19. Coroana ruşinii şi coroana slavei

19. Coroana ruşinii şi coroana slavei

Isaia 28:1-13 (Traducerea Lowth): 

1Vai de coroana mândră a beţivilor lui Efraim şi de floarea veştejită a frumuseţii lor glorioase! De cei care sunt la capătul văii bogate, care sunt amorţiţi de vin! 2Iată-l pe cel puternic, pe cel extrem de puternic! Ca o furtună cu grindină, ca o vijelie distrugătoare. Ca un potop iute ale unor ape puternice ce coboară. El îi va azvârli cu putere la pământ cu mâna sa. 3Vor fi călcate în picioare coroanele mândre ale beţivilor lui Efraim. 4Şi floarea veştejită a frumuseţii lor glorioase, care este la capătul văii bogate, va fi ca un rod timpuriu înaintea verii, pe care îl culege imediat oricine îl vede, şi nici nu îl ia bine în mână că îl şi înghite. 5În ziua aceea, Iehova, Dumnezeul oştirilor va deveni o coroană frumoasă, o diademă slăvită pentru rămăşiţa poporului Său, 6şi un spirit de dreptate pentru cei care stau în judecată, tărie pentru cei care resping războiul la poarta (duşmanului). 7Dar chiar şi ei au greşit, prin vin şi prin băutură tare s-au ameţit. Preotul şi profetul s-au îmbătat de băutură tare, sunt copleşiţi de vin, s-au ameţit prin băutură tare, au greşit în vedenii, s-au poticnit în judecată. 8Toate mesele lor sunt pline de vărsături, de murdărie, aşa că nu este niciun loc liber. 9„Pe cine (spun ei) va învăţa El cunoştinţa; şi cui va da învăţătură? Unor copii înţărcaţi, luaţi de la sân? 10Căci este poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, puţin aici, puţin acolo.” 11Da, cu adevărat, cu buze gângave şi cu o limbă străină va vorbi El acestui popor. 12Căci atunci când le-a spus: Aceasta este adevărata odihnă, daţi odihnă celui obosit şi aceasta este înviorarea, ei nu au vrut să audă. 13De aceea, într-adevăr cuvântul lui Iehova va fi pentru ei poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, puţin aici, puţin acolo, pentru ca să meargă înainte şi să cadă înapoi şi să fie zdrobiţi şi prinşi în laţ.

Există câteva traduceri diferite ale primelor versete din acest capitol. Cititorul va observa că primul verset diferă oarecum în traducerea lui Lowth faţă de ce avem în versiunea obişnuită. RV pare totuşi să fie cea mai potrivită, pentru faptul că păstrează un singur subiect peste tot. Aici avem coroana mândră a beţivilor lui Efraim, care este floarea veştejită a frumuseţii lui glorioase şi care se află în capul văii mănoase. În alte versiuni ar părea că vaiul este rostit atât împotriva coroanei mândriei, cât şi împotriva beţivilor lui Efraim.

De fapt, oricum nu este nicio diferenţă, căci de vreme ce coroana mândriei care stă în capul văii mănoase este, fără îndoială, cetatea Samariei, urmează că beţivii lui Efraim suferă în vaiul rostit împotriva ei.

Nimeni să nu gândească faptul că, deoarece această profeţie vorbeşte despre Efraim şi cetatea Samariei, care a încetat demult să aibă vreo importanţă ca cetate, este doar locală şi în totalitate referitoare la trecut. Privind în continuare în capitol, şi în special la versetul 22, vom vedea că distrugerea prevestită împotriva lui Efraim este „mistuirea” „întregului pământ”.

Aminteşte-ţi că pământul a fost dat omului la început. Urma să fie posesiunea unui popor desăvârşit. De aceea, când Dumnezeu şi-a scos poporul din Egipt şi le-a dat ţara păgânilor „pentru ca ei să poată ţine legile Lui”, a fost ca împlinire a făgăduinţei lui Avraam, că el şi sămânţa sa vor poseda pământul (Romani 4:13). Toată lucrarea lui Dumnezeu cu poporul Său, nu contează unde a fost localizată, se raporta la acea mare făgăduinţă. Acesta este lucrul pe care Dumnezeu l-a avut întotdeauna în vedere. „Domnul nu este nepăsător faţă de făgăduinţa Sa.” În orice timp până la captivitatea lui Iuda poporul ar fi putut avea împlinirea făgăduinţei, la înviere. Şi ori de câte ori Dumnezeu vorbeşte despre judecăţile ce vor veni peste ei din cauza neascultării lor, implică întregul pământ. Când Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care reprezentau poporul Său, deoarece au devenit precum păgânii, înseamnă că în acelaşi timp El îi va pedepsi şi pe păgâni.

Păstrând aceste principii mereu în minte, putem citi această profeţie ca aplicându-ni-se nouă, adică poporului declarat al lui Dumnezeu de astăzi, indiferent de numele lui. Slava acelora care s-au înălţat pe ei înşişi în mândrie va fi ca o floare veştejită. „Căci toată făptura este iarbă şi toată frumuseţea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea se veştejeşte, pentru că Duhul Domnului suflă peste ea. Cu siguranţă poporul este iarbă. Iarba se usucă, floarea se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru va rămâne pentru totdeauna” (Isaia 40:6-8).

„Şi floarea veştejită a frumuseţii lor glorioase, care este la capătul văii bogate, va fi ca un rod timpuriu înaintea verii, pe care îl culege imediat oricine îl vede, şi nici nu îl ia bine în mână că îl şi înghite.” Atât de rapidă va fi distrugerea celor care se înalţă pe ei înşişi împotriva lui Dumnezeu şi se mândresc cu propria lor siguranţă. „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Căci atunci când vor spune «pace şi siguranţă», o distrugere bruscă va veni peste ei, ca travaliul peste o femeie însărcinată, şi nu vor scăpa” (1 Tesaloniceni 5:2-3).

Ce privelişte slăvită se găseşte în versetele cinci şi şase! Când coroana mândriei va fi călcată în picioare şi frumuseţea glorioasă a călcătorilor va fi o floare veştejită, „în ziua aceea, Domnul oştirilor va fi coroana slavei şi diadema frumuseţii pentru restul poporului Său, un spirit de judecată pentru cel care stă să judece, tărie pentru cei care opresc războiul la poartă”. Restul este rămăşiţa, iar rămăşiţa va fi salvată. Dumnezeu este din veşnicie în veşnicie. De aceea, cei care îl au pe El drept coroană a slavei, au o coroană „care nu se veştejeşte”. Cerurile şi pământul se vor învechi ca o haină, dar El rămâne acelaşi şi anii Lui nu se micşorează.

De vreme ce Dumnezeu urmează să fie coroana slavei poporului Său în ziua distrugerii tuturor, zi în care oamenii aroganţi se mândresc, este clar că numai în Dumnezeu ar trebui să se încreadă oamenii acum şi să facă din El mândria lor. „Înţeleptul să nu se slăvească cu înţelepciunea lui, cel bogat să nu se slăvească cu bogăţiile lui, ci cel ce se slăveşte să o facă în aceasta: pentru că înţelege şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul care lucrez cu bunătate iubitoare, judecată şi dreptate pe pământ. Căci în aceste lucruri găsesc Eu plăcere, zice Domnul” (Ieremia 9:23-24). „Domnul cunoaşte gândurile înţeleptului, că sunt deşarte. De aceea niciunul să nu se slăvească cu oameni” (1 Corinteni 3:20-21). „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii pentru a distruge pe cele înţelepte, iar Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să distrugă pe cele ce sunt tari, şi lucrurile de jos ale lumii şi lucrurile dispreţuite, da, chiar şi lucrurile care nu sunt, ca să aducă la nimic lucrurile care sunt. Pentru ca nicio făptură să nu se slăvească în prezenţa Sa. Dar voi sunteţi ai Lui, în Hristos Isus, care este făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Pentru ca, după cum este scris, cel ce se slăveşte, să se slăvească în Domnul.”

Domnul urmează să fie coroana slavei poporului Său. El însuşi va fi singurul ornament pe care îl va purta poporul Său. Podoaba lor trebuie să fie „omul ascuns al inimii în ceea ce este incoruptibil, tocmai ornamentul unui spirit blând şi liniştit care este de mare preţ în ochii lui Dumnezeu” (1 Petru 3:4). Această coroană a slavei nu va fi apreciată de lume. Într-adevăr, e posibil ca lumea să-i batjocorească pe cei care o poartă, aşa cum au făcut şi cu Hristos însuşi. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut pe El” (1 Ioan 3:1). Când Hristos a fost pe pământ nu avea „nici frumuseţe, nici strălucire” şi când oamenii L-au văzut, nu era nicio strălucire în El care să îi facă să Îl dorească, de aceea şi-au ascuns feţele de El şi L-au considerat lovit de Dumnezeu (Isaia 53:2-3). Totuşi avea o slavă ce putea fi văzută de cei care aveau ochi pentru ea, chiar „slava singurului născut din Tatăl”, dar era slava harului şi a adevărului (Ioan 1:14). Când Domnul va veni, cei care au această frumuseţe – frumuseţea sfinţeniei – vor străluci ca soarele (Matei 13:43). Cei care arată acum o asemenea apreciere faţă de frumuseţea Domnului, încât vor fi fericiţi cu ea fără să o desconsidere căutând a o suplimenta cu ornamentele lumii, chiar dacă vor fi consideraţi palizi, au siguranţa că în toată veşnicia vor fi la fel de frumoşi ca cerurile.

Va veni timpul când „sfinţii vor judeca lumea” şi îngerii (1 Corinteni 6:2-3). Cu siguranţă, atunci vor avea nevoie de cea mai bună judecată. De aceea, Domnul oştirilor va fi „un spirit de judecată pentru cel care stă să judece”. Nu va fi nicio judecată umană exercitată în acea zi, ci judecata Domnului însuşi, lucrând în oameni. Dar faptul că această judecată desăvârşită va fi exercitată de sfinţii în slavă este adus ca motiv pentru ca, acum, ei să nu acţioneze nebuneşte. Dumnezeu va fi acum, judecată pentru toţi cei care se încred în El, la fel de mult ca în ziua judecăţii. La fel cum Spiritul Său va fi cel care va vorbi în copiii Lui când vor fi chemaţi să răspundă pentru nădejdea care este în ei (Matei 10:20), aşa va fi El acum înţelepciune şi judecată pentru ei în toate chestiunile vieţii (vezi Isaia 54:13; Psalmii 1:1-3; Coloseni 1:9-10). Dar, să ne amintim că acest spirit de judecată nu este decât manifestarea smereniei cu care sunt împodobiţi cei din poporul lui Dumnezeu. „Pe cel smerit îl va conduce El la judecată şi pe cel smerit îl va învăţa El calea” (Psalmii 25:9). Nu este mai bine să recunoaştem că nu avem deloc înţelepciune şi să avem înţelepciunea lui Dumnezeu, care este desăvârşită, decât să ne mândrim cu independenţa noastră şi să fim lăsaţi să acţionăm nebuneşte? Cu alte cuvinte, nu este mult mai bine să acţionăm înţelept şi să-I dăm lui Dumnezeu cinstea, decât să acţionăm nebuneşte şi să luăm cinstea asupra noastră?

Dumnezeu spune că preotul şi profetul, la fel ca poporul, s-au îmbătat de vin şi s-au abătut de pe cale prin băuturi tari şi, de aceea, „se poticnesc în judecată”. Acest lucru este cât se poate de adevărat în sensul cel mai literal, pentru că este un lucru trist că foarte mulţi pretinşi creştini, inclusiv mulţi dintre cei care se numesc slujitori ai Domnului, sunt deseori mai degrabă plini cu vinul în care este extravaganţă, decât de Spirit. Dar există un vin împotriva folosirii căruia nicio societate de temperanţă care a fost vreodată formată nu a protestat, şi acela este vinul Babilonului, vinul mândriei lumeşti (Apocalipsa 14:8; 18:3). Este foarte uşor pentru creştini să devină intoxicaţi cu priveliştea faimei lumeşti şi a aplauzelor şi astfel să se depărteze de simplitatea credinţei. Mândrul Babilon, Biserica Romei, a cărei religie este pompă exterioară, prosperitate lumească şi putere politică, nu este altceva decât totalitatea lucrării spiritului lumesc din oameni. Fereşte-te de această formă de beţie ca nu cumva să te găseşti în locul în care „nu mai este niciun loc curat” (Isaia 28:8, compară cu Apocalipsa 18:2).

Cei care sunt îmbătaţi de vinul propriei lor mândrii şi care, încrezându-se în propria lor înţelepciune, dispreţuiesc călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, clar şi simplu – „laptele curat al cuvântului” – spun sfidător: „Pe cine va învăţa El cunoştinţa? Şi pe cine va face El să înţeleagă solia? Cei care sunt înţărcaţi, luaţi de la sân? Pentru că este precept peste precept, precept peste precept, învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, puţin aici, puţin acolo.” Vanitoşi în imaginaţiile lor şi umpluţi de mândria propriilor lor opinii, crezându-se competenţi să judece Biblia, oamenii iau în nume de rău a fi învăţaţi precum copilaşii. Totuşi, în niciun alt fel nu pot intra în împărăţia cerului (Matei 18:3). Oamenii lumii, „pretinzând că sunt înţelepţi”, aleg să complice lucrurile, să facă un „sistem” complex de credinţă. Copiii, însă, învaţă acceptând afirmaţii simple ale realităţii. Copilul creşte în cunoştinţă doar crezând şi, în consecinţă, creşte rapid. În nicio altă perioadă nu învaţă o persoană atât de mult şi atât de rapid ca în primii trei sau patru ani, când acceptă totul prin credinţă. După aceea, pe măsură ce „ajunge la ani de înţelegere”, el crede că trebuie să producă înţelepciune, în loc să o primească asemenea unui dar de la Dumnezeu, iar progresul său este mult mai scăzut. Dar Dumnezeu a vrut ca fiii Lui să rămână mereu copilaşi, pentru ca progresul lor în înţelepciune să fie la fel de mare în anii de mai târziu după cum a fost la început. Aşa că El va continua să îi înveţe dându-le precept peste precept, precept peste precept, învăţătură după învăţătură, învăţătură după învăţătură, puţin aici, puţin acolo. Repetarea constantă a adevărurilor care, deşi simple, conţin infinitul, este calea de a obţine „înţelepciunea care vine de sus”.

Dar ce spunem despre afirmaţia că acest soi de învăţătură va fi dat poporului „pentru ca ei să meargă şi să cadă înapoi, să fie zdrobiţi, prinşi în lanţ şi luaţi”? Ah, este acelaşi lucru pentru care aducea Isus mulţumiri, spunând: „Îţi mulţumesc, Tată, Domnul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11:25). Oamenii merg cu capetele atât de înălţate, căutând după înţelepciune, încât se împiedică de adevărul simplu ce stă la picioarele lor. Nu este acesta un lucru pentru care să mulţumim, şi anume că singurul fel în care Dumnezeu face drumul vieţii greu pentru oricine, este prin a-l face uşor? Cum pot oamenii înţelepţi ai pământului, care se împiedică şi cad peste învăţătura Domnului, să Îl acuze de nedreptate în modul în care lucrează cu ei, când ceea ce El a pus înaintea lor era atât de simplu încât şi un prunc poate înţelege? A spune că drumul vieţii a fost prea greu pentru ei, ar însemna să nege toate pretenţiile lor de înţelepciune şi să mărturisească faptul că ei nu ştiu la fel de mult ca un prunc. Nu, nu există scuză. Singurul motiv pentru care cineva se abate de la adevăr este că nu ascultă. Dumnezeu nu numai că le oferă odihnă şi pace, dar spune: „Aceasta este odihna în care trebuie să se odihnească cel obosit şi aceasta este înviorarea.” Dar ei refuză să asculte. I-ar face conlucrători cu El, dar ei nu vor. Să nu refuzăm să învăţăm această lecţie. „Vedeţi să nu Îl refuzaţi pe Cel ce vorbeşte.”

The Present Truth, 4 mai 1899