Isaia 30:1-15 (Traducerea Lowth): 

¹Vai de copiii răzvrătiţi, spune Iehova, care fac planuri, dar nu de la Mine, care ratifică legăminte, dar nu prin Spiritul Meu, ca să adauge păcat după păcat. ²Care înaintează ca să se coboare în Egipt, dar nu s-au informat din gura Mea, ca să se întărească prin tăria lui faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului. ³Dar tăria faraonului va fi ruşinea voastră, iar încrederea voastră în umbra Egiptului – confuzia voastră. ⁴Prinţii lor erau la Ţoan, iar ambasadorii lor au ajuns la Hanes. ⁵La toţi le era ruşine din pricina unui popor care nu le-a adus niciun folos, care nu le este de niciun ajutor şi de niciun folos, ci s-a dovedit chiar o ruşine şi un reproş pentru ei. ⁶Povara animalelor călătorind spre sud, printr-un pământ al pustiirii şi al greutăţii. De unde iese leoaica şi leul fioros, vipera şi şarpele zburător arzător. Ei îşi duc bogăţia pe umerii vitelor tinere şi comorile pe cocoaşa cămilei, către un popor cărora nu le va fi de folos. ⁷Căci Egiptul este numai un abur, în zadar vor ajuta ei. De aceea am numit-o Rahav, cea leneşă. ⁸Du-te acum, scrie înaintea lor pe o tablă şi înscrie-le cu litere pe o carte, ca să fie pentru timpuri viitoare, ca o mărturie pentru totdeauna. ⁹Căci acesta este un popor răzvrătit, copii mincinoşi, copii care nu aleg să asculte de legea lui Iehova, ¹⁰care spun văzătorilor: Nu vedeţi, şi profeţilor: Nu profeţiţi lucruri drepte. Vorbiţi-ne lucruri plăcute, profeţii înşelătoare. ¹¹Daţi-vă la o parte de pe cale; abateţi-vă de pe calea cea dreaptă; îndepărtaţi de privirea noastră pe Sfântul lui Israel; ¹²De aceea, aşa vorbeşte Sfântul lui Israel: Pentru că aţi respins acest cuvânt şi v-aţi încrezut în falsitate şi pervertire şi v-aţi sprijinit pe deplin pe ele, ¹³de aceea, această fărădelege a voastră va fi pentru voi ca o spărtură ce ameninţă cu ruina, ca o spărtură într-un zid înalt a cărui distrugere vine dintr-o dată, într-o clipă. ¹⁴Va fi sfărâmat aşa cum cineva ar sfărâma vasul unui olar, aşa încât nu va mai fi găsit niciun ciob printre fragmentele sale cu care să iei foc din vatră sau să scoţi apă din bazin. ¹⁵Cu adevărat, aşa vorbeşte Iehova, Sfântul lui Israel: Întorcându-vă de la căile voastre şi rămânând liniştiţi, veţi fi salvaţi; în linişte şi încredere va fi tăria voastră; dar nu aţi vrut să ascultaţi.

Unul dintre primele lucruri învăţate de profetul Isaia este că numele Dumnezeului tare – Părintele veşnic, Prinţul păcii, pe umărul căruia este domnia şi în care singur este stabilitatea şi stăpânirea veşnică – este Minunat, Sfătuitor (Isaia 9:6-7). Doar El este „minunat în sfătuire şi excelent în lucrare” (Isaia 28:29). De aceea, este uşor să înţelegem de ce este rostit un vai asupra celor care într-adevăr primesc sfat, dar nu de la Domnul. Nu este un blestem arbitrar rostit în mod perfid, ca şi cum Domnul ar fi mânios deoarece a fost dispreţuit, ci este simpla afirmare a rezultatului inevitabil pentru cei care dispreţuiesc sfatul Domnului. Nu există sfat adevărat decât la El.

Textul însuşi ne oferă tabloul împrejurărilor care l-au cerut. Israeliţii, ameninţaţi de asirieni, căutau ajutor la Egipt, vechea lor casă de robie. Egiptenii le-au promis sprijin, despre care profetul îi asigurase că nu va fi niciodată împlinit. Acesta este aşa-zisul rezumat al tranzacţiei, dar cazul nu era unul obişnuit şi are lecţii pentru poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului.

În primul rând, trebuie să vedem ce este de fapt Egiptul. Nu avem timp şi spaţiu aici să intrăm în detaliu, dar găsim o cheie în Apocalipsa 11:8, unde citim că trupurile moarte ale „celor doi martori” ai lui Dumnezeu, care sunt ucişi pentru mărturia adevărată ce o dau, vor zăcea pe strada „acelei mari cetăţi care din punct de vedere spiritual se numeşte Sodoma şi Egipt, unde, de asemenea, a fost răstignit şi Domnul nostru”. Acum, „această lume rea prezentă” a fost cea care L-a răstignit pe Hristos, deoarece „nu L-a cunoscut”. (Vezi 1 Ioan 3:1; 1 Corinteni 2:7-8; Ioan 16:1-3). Crucea lui Hristos este aceea prin care noi suntem răstigniţi faţă de lume, şi, de vreme ce noi suntem răstigniţi împreună cu El, înseamnă că prin ea a fost şi El răstignit faţă de lume (Galateni 6:14; 2:20). Prin ea noi suntem eliberaţi din prezenta lume rea (Galateni 1:4). De aceea, putem afirma ca un adevăr, că Egiptul reprezintă lumea ce se opune lui Hristos.

Hristos, copil fiind, s-a coborât în Egipt, pentru ca să se împlinească ce a fost spus. „Am chemat pe Fiul meu din Egipt” (Matei 2:15). Israel a fost scos din Egipt cu scopul de a putea păstra poruncile lui Dumnezeu (Psalmii 105: 43-45). De aceea, toţi copiii lui Israel – toţi creştinii, trebuie să iasă din Egipt. Atât timp cât ei rămân în Egipt nu-i pot oferi lui Dumnezeu slujba pe care i-o datorează, pentru că Egiptul este „casa robiei” (Exodul 20:1-3). Recunoaşterea lui Dumnezeu ca singurul, adevăratul Dumnezeu cu excluderea tuturor dumnezeilor falşi, înseamnă ieşirea din Egipt.

Gândeşte-te ce schimbare uimitoare a avut loc când copiii lui Israel s-au gândit să facă o alianţă cu Egiptul şi au putut în mod deliberat să caute ajutor împotriva duşmanilor lor de la poporul care i-a făcut „să slujească cu asprime” şi le-a făcut „vieţile amare prin robie grea” (Exodul 1:1314). „Toată slujirea pe care i-au făcut să o slujească era cu severitate”. „Copiii lui Israel suspinau din cauza robiei şi plângeau” (Exodul 2:23), pentru că egiptenii „îi tratau rău”, „aşa că i-au aruncat pe copiii mici ca să nu mai trăiască” (Fapte 7:19). Cu toate acestea, israeliţii, se întorceau acum tocmai la acest popor, pentru sprijin în timp de nevoie. Ce schimbare a adus timpul!

Ce şi în cine s-a produs această schimbare? S-au convertit egiptenii? Recunoşteau ei acum şi se închinau adevăratului Dumnezeu? Deloc! Erau păgâni ca în vechime şi se opuneau la fel de mult lui Dumnezeu ca părinţii lor. Ei L-au răstignit pe Hristos în zilele lui Moise, căci Moise a considerat ca o mare bogăţie să împărtăşească „ruşinea lui Hristos”, iar ruşinea este crucea (vezi Evrei 13:12-13; Psalmii 69:7, 9, 20-21). Atunci ce a însemnat când poporul lui Israel s-a întors spre Egipt pentru eliberare? A însemnat că L-au părăsit pe Dumnezeu, Stânca salvării lor. Schimbarea era în israeliţi, nu în egipteni. Ce orbire s-a manifestat atunci! Să mergi la casa robiei ca să găseşti eliberare!

Ascultă discuţia câtorva lideri „progresişti” ai oamenilor din aceste zile: „De ce să nu facem o alianţă cu egiptenii pentru ajutor reciproc? De ce să ţinem minte mereu vechile diferenţe? Egiptenii sunt semeni foarte buni când ajungi să îi cunoşti. De fapt, nu sunt aşa diferiţi de noi. Lumea a făcut un mare progres în ultimii o mie de ani şi se cuvine să fim suficient de liberali în gândire pentru a face câteva concesii. Este într-adevăr foarte bine să vorbim despre încrederea în Domnul, dar nu este practic. «Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri!» Şi bunul simţ ar trebui să ne înveţe că singura noastră speranţă de a exista ca popor este să ne unim forţele cu egiptenii. La unele puncte vom cădea de acord şi astfel vom câştiga influenţă asupra lor, iar în acelaşi timp ei ne oferă sprijin material.” Ah, da, cu toţii i-am auzit discutând.

Ce spune Domnul? „Tăria lui faraon va fi ruşinea voastră, iar încrederea voastră în umbra Egiptului va fi confuzia voastră.” „Căci Egiptul nu este decât un abur, în zadar vor ajuta ei. De aceea am numit-o, Rahav, cea leneşă.” Ajutorul lumii este în zadar, căci „lumea trece împreună cu pofta ei” (1 Ioan 2:17). „Dar cel ce face voia lui Dumnezeu va rămâne în veac.” „Este mai bine să te încrezi în Domnul decât să te încrezi în prinţi.”

Observă diferitele traduceri ale versetului 7. Versiunea obişnuită spune: „Tăria lor este să stea liniştiţi.” Aceasta exprimă foarte bine ideea, dar trebuie să ştim înţelesul cuvântului „Rahav” pentru a aprecia textul. În Iov 9:23 cuvântul este tradus prin „ajutoare mândre”, iar în Iov 26:12 apare tradus astfel: „El loveşte pe cel mândru.” Se mai găseşte în alte două sau trei locuri din Biblie, ca în Psalmii 89:10 şi Isaia 51:9, dar întotdeauna ca ceva odios pentru Dumnezeu. Este uşor de văzut că se referă la lăudăroşenie, la mândrie. „Rahav” este legată de Babilon, în Psalmii 87:4, şi ştim că Babilonul şi-a avut originea în mândrie, iar lăudăroşenia a fost ruina lui. Aşa că, Egipt este numit poporul care promite mult şi se laudă, dar nu face nimic. Astfel, tăria cu care se laudă ei nu este decât goliciune. Aminteşte-ţi de istoria opoziţiei arogante a lui faraon faţă de Dumnezeu din zilele lui Moise şi gândeşte-te cât de goală era şi vei înţelege forţa acestui text şi vei vedea mai bine nebunia lui Israel de a merge la egipteni pentru ajutor. Ei spun şi nu fac.

Întorcându-ne la primul verset, observăm că acolo unde în versiunea noastră avem, „acoperă cu o învelitoare”, Lowth spune, „ratifică legăminte”. În nota marginală a Bibliei noastre se spune totuşi „a ţese o pânză” sau „a face o alianţă”. În unele versiuni este tradus „toarnă o jertfă de băutură” care reprezenta modul obişnuit de a ratifica o alianţă şi care este perpetuat până în ziua de astăzi în obiceiul prin care mulţi îşi făgăduiesc prietenia printr-un pahar cu vin. Legământul pe care israeliţii îl făceau cu egiptenii a fost gândit ca o învelitoare, o protecţie, dar problema era că nu era învelitoarea Spiritului lui Dumnezeu. Era o ţesătură firavă pe care o ţeseau.

De ce era rău ca Israel să facă un legământ cu egiptenii sau cu oricare alt popor? Deoarece un asemenea legământ ar fi fost o respingere a lui Dumnezeu care Îi alesese pe ei ca popor al Său deosebit. El a făcut un legământ cu ei, ca să fie Dumnezeul lor şi ei poporul Lui. Ei nu au fost numiţi poporul lui Dumnezeu pentru că erau mai buni decât alţii, ci pentru că purtau numele „Israel” şi se mândreau cu el. „Israel” înseamnă „prinţ al lui Dumnezeu”, un creştin, căci toţi urmaşii lui Hristos sunt regi şi preoţi ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:6). Ori de câte ori un popor poartă acel nume – nu contează forma, fie creştin, fie israelit – prin aceasta declară că Iehova este Dumnezeul şi protectorul lui. Pentru unii ca aceştia, a face o alianţă cu lumea înseamnă să nu fi fidel lui Dumnezeu, căci „prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu. De aceea, oricine va fi prieten cu lumea este vrăjmaşul lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).

Copiii lui Israel au fost avertizaţi în mod expres, în timp ce mergeau spre ţara Canaan, să nu facă nicio alianţă cu locuitorii ţării. Planul lui Dumnezeu pentru ei era acesta: „Poporul va locui singur şi nu va fi numărat printre naţiuni” (Numeri 23:9). Totuşi, aceasta nu însemna ca ei să fie exclusivişti sau antisociali. Dimpotrivă, trebuiau să fie exponenţii bunătăţii iubitoare şi lipsite de egoism a lui Dumnezeu faţă de omenire. Orice alt popor li se putea alătura şi împărtăşi de binecuvântările pe care Dumnezeu le avea pentru ei, dar făcând aşa, aceste alte popoare trebuiau să renunţe la naţionalitatea lor şi să devină, simplu, creştine. Căci în Hristos „nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcis, nici necircumcis, nici barbar, nici scit, nici rob, nici liber, ci Hristos este totul în toţi” (Coloseni 3:11). Creştinii reprezintă un popor special, o naţiune cu un Conducător invizibil. Ei au de dat totul „tuturor oamenilor”, dar nimeni nu are nimic să le dea. De aceea, a face vreo alianţă cu lumea înseamnă, pentru ei, a-şi nega Regele şi profesiunea. Este acelaşi lucru cu a spune că ei nu primesc tot ce au nevoie de la Domnul şi că pun lumea în locul Lui. Aceasta înseamnă să slăbeşti puterea evangheliei pentru acele alte popoare, exprimând ideea că a fi cetăţean al vreunei ţări pământeşti este la fel de bine sau reprezintă acelaşi lucru cu a fi creştin.

Tot ce este spus în acest capitol se aplică la noi la fel de mult cum s-a aplicat poporului care trăia atunci când a fost scris, deoarece a fost scris „ca o mărturie veşnică”. Poporul răzvrătit îi reprezintă pe cei care nu aleg să asculte de legea lui Iehova, nu sunt dispuşi să audă legea. Iehova este regele cel drept al întregului pământ. Toţi cei care nu ţin cont de legea Lui sunt rebeli şi fără lege, chiar dacă au rangul de regi pe pământ. Ca Israel să facă o alianţă cu Egiptul – ca cea care declară a fi biserica lui Hristos să intre în orice fel de alianţă cu lumea – înseamnă a declara că „lucrurile începătoare ale lumii” sunt la fel de bune ca legea lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este singura lege pentru toată omenirea. Tot ceea ce este contrar acestei legi înseamnă rebeliune şi idolatrie.

Dar biserica şi-a asumat dreptul de a face legi, numindu-le legile lui Dumnezeu. „După poftele lor”, oamenii „îşi vor îngrămădi învăţători, având urechi care îi gâdilă” şi întorcându-se de la adevăr spre fabule (2 Timotei 4:3-4). Ei „spun văzătorilor: Să nu vedeţi, iar profeţilor: Să nu profeţiţi lucruri drepte. Vorbiţi-ne lucruri plăcute, profeţii înşelătoare.” Oamenii îşi aleg proprii învăţătorii – pe cei care le vor spune lucrurile pe care le place să le audă – şi apoi vor cita vorbele acelor învăţători ca o autoritate, în opoziţie cu legea lui Dumnezeu. Acest lucru este identic cu calea păgânilor, care îşi fac propriul dumnezeu şi apoi spun: „Scapă-mă, căci tu eşti dumnezeul meu.” Totuşi, aceşti pretinşi oameni ai lui Dumnezeu nu vor crede că ceea ce spune Biblia despre păgâni li se aplică lor.

Care va fi rezultatul acestora? Deoarece oamenii resping cuvântul Domnului, chiar pe „Sfântul lui Israel”, distrugere neaşteptată va veni asupra lor şi nu vor scăpa. Vor fi zdrobiţi în bucăţi ca vasul unui olar şi distrugerea lor va fi deplină. Compară versetele 12-14 cu 1 Tesaloniceni 5:3 şi Psalmii 2. Cei care îşi pun încrederea în oameni vor deveni nimic, în timp ce „aceia care se încred în Domnul vor fi ca muntele Sionului, care nu poate fi mutat, ci rămâne pe vecie” (Psalmii 125:1).

„Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: în întoarcere şi odihnă veţi fi salvaţi, în linişte şi încredere va fi tăria voastră.” Aceasta, prin legătura pe care o face, arată că Domnul oferă ajutor practic, material. Israeliţii erau în mare pericol. Asirienii ameninţau distrugerea lor. După toate calculele umane, aveau nevoie tocmai de ajutorul pe care egiptenii îl puteau da – oameni, cai, muniţii de război. Dar Dumnezeu spune: „Nu, ei vor fi ruina voastră; tăria voastră este în încrederea liniştită în Mine, în întoarcerea la Mine şi în odihnă absolută în cuvântul Meu veţi găsi eliberare completă.” Ei nu L-au crezut şi oamenii nu Îl cred nici acum.

Este o realitate faptul că ei au preferat să se încreadă în oameni, pe care i-au putut vedea, decât în Domnul, pe care nu Îl puteau vedea, şi că asirienii i-au luat captivi. De ce să nu învăţăm lecţia? Este pentru fiecare individ, precum şi pentru întreaga biserică. Este consemnată cu scopul de a învăţa biserica faptul că tăria ei stă în aderarea strictă la cuvântul lui Dumnezeu şi în îndepărtarea de lume. Conformitatea faţă de lume, fie pentru scopul recunoscut de a-i câştiga pe cei lumeşti la biserică, fie pentru a convinge lumea să împrumute biserica cu ajutor material, înseamnă ruină. Lumea nu poate face nimic pentru biserică, decât să o corupă, dar nu poate face aceasta atât timp cât biserica se încrede numai în Dumnezeu.

Dar lecţia individuală este aceea care ne priveşte pe noi cel mai mult; pentru că dacă oamenii sunt credincioşi, biserica va fi la fel. Fiecare persoană are probleme de diverse feluri. Numai în Domnul este ajutor. „Încredinţează-ţi calea Domnului, încrede-te, de asemenea, în El şi El va lucra” (Psalmii 37:5). Cu toţii ştim căile lumii: înălţare de sine, insistenţă pentru drepturile cuiva, amărăciune, răzbunare. Oricine nu Îl cunoaşte pe Domnul, ştie cum se comportă atunci când este în greutăţi, când este ispitit sau când oamenii îl irită sau îl rănesc, iar oricine Îl cunoaşte pe Domnul îşi poate aminti cum făcea odinioară şi cum este încă ispitit să acţioneze. Acesta este un model de „aşa nu”, aceasta este calea lumii, aceasta înseamnă să te cobori în Egipt pentru ajutor – la casa robiei pentru libertate. Totul este în zadar. „Dumnezeu este refugiul şi tăria noastră, un ajutor foarte prezent în necaz.” Există tărie infinită în renunţarea tăcută la sine şi odihna în Domnul. „Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, pentru că în Iehova, Domnul este tăria veşnică.”

The Present Truth, 8 iunie 1899