreşte acest lucru. 7Tot pământul este în odihnă, este liniştit, izbucnesc într-un strigăt plin de bucurie. 8Chiar pinii se bucură de tine, cedrii din Liban. De când ai căzut tu, niciun tăietor nu s-a mai ridicat împotriva noastră. 9Hadesul de dedesubt este mişcat din cauza ta, ca să te întâlnească la venirea ta. El îi trezeşte pentru tine pe puternicii morţi, pe toţi conducătorii pământului. El face să se ridice de pe tronurile lor toţi regii naţiunilor. 10Toţi aceştia te vor acosta şi îţi vor spune: Tu, chiar şi tu ai devenit slab ca noi? Eşti şi tu făcut ca noi? 11Este atunci mândria ta coborâtă în mormânt, sunetul instrumentelor tale vesele? Au devenit paraziţii culcuşul tău şi viermii acoperământul tău? 12Cum ai căzut din cer, o, Lucifer, fiul zorilor!

Ar fi bine ca fiecare dintre cei care urmăresc aceste studii din Isaia, să păstreze alături de ei, ca referinţă permanentă, articolul intitulat „Timpul făgăduinţei” care însoţeşte prima lecţie. Fiecare lecţie care urmează va imprima adevărul rezumat acolo tot mai mult în minte, până când o privire aruncată în orice parte a cărţii lui Isaia, îi va permite studentului să vadă că ea se referă la ultimele zile ale istoriei acestei lumi.

Luaţi în considerare condiţia lui Israel din timpul când această profeţie a fost scrisă. Ei nu erau în captivitate, ci locuiau în ţara Canaan, având propriul rege. Nu ştim exact data când a fost scrisă, dar ştim că nu mai târziu de anul 700 î.Hr., Isaia a profetizat în timpul domniei lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, începând de la sfârşitul domniei lui Ozia (vezi Isaia 1:1 şi 6:1-9). Iotam şi Ahaz au domnit fiecare şaisprezece ani, iar Ezechia douăzeci şi nouă de ani (2 Cronici 27:1, 28:1 şi 29:1). În al paisprezecelea an al domniei lui Ezechia a avut Isaia o solie specială pentru el, anunţându-i moartea şi mai târziu restabilirea lui. Ştim acest lucru pentru că atunci au mai fost adăugaţi cincisprezece ani la viaţa regelui (2  Împăraţi 21:6). Prin urmare, profetul a profetizat cel puţin patruzeci şi şase de ani, adică până în anul 713 î.Hr. Nu a profetizat după moartea lui Ezechia, chiar dacă a făcut-o până la acea vreme, din moment ce, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost menţionat în Isaia 1:1. Dar chiar dacă a continuat până la moartea lui Ezechia, lucrarea sa a fost cu cel puţin 700 de ani înainte de Hristos, pentru că Ezechia a murit în 698 î.Hr.

Acum, acest mic studiu asupra datei nu este o chestiune tehnică. Este un lucru de o importanţă vitală. De aici vedem că această profeţie a lui Isaia privind alegerea lui Israel, aducerea la locul lor şi oferirea odihnei în propria lor ţară, a fost rostită cu aproape o sută de ani înainte ca ei să fie duşi în Babilon. Pe timpul când făgăduinţa a fost rostită, împărăţia se bucura de prosperitate, iar israeliţii locuiau în siguranţă în ţara Canaanului. Totuşi, Dumnezeu le-a promis că vor avea din nou odihnă în propria lor ţară. Acest lucru este foarte important.

Ceva asemănător se găseşte în istoria lui David (vezi 2 Samuel 7:1-10). De acolo învăţăm că, atunci când David, la apogeul puterii lui, Domnul oferindu-i odihnă faţă de toţi duşmanii lui, îşi propune să construiască o casă Domnului, primeşte o mare promisiune de la Dumnezeu, din care o parte este aceasta: „Mai mult, voi stabili un loc pentru poporul Meu Israel şi îi voi sădi ca să poată locui într-un loc al lor şi să nu se mai mute.Iar copiii celor răi să nu-i mai chinuie ca odinioară.” Aceste lucruri arată că prezentul pământ al Canaanului, chiar dacă ar fi atât de roditor ca în zilele lui Iosua, nu este destul de bun ca să fie moştenirea poporului lui Dumnezeu. David a mărturisit că el era doar un străin şi un călător pe pământ, iar aceasta s-a întâmplat când împărăţia sa era la apogeu (1 Cronici 29:15). El se considera un călător la fel de mult ca Avraam, Isaac şi Iacov. Doar când păcătoşii vor fi distruşi din ţară, astfel încât copiii celor răi nu vor mai putea să chinuie, vor putea cei blânzi să moştenească pământul şi să se bucure din plin de pace (Psalmii 37:9-11).

„De cine este biruit un om, de acela este şi robit” (2 Petru 2:19). „Oricine păcătuieşte este robul păcatului” (Ioan 8:34 – RV). „Propriile fărădelegi îl vor apuca pe cel rău şi va fi legat de corzile propriilor păcate” (Proverbele 5:22). Niciun om nu poate fi în robie dacă nu este învins de păcat. Daniel a fost în Babilon mai mult de şaptezeci de ani, dar nu a fost niciodată în robie. El nu a cedat păcatului şi astfel, în loc să fie un servitor, a devenit stăpânul ţinutului. Cei trei tovarăşi ai săi erau la fel de liberi. Atât de liberi erau ei, chiar şi în Babilon, încât atunci când au fost legaţi cu sfori şi aruncaţi într-un cuptor încins datorită loialităţii lor faţă de Dumnezeu, focul ce fusese destinat pentru distrugerea lor, a ars doar legăturile şi le-a permis să umble în libertate. Ei erau „cu adevărat liberi”, pentru că Fiul însuşi i-a făcut liberi (vezi Daniel 3:13-25). Astfel, vedem că numai păcatul poate să robească pe cineva în Babilon, iar Satana este autorul păcatului. De aceea, când citim făgăduinţa că poporul lui Dumnezeu îi va robi pe cei care mai înainte îi înrobiseră pe ei şi va stăpâni peste opresorii lor, ştim că aceasta înseamnă victorie asupra tuturor păcatelor lor şi asupra întregii puteri a diavolului. Este împlinirea jurământului pe care Dumnezeu l-a jurat tatălui nostru Avraam „că îl va împlini pentru noi, astfel încât, fiind eliberaţi din mâna vrăjmaşilor noştri să Îi putem sluji fără frică, în sfinţenie şi în neprihănire înaintea Lui toate zilele vieţii noastre” (Luca 1:73-75).

Victoria este a noastră acum, căci „aceasta este victoria care a învins lumea, tocmai credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dar va veni un timp când Satana însuşi va fi legat, aşa încât nu mai poate „înşela naţiunile” (Apocalipsa 20:1-3). Atunci nu numai o parte, ci tot poporul lui Dumnezeu, adunat din toate ţările, va izbucni în cântare: „Cum a încetat asupritorul! Oraşul de aur a încetat! Domnul a frânt toiagul celor răi şi sceptrul stăpânitorilor. Cel care lovea poporul în furie cu o lovitură continuă, cel care stăpânea naţiunile cu mânie, este persecutat şi nimeni nu opreşte acest lucru.” Făgăduinţa este că cei care ne urmăresc sufletul şi plănuiesc rănirea noastră, vor fi întorşi şi aduşi în confuzie. Ei vor fi „ca pleava înaintea vântului” şi îngerul Domnului îi va alunga. Calea lor va fi întunecată şi alunecoasă şi îngerul Domnului îi va persecuta (Psalmii 35:4-6). Cântecul celor răscumpăraţi de pe muntele Sionului trebuie învăţat aici, căci răscumpăraţii Domnului se vor întoarce şi vor veni cântând în Sion (Isaia 51:11). Va fi un cântec nou cel pe care îl vor cânta ei, dar acum, în timpul prezent, Domnul ne ridică din groapa oribilă şi din mocirla pământului şi ne pune picioarele pe Stâncă, întăreşte paşii noştri şi pune un nou cântec în gura noastră (Psalmii 40:1-3). 

Cântecul răscumpărării este cântat pe baza eliberării de sub puterea regelui Babilonului. Mai poate exista vreun dubiu cu privire la cine este el? Este cel care loveşte naţiunile în mânia sa cu o lovitură continuă. Când el este doborât, „tot pământul este în odihnă şi liniştit”. Nu este altul decât vrăjmaşul, diavolul, care umblă pe tot pământul ca să-i distrugă pe locuitorii lui. Chiar el va fi doborât, cu toate că odată el era „Lucifer, fiul zorilor”, dar „a căzut din cer”. Niciun capitol nu arată această identitate, între regele real al Babilonului şi Satana, mai deplin ca acesta. Fie ca acest adevăr să fie pe deplin înţeles şi păstrat. Să se înţeleagă despre cartea lui Isaia că a fost scrisă pentru ultimele zile şi că se aplică într-un mod special nouă, şi că întreaga profeţie devine simplă şi poate fi citită cu plăcere şi folos.

„Prinţul puterii văzduhului, spiritul care acum lucrează în copiii neascultării” (Efeseni 2:2) este Satana, „dumnezeul acestei lumi” (2 Corinteni 4:3-4). De când a câştigat locul care se cuvine de drept lui Dumnezeu, în inimile oamenilor, rezultă în mod natural că el guvernează în naţiunile care Îl uită pe Dumnezeu. În timpurile străvechi, nu existau decât naţiuni păgâne pe pământ. Închinarea la diavol era religia păgânilor şi Satana era adevăratul stăpân în fiecare împărăţie. Acum naţiunile conducătoare ale pământului se pretind creştine, totuşi fiecare este pe faţă şi incontestabil în dezacord cu învăţătura lui Hristos. Preceptele lui Dumnezeu sunt sfidate şi cei care le urmează şi învaţă şi pe alţii să facă la fel sunt pedepsiţi. În consecinţă, Satana, autorul confuziei, pentru că este cauza iniţială a invidiei şi a conflictului – regele Babilonului – încă domneşte şi îi asupreşte pe mulţi, chiar din poporul lui Dumnezeu. Dar „mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Hristos”. Dumnezeu a cercetat naţiunile pentru a scoate din ele un popor pentru numele Lui. Oricine va învinge va primi putere asupra naţiunilor (Apocalipsa 2:26-27). Dar calificarea necesară pentru a stăpâni naţiunile este stăpânirea propriului spirit şi acest lucru poate fi făcut numai prin Hristos, căruia i-a fost dată „putere peste toate făpturile” şi în care suntem făcuţi deplini.

The Present Truth, 23 martie 1899