Isaia 1:10-20 (Traducerea Lowth): 

¹⁰Ascultaţi cuvântul lui Iehova, voi, prinţi ai Sodomei! Luaţi aminte la legea Dumnezeului nostru, voi popor al Gomorei! ¹¹Ce am Eu de-a face cu mulţimea jertfelor voastre? spune Iehova. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea fiarelor hrănite, iar în sângele boilor, mieilor şi ţapilor nu găsesc plăcere. ¹²Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine v-a cerut aceasta din mâna voastră? ¹³Nu mai călcaţi curţile Mele, nu mai aduceţi jertfe inutile. Tămâie! Este o urâciune pentru Mine. Nu pot suporta luna nouă, sabatul şi adunarea proclamată, postul şi ziua înfrânării. ¹⁴Sufletul Meu urăşte lunile voastre cele noi şi sărbătorile voastre. Îmi sunt o povară, sunt obosit să le duc. ¹⁵Când vă întindeţi mâinile, Îmi voi ascunde ochii de voi, chiar şi când vă înmulţiţi rugăciunile, nu vă voi asculta, pentru că mâinile voastre sunt pline de sânge. ¹⁶Spălaţi-vă, curăţaţi-vă; îndepărtaţi răul faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; ¹⁷Încetaţi să faceţi răul; învăţaţi să faceţi binele; căutaţi judecata, îndreptaţi ce este corupt, faceţi dreptate orfanului, apăraţi cauza văduvei. ¹⁸Veniţi acum şi să pledăm cazul împreună, spune Iehova. Dacă păcatele voastre sunt precum cârmâzul, vor fi albe ca zăpada, dacă sunt roşii precum purpura, vor fi ca lâna. ¹⁹Dacă veţi fi dispuşi şi ascultători, vă veţi hrăni cu ce este bun din ţară; ²⁰Dar dacă refuzaţi şi vă răsculaţi, veţi fi hrană pentru sabia vrăjmaşului, căci gura lui Iehova a pronunţat acest lucru.

Oricine vrea să obţină beneficiul deplin al acestor versete trebuie să nu neglijeze citirea lor în legătură cu versetele precedente, care au fost citate în lecţia din săptămâna trecută. În studiul acestora va fi necesar să facem referiri frecvente la ele.

Rămăşiţa

„Dacă nu ne-ar fi lăsat Iehova, Dumnezeul oştirilor, o rămăşiţă, am fi devenit curând ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.” Acestea au fost pe deplin distruse. Dar „chiar dacă numărul lui Israel ar fi ca nisipul mării, o rămăşiţă va fi salvată” (Romani 9:27). Pentru că este scris: „Iată, vi-l trimit pe profetul Ilie înainte să vină ziua Domnului cea mare şi teribilă, iar el va întoarce inimile părinţilor spre copii şi inimile copiilor spre părinţi, ca nu cumva să vin şi să lovesc pământul cu blestem” sau, aşa cum este, în realitate, semnificaţia cuvintelor „ca nu cumva să vin şi să lovesc pământul cu distrugere totală” (Maleahi 4:5-6). Astfel, vedem că această profeţie a lui Isaia pe care o studiem, are referinţe speciale la ultimele zile. Rămăşiţa este ultima, iar cuvintele descriu starea existentă chiar dinaintea venirii Domnului: când fărădelegea va abunda, iar dragostea celor mai mulţi se va răci (Matei 24:12), când credinţa va fi atât de greu de găsit pe pământ încât trebuie să o caute (Luca 18:8) şi chiar când cea care se declară biserica, va fi ca păgânii (compară 2 Timotei 3:1-5 şi Romani 1:28-32). Atât de plină de răutate a devenit biserica încât Domnul i se adresează ca Sodomei şi Gomorei (Isaia 1:10). Cititorul să fie foarte atent la acest adevăr, pentru că nu este citat cu scopul de a acuza, ci pentru a accentua mila lui Dumnezeu despre care vom vorbi în continuare.

Închinare inutilă

Compară Isaia 1:11-15 cu Amos 5:21-24. Deşi suntem sfătuiţi să nu părăsim adunarea noastră laolaltă, religia nu constă nicidecum în mersul la întâlniri. Sunt timpuri când toate serviciile religioase sunt o urâciune pentru Domnul. Cântatul este numit zgomot, iar rugăciunea Îl dezgustă. Totuşi, nimeni să nu creadă că aceasta înseamnă că Domnul refuză întotdeauna să asculte cererea de iertare a unui păcătos, pe baza faptului că este prea păcătos pentru a fi iertat. Departe de acest gând. Această porţiune din Scriptură pe care o studiem, ne învaţă exact opusul. Dar Domnul nu poate fi înşelat cu cuvinte dulci care nu înseamnă nimic. Linguşirea nu Îi gâdilă urechea. Omul ipocrit – nu cel care nu se cunoaşte pe sine, ci cel care vrea răul cerând în acelaşi timp binele – nu primeşte nimic de la Domnul. Ipocrizia este detestabilă. Fariseii care se autoîndreptăţeau, ale căror vieţi erau în exterior modele de decenţă, dar care erau ipocriţi, au fost obiectele celor mai usturătoare reproşuri, în timp ce Isus atrăgea către Sine, cu multă afecţiune, pe vameşi şi prostituate, ale căror vieţi erau pline de vinovăţie, dar care tânjeau sincer după ceva mai bun.

Rugăciuni nefolositoare

„Când vă întindeţi mâinile, Îmi voi ascunde ochii de voi; da, când faceţi multe rugăciuni, nu voi asculta (…).” Ce declaraţie teribilă! Totuşi niciun suflet nu trebuie să se descurajeze. Niciunul din cei care cer iertare de la Domnul nu va fi vreodată alungat. Domnul îi cheamă pe toţi să vină şi spune: „Pe cel care vine la Mine cu niciun chip nu-l voi da afară.” „Oricine vrea, să ia apa vieţii fără plată.” Dar Domnului nu Îi place să privească sângele, adică faptele sângeroase. Iar când oamenii îşi întind mâinile sângeroase spre El, oferindu-I răutate ca şi când aceasta ar fi neprihănire, El nu poate decât să-şi întoarcă ochii. Aceea nu este o rugăciune adevărată, ci, pur şi simplu, o facere de rugăciuni. „A spune o rugăciune” este mult diferit de a te ruga. Cineva poate spune o rugăciune pe care i-a pregătit-o altcineva şi i-a pus-o în gură sau pe care el însuşi a inventat-o şi a învăţat-o atât de bine încât o poate repeta din memorie, dar aceasta nu înseamnă a te ruga. Nimeni din lume nu este atât de ignorant încât să nu ştie cum să se roage într-un mod acceptabil Domnului. Omul care depinde de alt om pentru a-i face o rugăciune, nu se va ruga dacă o va repeta de o mie de ori pe zi. Rugăciunea reprezintă, pur şi simplu, cererea a ceea ce ne dorim. Rugăciunea către Dumnezeu trebuie, bineînţeles, să fie cererea pentru bunătate, de vreme ce El nu are altceva de dat. Acum, dacă o persoană vrea un lucru, el ştie că îl vrea. Atunci este la fel de simplu pentru el să îl ceară, după cum este pentru un copil să ceară o bucată de pâine când îi este foame. Niciunui om căruia îi este foame nu are nevoie de cineva care să îi spună cum să ceară ceva de mâncare. Tot aşa, oricine însetează şi flămânzeşte după neprihănire ştie cum să o ceară cu succes, mai bine decât dacă i-ar spune cineva. Niciun părinte adevărat nu refuză să-i dea copilului său mâncare când îi este foame, dar nu există nicio mamă în lume care să nu treacă foarte des cu vederea cererea copilului pentru mâncare dacă, fie că îi este foame sau nu, acesta îi recită în mod formal o cerere ca să îi dea ceva de mâncare. Ea va avea în vedere mai degrabă condiţia stomacului său decât cuvintele lui.

Versetul 12 este redat în acest fel în limba daneză şi suedeză: „Când veniţi să fiţi văzuţi înaintea feţei Mele, cine a cerut aceasta de la voi, să-Mi călcaţi curţile?” Ultima parte a versetului 13 este redat în aceste limbi şi în altele astfel: „Nu pot suporta nedreptatea şi sărbătoarea.” Astfel accentuează Domnul dorinţa Lui pentru sinceritate. Omul care îşi acoperă păcatele cu o manta de pietate, înmulţind formele religioase pentru a abate atenţia de la faptele lui rele este dezgustător pentru Domnul, în timp ce cel mai netrebnic păcătos care doreşte eliberare din căile lui rele, este obiectul dragostei celei mai tandre a Domnului.

Jertfele neprihănirii

„Nu mai aduceţi jertfe deşarte.” Deşertăciunea este goliciune. O jertfă deşartă este o jertfă care nu conţine nimic. Aici învăţăm că Domnul nu are plăcere în formele şi ceremoniile goale. În adevărata închinare faţă de Dumnezeu nu există loc pentru a face un lucru, doar pentru a reprezenta altceva. Dumnezeu Îşi doreşte lucrul în sine. Când David a săvârşit un păcat dureros, a ştiut că o jertfă nu Îl va mulţumi pe Domnul. „Tu nu doreşti sacrificii, altfel ţi-aş fi dat; Tu nu găseşti plăcere în arderea de tot.” „A asculta este mai bine decât a sacrifica.” Când un om a păcătuit, Dumnezeu nu doreşte ca el să vină înaintea Lui cu un surogat pentru neprihănire, ci cu neprihănirea însăşi. „Oferiţi sacrificiile neprihănirii şi puneţi-vă încrederea în Domnul” (Psalmii 4:5). Puneţi-vă încrederea în Domnul, care oferă neprihănirea de care avem nevoie, astfel încât nimeni nu trebuie să vină înaintea Lui gol. „Atunci vei fi Tu mulţumit de sacrificiile neprihănirii.”

„Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă”

Cui i se spune aceasta? Celor care sunt cât se poate de răi. Unui popor împovărat cu fărădelege, unei seminţe de răufăcători, copiilor care sunt corupţi. Este spus celor care sunt plini de lepra dezgustătoare a păcatului, care din talpa piciorului şi până în creştet nu au decât răni, vânătăi şi plăgi putrezite. Chiar şi unii ca aceştia pot fi „albi ca zăpada”.

Despre realitatea acestei curăţări avem dovadă amplă în Scripturi. Naaman, sirianul, era lepros. A mers la profetul Elisei, care, ca serv al Domnului, i-a vorbit cuvântul Domnului spunându-i: „Du-te şi spală-te în Iordan de şapte ori şi carnea ta îşi va reveni şi vei fi curat” (2 Împăraţi 5:10). A spus, pe scurt, ceea ce avem noi în textul pe care îl studiem: „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă” (2 Împăraţi 5:13). Iar Naaman, după o mică supărare, a făcut aşa cum i s-a poruncit, „iar carnea lui a devenit asemenea cărnii unui copilaş şi a fost curat” (versetul 14). Apa Iordanului a fost cea care a produs vindecarea? Era adevărat că apa Iordanului era mult mai bună decât apele din râurile Damascului? Cu siguranţă nu. Ceea ce l-a curăţat a fost cuvântul Domnului pe care el l-a ascultat. Profetul nu i-a spus să se cureţe singur, nici nu se aştepta să o facă, ci i-a dat cuvântul Domnului şi acesta i-a curăţat lepra. În acel caz vedem puterea curăţătoare a cuvântului Domnului.

Dar cazul nu este complet, încă. A venit un om „plin de lepră” şi i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.” Isus a spus instantaneu: „Vreau! Fii curat! Şi imediat lepra lui a fost curăţată” (Matei 8:2-3). Acelaşi lucru care fost făcut pentru Naaman, a fost făcut şi pentru acest om, numai că în acest caz nu s-au folosit mijloace vizibile. Dacă am fi avut doar istoria lui Naaman, atunci poate că ne-am putea gândi că apa a fost cea care a făcut curăţarea. Şi dacă am fi avut doar cazul omului care a venit la Isus, atunci am fi pierdut lecţia impresionantă predată în primul exemplu. Dar amândouă luate împreună ne învaţă că Domnul ne curăţă prin „o baie de apă în cuvânt”, căci Efeseni 5:26 este tradus astfel în multe versiuni. „Acum sunteţi curaţi prin cuvântul pe care l-am rostit către voi” (Ioan 15:3).

Noi suntem plini de necurăţia păcatului, iar Domnul ne spune, la fel cum a făcut cu omul plin de necurăţia leprei: „Fiţi curaţi!” Se aştepta Domnul ca leprosul să plece şi să se vindece singur? Cu siguranţă nu. Ştia că este imposibil. Ce a avut omul de făcut? Doar să accepte cuvântul Domnului. În cazul lui, credinţa era deja prezentă, în timp ce mândrului funcţionar Naaman i s-a cerut dovada că a acceptat cuvântul în umilinţă. Dar amândoi au fost curăţaţi în exact acelaşi mod – prin cuvântul Domnului. Cuvântul Domnului este medicament vindecător. Cuvintele Domnului sunt „viaţă pentru cei care le găsesc şi medicament pentru tot trupul lor” (Proverbele 4:22, nota marginală).

„Porunca Lui este viaţă veşnică” (Ioan 12:50). Dumnezeu a spus, „să dea pământul iarbă” şi „aşa a fost”. El a spus „să fie lumină” şi instantaneu a fost lumină. Isus a spus leprosului „fii curat” şi imediat a fost curat. La fel ne spune şi nouă: „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă”. Şi dacă nu suntem prea mândri pentru a accepta cuvântul, suntem instantaneu curaţi. Nu contează cât de păcătoşi suntem. Cu cât este mai mare nevoia, cu atât este mai mare recomandarea noastră pentru mila Domnului. El iartă fărădelegea noastră pur şi simplu pentru că este mare (Psalmii 25:11).

Un caz în judecată

„Veniţi acum să raţionăm împreună, zice Domnul” (Isaia 1:18). Fii în mod deosebit atent la acest verset aşa cum este dat la începutul acestui studiu: „Veniţi acum să pledăm cazul împreună, spune Iehova.” Acesta este limbajul instanţelor de judecată şi este în armonie cu traducerile din germană, suedeză şi daneză, care spun: „Veniţi acum să ne prezentăm împreună la judecată, spune Domnul.” Aceasta este redarea literală a traducerii ebraice. Expresia este aceeaşi ca în Iov 23:7, unde avem fără îndoială o scenă de judecată. Citeşte versetele 3-7. În niciun alt loc din Biblie, cuvântul ebraic ce apare aici, nu este folosit cu sensul exprimat în mod obişnuit prin cuvântul „a raţiona” şi în niciun alt loc, cu excepţia acestuia, nu este redat astfel în versiunea noastră. Apare în Geneza 31:37: „Aşază-l aici înaintea fraţilor mei şi ai tăi, pentru ca ei să judece între noi amândoi”, unde este în mod clar indicată ideea unei decizii a unui caz de judecată.

Ideea că o instanţă de judecată este în desfăşurare este indicată chiar de la primul verset al profeţiei: „Ascultaţi, voi ceruri, şi ia aminte, pământule.” Chemarea este la „tăcere în sala de judecată”, căci un mare caz este în desfăşurare, care implică tot universul. Acest gând, introdus chiar la începutul profeţiei lui Isaia, este foarte proeminent peste tot şi vom avea frecvente ocazii să ne referim la el, de aceea merită să îi acordăm puţin studiu special acum. O dată ce am înţeles ideea, vom vedea că apare în toată Biblia.

Două texte rezumă toată chestiunea înaintea noastră. În Psalmul 51:4 citim: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut acest rău în faţa Ta; pentru ca să fii găsit nevinovat când vorbeşti şi curat când judeci.” Întoarceţi-vă acum la Romani 3:4, unde avem acest verset citat astfel: „Dumnezeu să fie adevărat, dar orice om mincinos, după cum este scris: ca să fii găsit nevinovat în spusele Tale şi să învingi când eşti judecat.” În primul exemplu Îl avem pe Dumnezeu ca judecător, iar în al doilea ca fiind Cel judecat, învingând totuşi în cazul Său. Acelaşi Spirit care a inspirat cuvintele din primul verset, a inspirat, de asemenea, citarea, aşa că ambele expresii trebuie să însemne acelaşi lucru. Astfel învăţăm că atunci când Dumnezeu judecă lumea, este în acelaşi timp judecat. Aceasta înseamnă că judecata este, pur şi simplu, rezumatul cazului care a stat în aşteptare, de când păcatul a intrat în universul lui Dumnezeu. Despre Dumnezeu s-a declarat că este nedrept, nu doar de către Satana, ci de către oricine a săvârşit păcat. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” De aceea, oricine se îndreptăţeşte pe sine, prin aceasta declară că Dumnezeu greşeşte, şi oricine refuză să se recunoască pe sine ca păcătos, prin aceasta se îndreptăţeşte. Dar fiecare om este neasemănător lui Dumnezeu. De aceea, dacă oamenii ar avea dreptate, aceasta ar dovedi că Dumnezeu greşeşte. Oricine refuză să îşi mărturisească păcatele, chiar prin acel refuz, Îl acuză pe Dumnezeu că este nedrept. Acelaşi lucru este făcut de cei care se recunosc ca păcătoşi, dar care se îndoiesc de bunăvoinţa lui Dumnezeu de a ierta.

Este evident că, dacă s-ar putea dovedi că Dumnezeu a comis vreun act de nedreptate, nu ar putea judeca lumea. Pentru ca rebeliunea să fie învinsă pentru totdeauna, fără posibilitatea de a se mai ridica din nou, fiecare creatură din univers trebuie să vadă şi să recunoască neprihănirea lui Dumnezeu. Puţini din locuitorii acestei lumi fac acesta acum, dar judecata va clarifica lucrurile. Marea judecată nu are scopul de a-L autoriza pe Dumnezeu să judece caracterul oamenilor, ci de a-i face pe oameni să vadă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Oamenii trec acum de partea sau împotriva Lui. Va veni timpul când fiecare lucru ascuns va fi adus la lumină. Atunci toţi vor vedea că Dumnezeu a fost întotdeauna adevărat şi bun. Fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi. Dar va fi prea târziu pentru cei care au aşteptat până atunci. Ei au luat poziţie împotriva Domnului şi atunci când El Îşi câştigă cazul, în mod necesar ei pierd. Pe de-altă parte, cei care se pun acum de partea Domnului, declarând calea Lui ca fiind cea dreaptă, ceea ce înseamnă că a lor este greşită, şi care îşi menţin loialitatea faţă de El împotriva opoziţiei, chiar şi atunci când nu pot explica anumite acte ale Lui, bineînţeles că vor fi părtaşi triumfului Său. Detaliile acestui mare caz, chestiunea mărturiei etc., vor fi abordate mai târziu în studiul nostru. Ceea ce dorim să păstrăm în minţile noastre este că marea problemă în discuţie este caracterul lui Dumnezeu. El are infinit mai mult în joc decât poate avea un om.

Aceasta este puternica noastră consolare. Neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită în iertarea păcatelor. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). Oricine declară că Dumnezeu nu iartă păcatele, nu contează ale cui, Îl acuză ca fiind nedrept. El iartă prin neprihănirea Lui, prin dreptatea Lui şi când noi ne mărturisim păcatele, devenim părtaşi ai neprihănirii Lui. Aceasta asigură poziţia noastră la judecată. Acum Dumnezeu ne provoacă să aducem cazul nostru la judecată şi cheamă cerurile şi pământul ca juraţi, să vadă dacă există măcar un singur caz al păcatului recunoscut pe care El nu îl iartă. „Chiar dacă păcatele voastre sunt roşii, vor fi albe ca zăpada; chiar dacă sunt precum purpura, vor fi albe ca lâna.” Acesta este cazul Său. Îşi riscă viaţa în acesta. Acesta este aspectul pe care se bazează declaraţia Lui de neprihănire şi dreptul Lui de a judeca lumea. Dacă Dumnezeu este dispus să Îşi rişte cazul pe această declaraţie, noi nu putem risca? Vieţile noastre vor rămâne cu a Sa, dacă o facem. Ne vom încrede în El, crezând despre caracterul Său că va rezista oricărui test. Acesta este singurul lucru înţelept pe care îl putem face. Căci dacă ar fi posibil să Îl dovedim nedrept, nu am câştiga nimic, de vreme ce acest fapt ar însemna sfârşitul guvernării Sale, iar astfel, împreună cu acesta, încheindu-se vieţile noastre şi ale fiecărei creaturi. Astfel vedem că a încerca să găsim greşeli în caracterul lui Dumnezeu este apogeul nebuniei. Este ca şi când un om ar tăia craca pe care stă deasupra unui abis. Dar nicio greşeală nu poate fi găsită în Dumnezeu. „În El nu există nedreptate.” „Încredeţi-vă în Domnul pentru totdeauna, căci în Iehova este puterea veşnică.”

Această chemare de a veni şi a fi iertaţi este pentru cei care sunt cât se poate de răi. Fiecare păcat a rănit, iar rezultatul este că nu există nici măcar un loc sănătos în tot trupul. Nu este niciun loc pe care nuiaua pedepsei să mai poată fi aşezată, dacă păcatul ar creşte. Pe unii ca aceştia îi cheamă Dumnezeu, pentru ca toţi să aibă speranţă şi să vină cu încredere! Cu ce îndrăzneală putem veni! Cum ne lărgeşte viziunea despre evanghelie şi ridică întregul subiect la un plan infinit, dincolo de întrebarea egoistă: „Pot fi eu salvat?” Este cazul lui Dumnezeu, nu al nostru. El trebuie să ierte sau să Îşi piardă viaţa, pentru că şi-a dat viaţa cu scopul precis de a curăţa păcatele şi dacă nu ar face aceasta, viaţa ar fi pierdută. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, pe deplini asiguraţi că vom obţine milă şi vom găsi har care să ne ajute la vreme de nevoie.

The Present Truth, 5 ianuarie 1899