Isaia 30:15-33 (Traducerea Lowth): 

¹⁵Cu adevărat, aşa vorbeşte Domnul, Iehova, Sfântul lui Israel: Întorcându-vă de la căile voastre şi rămânând liniştiţi veţi fi salvaţi. În linişte şi în încredere pioasă va fi tăria voastră, dar nu aţi vrut să ascultaţi. ¹⁶Şi aţi spus: Nu, ci vom alerga pe cai, de aceea veţi fi puşi pe fugă. Şi pe caii rapizi de luptă vom călări, de aceea, cei ce vă urmăresc vor fi rapizi. ¹⁷O mie, la mustrarea unuia, şi zece mii dintre voi la mustrarea a cinci, vor fugi, până când veţi fi lăsaţi ca un steag pe vârful unui munte şi ca un far pe un deal înalt. ¹⁸Totuşi, pentru aceasta aşteaptă Iehova ca să arate favoarea peste voi, chiar şi pentru aceasta va aştepta în tăcere ca să aibă milă de voi (Căci Iehova este un Dumnezeu al judecăţii, binecuvântaţi sunt toţi cei care se încred în El). ¹⁹Când un popor sfânt va locui în Sion, când în Ierusalim Îl vei implora plângând, la vocea strigătului tău, El va fi bogat în îndurare faţă de tine, de îndată ce va auzi, îţi va răspunde. ²⁰Chiar dacă Iehova ţi-a dat pâinea suferinţei şi apa mâhnirii, totuşi ploaia timpurie nu va mai fi reţinută, ci ochii tăi vor vedea ploaia timpurie. ²¹Şi urechile tale vor auzi cuvântul îndemnându-te din spate, spunând: Aceasta este calea, umblaţi în ea. Nu vă abateţi la dreapta sau la stânga. ²²Veţi trata ca profană învelitoarea idolilor voştri de argint şi îmbrăcămintea chipurilor voastre turnate din aur. Le vei arunca deoparte ca pe nişte veşminte spurcate, vei spune către ele: Plecaţi de la mine. ²³Iar El va da ploaia pentru sămânţa ta cu care vei semăna pământul, şi pâinea rodul pământului, iar el va fi bogat şi fertil. Atunci turmele tale se vor hrăni la păşuni largi. ²⁴Şi boii, şi măgarii tineri care ară pământul vor mânca nutreţ bine scuturat, vânturat cu lopata şi cu ciurul. ²⁵Şi pe orice munte semeţ şi pe orice deal înalt se vor distribui pârâuri şi râuri de apă, în ziua marelui măcel, când cel puternic va cădea. ²⁶Şi lumina lunii va fi precum lumina soarelui la amiază, iar lumina de amiază a soarelui va fi de şapte ori mai mare, în ziua când Iehova va lega spărtura poporului Său şi va vindeca rana pe care a pricinuit-o lovitura Lui. ²⁷Iată, numele lui Iehova vine din îndepărtare, mânia Lui arde, iar flacăra se dezlănţuie cu violenţă, buzele Lui sunt pline de indignare, iar limba Lui este un foc mistuitor. ²⁸Spiritul Lui este ca un torent ce inundă, va ajunge până la mijlocul gâtului. El vine ca să trântească naţiunile cu vânturătoarea pierzării şi va fi un frâu în gurile oamenilor ca să îi conducă pe alături. ²⁹Veţi cânta o cântare ca în noaptea când sărbătoarea este proclamată în mod solemn, cu bucuria inimii ca şi când cineva ar umbla în sunetul fluierului, pentru a merge la muntele lui Iehova, la Stânca lui Israel. ³⁰Iar Iehova va face ca glasul Lui să fie auzit şi coborârea braţului Său să fie văzută; cu o indignată mânie şi o flacără mistuitoare de foc, cu o furtună violentă, cu ploi rapide şi grindină. ³¹Prin glasul lui Iehova asirianul va fi doborât, cel care era gata să lovească cu toiagul său. ³²Şi se va întâmpla că pe ori unde va trece nuiaua corecţiei pe care Iehova o va aşeza greu asupra lui, aceasta va fi acompaniată cu timpane şi harfe. Cu bătălii îndârjite va lupta El împotriva lor. ³³Pentru că Tofetul este hotărât demult, acelaşi lucru este pregătit şi pentru rege. El l-a făcut adânc, El l-a făcut larg. Un rug aprins şi belşug de combustibil, şi suflarea lui Iehova, ca un râu de pucioasă îl va aprinde.

Chiar dacă porţiunea de Scriptură pentru studiu este destul de lungă, nu trebuie să devenim confuzi din cauza aceasta. Nu te aştepta să înţelegi fiecare expresie din ea de la început. Sunt foarte puţine părţi ale Scripturii unde nu găsim lucruri greu de înţeles, chiar şi atunci când subiectul general este foarte clar. În toate cazurile de acest fel, lucrează în cel mai uşor mod posibil. Nu petrece timpul lucrând pe dos, adică nu începe de la sfârşit, ci de la început. În studierea Scripturilor, întotdeauna opreşte-te prima dată asupra a ceea ce este evident la prima vedere, aşa cum sunt simplele făgăduinţe. Acestea te vor conduce uşor spre înţelegerea a ceea ce nu este aşa de evident. Aminteşte-ţi că crucea lui Hristos este revelaţia lui Dumnezeu către om şi, de aceea, prin făgăduinţe trebuie să înţelegem toate vorbele şi acţiunile Sale. Studiul nostru precedent al lui Isaia ne-a arătat că ni se aplică la fel de mult nouă, precum şi celor care trăiau atunci când a fost scris. De aceea, trebuie să îl studiem pentru beneficiul nostru personal. Dacă în vreo lecţie observăm un adevăr care este nou pentru noi sau o exprimare nouă a adevărului care ne va lumina cărarea şi va face mai uşor pentru ca noi să ne ţinem de tăria divină şi să învingem, ne descurcăm bine. Uneori vom putea găsi multe astfel de lucruri.

Tărie în linişte

Pentru a păstra legătura, vom lua un verset din lecţia anterioară. Versetul cincisprezece ar trebui să fie atât de ferm fixat în mintea fiecăruia pentru ca niciodată să nu fie uitat. „În întoarcere şi odihnă veţi fi salvaţi, în linişte şi încredere va fi tăria voastră.” Odihnindu-ne în Domnul! Ce tărie oferă! Toată puterea este atunci exercitată în favoarea noastră. „Domnul este partea mea, spune sufletul meu, de aceea voi spera în El. Domnul este bun cu cei care Îl aşteaptă, cu sufletul care Îl caută. Este bine ca un om să spere şi să aştepte liniştit salvarea Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:24-26).

„Dar voi nu aţi fost dispuşi.” Acesta a fost cazul cu Israelul cel vechi şi este în mare măsură cazul de astăzi. Ne arătăm păgânismul prin lipsa de dorinţă de a ne încrede în Domnul. Temându-ne să ne încredem în Domnul şi crezând că, în acest caz, noi trebuie să folosim propria noastră dibăcie pentru a ne ajuta să ieşim din încurcătură, arătăm că noi ne privim pe noi înşine ca pe nişte dumnezei, mai mari decât Dumnezeul din ceruri.

„Dar voi spuneţi, nu, căci vom alerga pe cai. De aceea veţi alerga.” Un cal este rapid şi oferă multă speranţă ca mijloc de a scăpa de pericol. Acelora care se încred în El, Dumnezeu le pregăteşte o masă în prezenţa duşmanilor lor (Psalmii 23:5), la care se pot aşeza în linişte şi pot mânca în timp ce duşmanii lor urlă şi îşi folosesc puterea în zadar. Dar de cele mai multe ori, oamenii se înspăimântă la urletul adversarilor şi fug din locul lor de protecţie. Ei cred că este o mai mare siguranţă în fugă decât în încrederea în Domnul. Care este consecinţa? „De aceea veţi fi puşi pe fugă.” Sigur, aceasta am plănuit, şi dacă suntem puşi pe fugă, cu siguranţă va fi cineva care să ne urmărească, iar cei care ne vor urmări vor fi rapizi. Plănuim pentru înfrângere în loc de victorie.

Observă contrastul dintre cei care se încred în Domnul şi cei care încearcă să „lupte propriile lor bătălii”. Făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Israel a fost că dacă ei se încred în El şi păstrează poruncile Lui, un om va pune pe fugă o mie şi doi vor pune pe fugă zece mii (vezi Deuteronomul 32:30; Iosua 23:10). Dar ce schimbare are loc atunci când Dumnezeu este abandonat. Atunci „o mie vor fugi la mustrarea unuia”, iar la mustrarea a cinci, zece mii vor fugi. Situaţia este exact inversă. Aminteşte-ţi că nu este nevoie decât de o ameninţare pentru ca ei să fugă atunci când nu se încred în Domnul. „Cei răi aleagă când nu este niciun om care să-i urmărească, dar cei neprihăniţi sunt îndrăzneţi ca un leu” (Proverbele 28:1).

Iubire eternă, lipsită de egoism

Iar acum vine cea mai neaşteptată şi mai îndurătoare făgăduinţă. Este neaşteptată pentru că este pe deplin neasemănătoare naturii umane şi de aceea este cu mult mai îndurătoare. După ce relatează încăpăţânarea poporului, după cum au spus: „Faceţi ca Sfântul lui Israel să înceteze între noi” şi au refuzat să se bizuie pe El, alegând mai degrabă propria lor cale, Domnul spune: „De aceea, Domnul va aştepta ca să fie îndurător faţă de voi şi de aceea va fi entuziasmat, ca să poată avea milă de voi. Căci Domnul este un Dumnezeu al judecăţii, binecuvântaţi sunt toţi cei care Îl aşteaptă.” De ce va aştepta Domnul să fie îndurător? Pentru că oamenii au fost răzvrătiţi. Înţelesul cuvântului tradus prin „a aştepta” este „a tânji”, „a dori”, iar afirmaţia este că, în ciuda faptului că poporul L-a respins, nu există nimic altceva pentru care El să fie mai nerăbdător decât să le arate bunătate. „Domnul mi s-a arătat demult, spunându-mi: Da, te-am iubit cu o iubire eternă, de aceea te-am atras cu bunătate iubitoare” (Ieremia 31:3). A existat vreodată vreun exemplu mai desăvârşit de iubire lipsită de egoism? „Niciun om nu are o iubire mai mare decât aceasta, să îşi dea viaţa pentru prietenii săi.” „Dar Dumnezeu ne-a încredinţat dragostea Sa faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Iubirea omenească este egoistă. Oamenii iubesc pentru plăcerea ce o obţin din obiectul afecţiunii lor şi, de obicei, încetează să mai iubească atunci când sunt dispreţuiţi sau neglijaţi. La Dumnezeu este complet diferit. El iubeşte cu scopul de a da plăcere obiectelor afecţiunii Sale şi Îşi găseşte plăcerea în fericirea pe care iubirea Lui o oferă celor iubiţi. Ura şi abuzul nu fac decât să descopere manifestări mai mari ale iubirii Sale eterne, neschimbătoare. Acolo unde abundă păcatul, harul abundă mult mai mult. El cunoaşte boala mortală de care suferă păcătoşii şi tânjeşte cu tot sufletul Lui infinit să îi scape de ea. A existat vreodată ceva mai minunat de îndurător?

„O, speranţa inimilor căite!
O, bucuria celor ce sunt smerite!
Celor ce cad, cu bunăvoie Tu te-ai arătat,
Cu bunătate celor ce te-au căutat!
Iar cei ce Te găsesc, găsesc o fericire
Pe care limba sau stiloul nu o pot descrie;
Este doar a lui Isus iubire,
Doar cei iubiţi ai Lui cunosc atâta bucurie.”

Dacă prindem numai acest adevăr va fi cea mai folositoare lecţie pentru noi. A cunoaşte iubirea lui Isus, care nu este decât manifestarea iubirii lui Dumnezeu, înseamnă a cunoaşte înţelepciunea eternităţii. Dar să ne amintim că, a o cunoaşte, înseamnă a face aplicaţia practică a ei. Trebuie să o acceptăm ca să o cunoaştem. Iar acceptarea iubirii lui Dumnezeu nu înseamnă numai bucuria egoistă pentru binecuvântările ei. Nu există egoism în iubirea lui Dumnezeu şi de aceea nimeni nu se poate bucura în mod egoist de ea. Acceptarea ei scoate afară egoismul. Dacă primim cu adevărat iubirea lui Dumnezeu, atunci ura altora, în loc să ne facă reci şi duri faţă de ei, nu va face decât ca dorinţa de a le arăta bunătate să crească. Vei spune că aceasta nu este natural şi că niciun om nu poate face aşa. Nu, nu este natural, dar este spiritual. Şi nu este posibil ca vreo natură umană să manifeste o asemenea iubire. Singurul mod prin care acest lucru poate fi făcut este prin a avea iubirea lui Dumnezeu vărsată în inimile noastre, iar aceasta este realizată de Spiritul Sfânt, care este dat gratuit tuturor celor care sunt dispuşi să îl primească. Să nu învăţăm această lecţie a iubirii divine?

Judecată şi milă

De ce arată Domnul o aşa minunată bunătate şi milă iubitoare? Deoarece „Domnul este Dumnezeul judecăţii”. Ai crezut că dreptatea şi judecata înseamnă pedeapsă? O, nu, nu neapărat. Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului lui Dumnezeu, iar tronul Lui este un tron al harului. Dumnezeu este drept în faptul că îi îndreptăţeşte pe cei care cred în Isus (Romani 3:26). Aceasta este o declaraţie a neprihănirii Lui, pentru că Dumnezeu pretinde neprihănire în baza faptului că este credincios a ne ierta păcatele şi a ne curăţa de orice răutate (1 Ioan 1:9).

„Va fi foarte îndurător cu tine la glasul strigătului tău.” Domnul caută ocazii de a face bine. „El Îşi găseşte plăcerea în milă” (Mica 7:19). El ia seama la ceea ce poporul Lui Îi va spune (Maleahi 3:16). „De îndată ce va auzi, îţi va răspunde.” El Se apleacă spre pământ, aşteptând cu nerăbdare să audă vreun strigăt. El ascultă atat de atent, încât, nu numai că aude cea mai istovită şoaptă, ci primul impuls de a-L chema îi atinge inima. El cunoaşte intenţiile şi gândurile inimii şi răspunde la ele. El nu este ca judecătorul nedrept, care trebuie să fie solicitat des şi asuprit înainte să acorde o cerere dreaptă (vezi Luca 18:1-8). Dumnezeu este un Dumnezeu al judecăţii şi nu este nedrept. De aceea, El aude şi răzbună rapid. Cu siguranţă avem orice încurajare ce putea fi dată vreodată, să-L chemăm pe Domnul ca să obţinem milă şi să găsim har pentru a ne ajuta la vreme de nevoie.

Acest capitol abundă în făgăduinţe minunate. Chiar dacă am suferit ca rezultatul normal al urmării propriului nostru capriciu, totuşi învăţătorii noştri nu vor fi îndepărtaţi de la noi, ci ochii noştri îi vor vedea. Domnul nu ne va lăsa să hoinărim în ignoranţă pe cale, ci urechile noastre vor auzi un cuvânt în spatele nostru, spunând: „Aceasta este calea, umblaţi în ea.” Cât de ciudat este că suntem în stare să ne gândim că avertismentul oportun şi învăţătura sunt o greutate în loc de binecuvântare! „Nu stă în omul care umblă să îşi direcţioneze paşii”, de aceea este bine să ne rugăm: „O, Doamne, corectează-mă, dar cu judecată” (Ieremia 10:23-24).

Învăţători care înviorează

În versetul 20 avem o ilustrare excelentă a binecuvântări diferitelor traduceri ale Bibliei, în locul uneia singure. Toate limbile de pe pământ nu sunt decât fragmente din limba perfectă a cerului. Pata blestemului este peste orice lucru, aşadar, chiar dacă am avea toate limbile combinate tot nu am avea decât o reproducere imperfectă a limbii originale. Gândurile lui Dumnezeu nu sunt precum gândurile noastre, ci sunt foarte adânci şi mai înalte decât cerurile. Este atunci imposibil pentru noi să înţelegem cuvântul lui Dumnezeu pentru că avem numai una din multele limbi imperfecte la îndemână? Nu, nicidecum. Ar fi imposibil să le înţelegem şi dacă am fi învăţători ai tuturor limbilor, dacă am fi lăsaţi înţelepciunii noastre, dar Spiritul Sfânt ne este dat pentru ca noi să cunoaştem lucrurile lui Dumnezeu care ne sunt date gratuit (1 Corinteni 2:12). Totuşi trebuie să folosim fiecare mijloc pe care Dumnezeu l-a aşezat la îndemâna noastră şi printre acestea este cunoaşterea diferitelor limbi sau folosirea diferitelor traduceri dintr-o limbă pe care o înţelegem. Aşa că, în acest caz învăţăm mai mult din faptul că, acolo unde într-o traducere avem cuvântul „învăţători”, în alta avem cuvântul „ploaie” pentru acelaşi lucru.

Nu este nicio contradicţie, nicio lipsă de armonie, deoarece cuvântul ebraic este tradus în mod corect atât prin „învăţător”, cât şi prin „ploaie”. Aceasta nu se întâmplă din cauza sărăciei limbajului, ci mai degrabă datorită bogăţiei lui, fiecare cuvânt fiind atât de cuprinzător. Este o lecţie de învăţat de aici: un învăţător trebuie să fie unul care îşi înviorează elevii aşa cum ploaia înviorează pământul. Nu există niciun învăţător ca Dumnezeu (Iov 36:22), pentru că El este „izvorul apelor vii” (Ieremia 2:13), „un loc al râurilor largi şi al fluviilor” (Isaia 33:21) şi este ca „roua pentru Israel” (Osea 14:5). Dumnezeu toarnă ploi peste cel însetat şi potop peste pământul uscat, chiar Spiritul Său Sfânt, care este apa vieţii (Isaia 44:3; Ioan 7:37-39). De aceea, din cei care cred vor ţâşni izvoare de apă vie. Hristos, cel mai mare dintre învăţători, ştie cum să-l învioreze pe cel obosit cu un cuvânt. „Ascultaţi, ceruri şi voi vorbi. Ascultă, pământule, cuvintele gurii Mele. Învăţătura Mea va cădea ca ploaia, cuvintele Mele vor picura ca roua, ca ploaia mică peste iarba plăpândă şi ca ploile peste păşuni, pentru că Eu voi proclama numele Domnului. Acordaţii măreţia Dumnezeului nostru” (Deuteronomul 32:1-3).

Oferirea vieţii, suflarea care mistuie

Îndurătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu şi eternă şi infinită este iubirea Sa. Totuşi, aceasta nu înseamnă că răutăţii i se va permite să continue pentru totdeauna. „Chiar dacă mâna se uneşte cu mâna, cel rău nu va fi nepedepsit.” Cei care persistă în a face răul după răutatea propriilor lor inimi nepocăite, îşi adună o comoară de mânie împotriva lor în ziua mâniei şi a arătării judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2:4-6). Dar în manifestarea pedepsei nu există schimbare în Dumnezeu. El încă este Dumnezeul iubirii. „Mila Lui durează veşnic.” Distrugerea celor răi nu este decât rezultatul natural, inevitabil al respingerii iubirii Lui infinite a cărei favoare este viaţa. Observă că suflarea lui Dumnezeu este cea care aprinde focurile Gheenei. „Va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui îi va nimici pe cei răi”, totuşi „dreptatea va fi brâul poalelor Lui şi credincioşia brâul coapselor Lui” (Isaia 11:4-5). Suflarea care îi distruge pe cei răi este suflarea vieţii – chiar aceeaşi suflare care este dată acum întregii omeniri, atât celor răi, cât şi celor neprihăniţi, şi fără de care nu ar fi viaţă pe pământ. Cum se face atunci că în final îi va mistui pe cei răi? Pur şi simplu pentru că ei nu o acceptă aşa cum este. Nerecunoscându-L pe Dumnezeu în aerul pe care îl respiră, nu îi permit să facă în dreptul lor lucrarea pe care El o desemnează, şi anume, de a îndepărta toată nelegiuirea din ei. Suflarea lui Dumnezeu este la lucru în fiecare moment pe tot pământul, mistuind impuritatea şi făcând astfel posibil ca oamenii să trăiască. Peste tot şi în orice timp Dumnezeu ne arată scopul pentru care este dată suflarea: pentru a purifica, a curăţa şi a da viaţă. Atunci când oamenii se identifică pe ei înşişi cu josnicia şi păcatul, ei sunt inevitabil mistuiţi de ceea ce ar fi fost viaţa lor, dacă ar fi fost dispuşi. „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” Exact acelaşi foc care purifică aurul, arde zgura. De aceea, totul depinde de modul în care stăm în raport cu Dumnezeu. Îl vom primi cu adevărat ca pe viaţa noastră, permiţându-I să ne răscumpere din toată nelegiuirea, sau va fi pentru noi un foc mistuitor? „Binecuvântaţi sunt cei care îşi pun încrederea lor în Domnul.”

Un loc literal al pedepsei

Tofet era o parte a văii fiului lui Hinom, lângă Ierusalim, unde au fost practicate urâciunile păgânilor şi pe care şi evreii le-au practicat când au apostat. Aici şi-au trecut ei copiii prin foc (vezi 2 Împăraţi 23:10; Ieremia 7:31). Astfel, era privit ca un loc blestemat şi a fost locul arderii gunoiului din cetate. De aici provine cuvântul „gheenă” din Marcu 9:45, 47 şi în alte părţi. Vezi nota marginală din RV. Cuvântul înseamnă, pur şi simplu, „valea lui Hinom”. Când Isus a vorbit despre el ca locul în care cei răi îşi vor primi pedeapsa, evreii înţelegeau bine că aceasta însemna distrugere totală – locul în care cei nedrepţi vor fi distruşi şi vor arde „rădăcină şi ramură” (Maleahi 4:1). Şi nu era doar o imagine figurativă, căci chiar în acel loc cei răi vor fi strânşi când focul va coborî de la Dumnezeu din cer şi îi va mistui (Apocalipsa 20:9). Dumnezeu nu vorbeşte la întâmplare, ci ceea ce spune aceea înseamnă.

The Present Truth, 15 iunie 1899