29. Pământul pustiit

29. Pământul pustiit

Isaia 34:1-17 (Traducerea Lowth): 

1Apropiaţi-vă, naţiuni, şi ascultaţi, luaţi aminte la Mine, o, popoarelor! Să audă pământul şi toată plinătatea lui, lumea şi tot ce îşi are originea în ea. 2Căci mânia lui Iehova este aprinsă împotriva tuturor naţiunilor, şi furia Lui împotriva tuturor poruncilor lor. El le-a dedicat, le-a predat măcelului. 3Iar cei ucişi ai lor vor fi aruncaţi afară, iar din cadavrele lor li se va ridica duhoarea, iar munţii se vor topii cu sângele lor. 4Şi toată oştirea cerului va fi prăpădită, iar cerurile vor fi făcute sul. Toată oştirea lor se va veşteji, ca frunza veştejită căzută din vie şi ca frunza distrusă dintr-un smochin. 5Căci sabia Mea se dezvăluie în ceruri. Iată, în Edom se va coborî şi peste poporul ce l-am dedicat, în mod drept, distrugerii. 6Sabia lui Iehova este încărcată de sânge, este unsă cu grăsime, cu sângele mieilor şi al ţapilor, cu grăsimea rinichilor berbecilor, căci Iehova oficiază un sacrificiu în Boţra şi un mare măcel în pământul lui Edom. 7Şi ţapii sălbatici vor cădea cu ei, boii împreună cu taurii, şi propriul lor pământ va fi beat de sângele lor, iar ţărâna va fi îmbogăţită de grăsime. 8Căci este ziua răzbunării lui Iehova, anul răsplătirii apărătorului cauzei Sionului. 9Ploile ei vor fi transformate în smoală şi ţărâna ei în pucioasă, şi tot pământul ei va deveni o smoală aprinsă. 10Nu se va stinge nici ziua, nici noaptea, pentru totdeauna se va ridica fumul ei. Din generaţie în generaţie ea va fi pustiită, în veacurile veşnice niciun om nu va trece prin ea. 11Ci pelicanul şi porcul mistreţ o vor moşteni, bufniţa şi corbul o vor locui, iar El va întinde peste ea funia pustiirii şi firul goliciunii peste câmpiile ei uscate. 12Nu se vor mai lăuda cu renumele împărăţiei şi toţi prinţii lor se vor stinge în întregime. 13În palatele ei vor răsări spini, urzica şi mărăcinele în fortăreţele ei, iar ea va deveni o locuinţă pentru balauri, o curte pentru puii de struţ. 14Şacalii şi pisicile de munte se vor întâlni. Satirul va chema pe tovarăşul lui. De asemenea, bufniţa se va aşeza acolo şi îşi va găsi un loc de odihnă. 15Acolo îşi va face cuibul corbul de noapte şi îşi va depune ouăle, le va cloci şi îşi va strânge puii sub umbra ei. De asemenea, vulturii se vor strânge laolaltă, fiecare se va uni cu tovarăşul lui. 16Consultaţi cartea lui Iehova şi citiţi. Nici una din acestea nu va lipsi şi niciunei femele nu îi va lipsi partenerul, căci gura lui Iehova a dat porunca şi însuşi Spiritul Lui le-a strâns. 17A tras la sorţi pentru ei şi mâna Lui a măsurat partea lor cu o unitate de măsură. Vor stăpâni pământul ca o moştenire perpetuă, din generaţie în generaţie vor locui acolo.

Subiectul acestui capitol este foarte uşor de sesizat şi este evident chiar din titlu. Întregul capitol este dedicat unui singur subiect, aşa că este uşor de înţeles.

Aici avem proclamarea a ceva ce priveşte întregul pământ. Tot pământul şi toate naţiunile de pe el sunt chemate să audă ceea ce Domnul are de spus. Nu este nimic mai puţin decât proclamarea mâniei lui Dumnezeu împotriva tuturor naţiunilor. Cea mai superficială lectură a capitolului trebuie să convingă pe oricine că lucrurile prezentate aici nu sunt limitate la vreo porţiune anumită a pământului, nici la vreun popor.

Există o idee ciudată foarte răspândită printre cititorii Bibliei şi în cercurile religioase, şi anume, că în timpurile vechi, Dumnezeu şi-a limitat atenţia în mod special la un singur popor – evreii, că S-a limitat la ei şi că prea puţin sau deloc i-a păsat de orice alt popor. Este foarte ciudat cum poate cineva care citeşte Biblia să obţină o asemenea idee. Acest singur capitol este suficient pentru a arăta contrariul. Se adresează tuturor naţiunilor pământului. Profetului i se încredinţează predicarea întregii omeniri şi astfel îşi înţelege misiunea.

Gândeşte-te cât de mult din cartea lui Isaia se adresează în mod direct altui popor decât evreilor. Capitolele 15-23 sunt dedicate în întregime altor naţiuni, care sunt în mod direct menţionate pe nume. Moab, Tir, Egipt, Asiria şi tuturor marilor naţiuni li se adresează rând pe rând. Şi apoi, alte capitole menţionează întregul pământ, arătând că evenimentele pe care le tratează profetul nu sunt locale. De asemenea, cartea începe cu un apel către întregul pământ şi către cer.

Din cele mai vechi timpuri Dumnezeu s-a descoperit pe Sine ca Dumnezeul neamurilor la fel de mult ca al evreilor. Nu existau deloc evrei până ce mai mult de două secole din istoria lumii au trecut, totuşi în tot acel timp, Dumnezeu a avut oameni credincioşi, o dovadă că El Se descoperea pe Sine oricui Îl accepta. Evreii înşişi îşi au originea într-un om luat din mijlocul păgânismului. Se pare că oamenii din aceste zile cred că trebuie să perpetueze orbirea altor oameni. Deoarece evreii, în îngâmfarea lor naţională, şi-au imaginat că Domnului nu Îi păsa de alt popor în afara lor, majoritatea cititorilor Bibliei s-au gândit că aşa trebuie să fi fost. Dar adevărul era foarte clar încă de la început pentru fiecare persoană care îşi foloseşte ochii şi raţiunea, că Dumnezeu nu face diferenţe între persoane, ci că „în fiecare naţiune, cel care se teme de El şi lucrează neprihănirea este acceptat de El”. Cartea lui Isaia, precum şi cărţile tuturor celorlalţi profeţi, se adresa în general atât naţiunilor, cât şi evreilor. Şi priveşte toate naţiunile de pe pământ de astăzi.

Dacă cineva urmăreşte cartea Apocalipsei în legătură cu cea a lui Isaia, va observa cu uşurinţă că profetului Ioan nu i s-a dat altă solie pentru popor. Apostolul Petru mărturiseşte că solia dată profeţilor antici este aceeaşi cu cea pe care o aveau de dat apostolii (1 Petru 1:10-12). Compară, de exemplu, versetul 4 al acestui capitol cu Apocalipsa 6:12-14. În multe cazuri, cuvintele din Apocalipsa nu sunt decât o repetiţie a celor utilizate de profetul de dinainte. Aceasta nu arată că el era doar purtătorul soliei altor oameni, ci că Spiritul Sfânt are aceeaşi solie de dat prin ambii oameni. Amândoi au avut o solie pentru zilele din urmă.

Câteva fapte culese din diferite părţi ale Bibliei ne va ajuta să citim acest capitol cu mai multă înţelegere. Mai întâi, trebuie să ne amintim că atunci când Domnul va veni a doua oară, El va veni pentru împlinirea mântuirii poporului Său şi acest lucru este realizat prin distrugerea celor răi care vor fi în punctul exterminării lor. Căci „oamenii răi şi înşelătorii vor merge din rău în mai rău, înşelând şi fiind înşelaţi” (2 Timotei 3:13). Această afirmaţie care urmează imediat după cea care spune că „toţi cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus vor suferi persecuţie” arată că, în ultima zi, poporul lui Dumnezeu va fi în cea mai amară persecuţie faţă de orice alt timp din istoria lumii. Înainte de potop, pământul era plin de violenţă, iar la venirea Domnului va fi în aceeaşi condiţie ca atunci (Geneza 6:11-12; Matei 24:37).

Aminteşte-ţi, de asemenea, că atât cei neprihăniţi, cât şi cei răi trăiesc împreună pe acest pământ până la sfârşitul lumii (Matei 13:24-30, 36-43) şi că nu va exista nicio venire secretă a Domnului, ci, atunci când va veni, va fi pe faţă, aşa încât toţi Îl pot vedea, iar strălucirea şi măreţia extraordinară vor fi de aşa natură că nimeni nu va suporta să o vadă (Apocalipsa 1:7; Fapte 1:11, Matei 24:23-27; 1 Tesaloniceni 4:16-17). La momentul acela, cei răi care vor mai fi în viaţă după plăgile care au venit pe pământ, vor fi distruşi de strălucirea venirii lui Hristos, iar neprihăniţii, atât cei morţi, cât şi cei vii, vor fi luaţi, nemuritori, pentru a fi totdeauna cu Domnul (1 Tesaloniceni 4:16-18; 2 Tesaloniceni 2:8). Aceasta este prima înviere. „Binecuvântaţi şi sfinţi sunt cei care au parte de prima înviere. Asupra acestora, moartea a doua nu are nicio putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor domni cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:6).

Dar restul morţilor, adică cei răi, nu vor mai trăi din nou până când cei o mie de ani nu se vor încheia. La sfârşitul acelui timp, ei vor fi înviaţi şi vor fi înşelaţi de Satana să gândească faptul că pot captura sfânta cetate, Noul Ierusalim, care s-a coborât de la Dumnezeu din cer, şi că, în timp ce o vor înconjura, o vor distruge (Apocalipsa 20:5-9). Aceasta este, pe scurt, schiţa evenimentelor în legătură cu venirea Domnului aşa cum este prezentată în Scripturi.

În timpul acestor o mie de ani, în care sfinţii domnesc cu Hristos în cer, judecând pământul şi pe îngerii căzuţi, pământul va fi un pustiu, aşa cum s-a prezentat în acest capitol. În capitolul 20 din Apocalipsa, citim despre „groapa fără fund”. Acum, cuvântul folosit în greacă corespunde exact cuvântului ebraic din primul capitol din Geneza, unde ni se spune că la început, pământul era fără formă şi gol. Era haos. Septuaginta are exact acelaşi cuvânt: „Spiritul lui Dumnezeu se mişca peste faţa abisului.” În versetul unsprezece al acestui capitol din Isaia este scris „funia confuziei şi pietrele goliciunii”, exact cuvintele care apar în Geneza 1:2. Astfel, aflăm că în timpul celor o mie de ani, pământul va fi pustiit, nelocuit de oameni şi nepotrivit pentru locuirea umană. Acesta este timpul descris în acest capitol. În capitolul 13, aceeaşi condiţie este prezentată în descrierea judecăţii asupra Babilonului.

Despre această condiţie a lucrurilor se spune că va dura pentru totdeauna. Totuşi, chiar următorul capitol descrie condiţia frumuseţii Edenului de pe acest pământ. În 2 Petru 3:10-13 citim despre distrugerea pământului în ziua Domnului, dar suntem asiguraţi că vor fi „ceruri noi şi un pământ nou”, „după făgăduinţa Lui”. Astfel învăţăm că durata a ceea ce s-a amintit ca fiind pentru totdeauna, depinde de natura lucrului despre care se vorbeşte. Când Dumnezeu este subiectul sau sfinţii pe care El i-a făcut nemuritori, atunci ştim că nu va fi niciodată un sfârşit. Dar când este ceva contaminat de păcat, atunci ştim că va fi o limită a duratei. „Sodoma şi Gomora şi cetăţile din jurul lor în acelaşi fel, dedându-se la curvie şi mergând după trupuri străine, sunt date ca exemplu, suferind răzbunarea focului veşnic” (Iuda 7), totuşi locul unde au stat ele odată este acum pustiit.

O lecţie specială trebuie menţionată înainte să încheiem acest capitol. Observă cum cele mai netrebnice şi respingătoare creaturi sunt descrise ca locuind pământul cel pustiu. Ele deţin stăpânirea în timp ce este lipsit de oameni. Acesta este sfârşitul natural al primului păcat şi al tuturor celor care au urmat. La început, omului i s-a dat stăpânire absolută asupra pământului şi asupra a tot ce este pe el. Acea stăpânire a fost stăpânirea neprihănirii. Dar omul a păcătuit şi stăpânirea şi slava s-au depărtat de la el. Din ce în ce mai mult, el a pierdut controlul asupra pământului şi asupra creaturilor sale. În loc să guverneze rangul inferior al animalelor, el le distruge cât de repede posibil. Oriunde merge omul, distrugerea îi marchează cursul. În final, când păcatul a ajuns la culme şi când este copt pentru seceriş, condiţia care a existat la început va fi cu totul inversată şi doar creaturile dezgustătoare şi odioase – gunoiere – vor stăpâni acolo unde odată guverna omul. Toată această teribilă cădere este implicată în fiecare păcat. Aici conduce stăpânirea omului asupra pământului. Atunci va fi văzut în plinătatea lui sau mai degrabă în goliciunea lui rezultatul alegerii propriului drum de către om. Să nu fim noi avertizaţi la timp şi să nu ne supunem stăpânirii Singurului care are puterea de a guverna cu stabilitate?

The Present Truth, 13 iulie 1899