Isaia 35:1-10 (Traducerea Lowth): 

¹Deşertul şi pustiul vor fi bucuroşi, pustia se va bucura şi va înflori. ²Va înflori frumos precum trandafirul, iar câmpia bine udată a Iordanului, de asemenea, se va bucura. I se va da slava Libanului, frumuseţea Carmelului şi a Saronului. Acestea vor privi slava lui Iehova, măreţia Dumnezeului nostru. ³Întăriţi mâinile slabe şi genunchii care se clatină. ⁴Spuneţi celor slabi de inimă: fiţi tari, nu vă temeţi, iată Dumnezeul vostru! Răzbunarea va veni, răsplata de la Dumnezeu; El însuşi va veni şi vă va elibera. ⁵Atunci, se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor. ⁶Atunci, şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta, căci în pustie vor ţâşni ape şi torente în deşert. ⁷Nisipul strălucitor se va preface în iaz şi pământul însetat în râuri, iar în vizuina balaurilor va răsări iarbă cu trestii şi pipirigi. ⁸Acolo va fi o cale şi va fi numită calea sfinţeniei. Nicio persoană necurată nu va umbla pe ea, ci El însuşi va fi cu ei, umblând pe cale, iar cei neştiutori nu vor greşi pe ea. ⁹Niciun leu nu va fi acolo, nici asupritorul fiarelor nu se va ridica şi nu va fi găsit acolo, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. ¹⁰Da, răscumpăraţii lui Iehova se vor întoarce, vor veni la Sion cu triumf şi bucuria veşnică le va încununa capetele. Vor obţine bucurie şi fericire, iar durerea şi suspinul vor fugi!

„Lucrul care a mai fost, acela va mai fi” (Eclesiastul 1:9). Aceasta este în special adevărat în ceea ce priveşte lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut. Căci „ştiu că tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna, nimic nu poate fi adăugat sau luat” (Eclesiastul 3:15). Când Dumnezeu a făcut lumea şi toate lucrurile frumoase, „El nu a creat în zadar”. Faptul că Dumnezeu a făcut pământul perfect este dovada că va fi perfect. Niciunul din planurile lui Dumnezeu nu pot eşua vreodată. Pentru perspectiva limitată a omului poate să pară că totul a eşuat, dar Dumnezeu are eternitatea de partea Lui şi poate să-şi permită să fie neînţeles şi totuşi să aştepte. Câţiva ani sau câteva mii de ani nu sunt nici cât lungimea unui deget în comparaţie cu eternitatea. Astfel, chiar dacă păcatul aduce pustiire totală asupra pământului, sfârşitul păcatului, care înseamnă distrugere, va fi autodistrugere. Iar după ce moartea, ultimul duşman, fiind înghiţită în victorie, pământul va fi reînnoit, iar „deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul”.

„Va înflori abundent şi se va înveseli chiar cu bucurie şi cântat. Îi va fi dată slava Libanului, desăvârşirea Carmelului şi a Saronului. Ele vor vedea slava Domnului şi desăvârşirea Dumnezeului nostru.” Locurile ce au fost cândva cele mai fertile, sunt acum cele mai pustii. Pământul îmbătrâneşte ca o haină, dar ca o haină veche ce urmează să fie schimbată curând, şi atunci va reflecta la perfecţie desăvârşirea şi frumuseţea lui Iehova. Am învăţat ceva despre frumuseţea Domnului, că frumuseţea uimitoare va fi totuşi văzută în cele mai pustiite şi uscate părţi ale acestui pământ. Nu este aceasta o perspectivă măreaţă? Ce asigurare avem pentru aceasta? Nu este suficientă asigurarea cuvântului lui Dumnezeu? Dar avem o amplă demonstraţie în faptul că omul, care a fost făcut pentru a stăpâni un pământ perfect şi, de aceea, a fost el însuşi făcut perfect, dar care a căzut, şi prin aceasta a adus pustiirea pământului, este el însuşi făcut o nouă creaţie prin cuvântul lui Dumnezeu chiar acum în timpul prezent. Când regele este restaurat la statura lui regească, nu este aceasta o dovadă că va avea stăpânirea sa înapoi?

Având în vedere acest lucru, ce se spune? „Întăriţi mâinile slabe şi genunchii slăbiţi. Spuneţi celor cu inima temătoare: Fiţi tari! Nu vă temeţi!” Când se aplică acest lucru? În timpul despre care se vorbeşte în primele două versete? Cu siguranţă, nu! Deoarece pe pământul reînnoit nu va mai fi nicio ocazie de a spune cuiva „nu te teme”. Oamenii vor locui atunci „într-o locuinţă liniştită şi în locuinţe sigure, în locuri de odihnă”. Nu, acum este timpul când făgăduinţa a ceea ce va face cu siguranţă Dumnezeu, chiar şi pe acest pământ blestemat de păcat, trebuie să fie pusă înaintea celor cu inima temătoare pentru a-i încuraja. „Binecuvântata nădejde” este „apariţia glorioasă a marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Isus Hristos” (Tit 2:13). „El va veni şi vă va mântui.”

Ce altceva mai trebuie spus celor cu inima temătoare? Aceasta: „Iată Dumnezeul vostru!” Unde? Peste tot. „Nu umplu Eu cerul şi pământul? spune Domnul” (Ieremia 23:24). Când Hristos va apărea pe norii cerului nu va mai fi niciun fricos în poporul Său. Aceea va fi clipa bucuriei eliberării. Nimeni nu va mai avea nevoie să spună: „Iată Dumnezeul vostru!”, căci „orice ochi Îl va vedea”. „Şi în ziua aceea se va spune: Iată, acesta este Dumnezeul nostru. L-am aşteptat, iar El ne va salva. Acesta este Domnul, L-am aşteptat, ne vom bucura şi ne vom veseli în mântuirea Lui” (Isaia 25:9). De aceea, această exclamaţie: „Iată Dumnezeul vostru!”, trebuie rostită acum în urechile tuturor celor slabi de pe pământ.

„Ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este manifestat în ei, căci Dumnezeu a manifestat acel lucru în ei. Căci lucrurile invizibile ale lui Lui sunt clar văzute de la crearea lumii, fiind întrezărite prin lucrurile ce le-a făcut, chiar puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui” (Romani 1:19-20). El susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui (Evrei 1:3). A fi capabil să Îl vezi pe Dumnezeu în toate lucrurile care există, a cunoaşte că El nu a abandonat pământul este suficient pentru a da curaj oricărui om. Ce înseamnă că El este aici? Nimic mai puţin decât că El pretinde toate lucrurile ca fiind ale Lui şi că este determinat să stea alături de ele. Chiar dacă sunt deteriorate şi imaginea divină este aproape ştearsă, totuşi El nu este descurajat sau dezgustat de ele, ci, prin prezenţa Sa, le va restaura ca la început. Dacă nu le pretindea ca fiind ale Lui şi dacă nu intenţiona să le facă din nou demne de El însuşi, nu ar fi rămas în ele. Faptul că El rămâne chiar şi în mijlocul blestemului, este o dovadă suficientă că El doreşte salvarea, şi ceea ce Îşi propune va împlini cu siguranţă. Aşa că priveşte-L pe Dumnezeul tău în cel mai umil şi inferior lucru creat ca să poţi şti că El nu l-a abandonat pe om, lucrarea Sa de încoronare. Fii încrezător! El va veni şi te va mântui.

„Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor fi destupate. Atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta.” Când vor avea loc toate acestea? Ei bine, cu siguranţă atunci când Domnul va veni să Îşi salveze poporul, căci atunci morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi cei vii vor fi schimbaţi într-un moment, într-o clipire de ochi, în nemurire (1 Corinteni 15:51-53; 1 Tesaloniceni 4:16-17). Atunci, cu siguranţă nu va exista niciun sfânt al lui Dumnezeu cu vreun cusur al trupului sau al sufletului. Hristos va avea „o biserică glorioasă, fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Dar suntem asiguraţi să credem că o restaurare va avea loc chiar înainte de apariţia Domnului, nu în neputrezire într-adevăr, ci în sănătatea corpurilor muritoare. Când Isus va veni, „orice ochi Îl va vedea”. Dar există o evidenţă chiar mai puternică decât aceasta. Prezenţa lui Hristos aici pe pământ a adus vindecare tuturor celor care erau bolnavi, indiferent de natura bolii. Dovada misiunii Sale divine era aceasta, că „orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, surzii aud, morţii sunt înviaţi iar săracilor li se predică evanghelia” (Matei 11:3-5). Nu a existat niciodată un timp în lume când să fie o nevoie mai mare de dovada convingătoare a autenticităţii evangheliei ca acum. Când Satana va lucra cu „toată puterea, semne şi minuni mincinoase şi cu toată înşelăciunea nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:9-10), pe măsură ce vede că sfârşitul se apropie, Dumnezeu nu va rămâne fără martori printre oameni, ci va lucra, de asemenea, cu multe minuni, miracole şi semne. Hristos, care odată umblase printre oameni, descoperindu-L pe Tatăl, va fi reprodus în tot poporul Său, aşa că nici cea mai mică dovadă nu va lipsi. Deci, aşa cum atunci El i-a vindecat pe cei ce erau bolnavi, orbi şi şchiopi oriunde se ducea, poţi fi sigur că acelaşi lucru va fi făcut din nou, când tot poporul Lui va învăţa să-L privească neîncetat printre ei şi în ei.

„În pustie vor ţâşni ape şi râuri în deşert.” Acest lucru va fi împlinit când pustia şi locul singuratic vor fi înnoite şi deşertul va înflori ca trandafirul. Dar ne putem aştepta să le vedem împlinindu-se chiar înainte de venirea Domnului. Când Israel a ieşit din Egipt, le-a fost dată apă din stâncă. Dumnezeu „a transformat stânca în apă, cremenea într-un izvor de ape” (Psalmii 114:8). Când Dumnezeu îşi va întinde mâna a doua oară pentru a-şi elibera poporul, „va fi o cale pentru rămăşiţa poporului Său care va rămâne din Asiria, aşa cum a fost cu Israel, în ziua când a ieşit din pământul Egiptului” (Isaia 11:16). De aceea, ne aşteptăm să vedem aceleaşi minuni, chiar mai mari, repetate. „Iată, vin zile, spune Domnul, când nu vor mai spune: Domnul trăieşte, Cel care i-a scos pe copiii lui Israel din ţara Egiptului, ci Domnul trăieşte, Cel care a scos şi a condus sămânţa casei lui Iacov din ţara de la nord şi din toate ţările în care îi împrăştiasem, şi vor locui în propria lor ţară” (Ieremia 23:7-8). Minunile ultimelor zile vor eclipsa în întregime minunile ieşirii din Egipt.

„Acolo va fi o cale.” Unde? Fără îndoială pe noul pământ, în sfânta cetate. Dar pierdem bucuria Scripturii dacă plasăm totul în viitor. Hristos este calea, calea sfinţeniei, iar calea este netedă. „Voi ştiţi calea.” Oricine o poate găsi. Este descoperită bebeluşilor, cei mai simpli nu pot face nicio greşeală pe ea. „Cei răscumpăraţi vor umbla acolo.”

Chiar şi acum, „Dumnezeu îşi cercetează şi răscumpără poporul.” De aceea, cei răscumpăraţi trebuie să aibă acum o cale pe care să umble. Iar ei vor umbla pe cale şi „se vor întoarce şi vor veni în Sion cu cântece şi bucurie veşnică pe capetele lor.” Observă că vin în Sion cântând. Nu aşteaptă să ajungă acolo ca să cânte. Ei cântă acum. Ei ajung acolo deoarece cântă. Citeşte 2 Cronici 20:1-30 şi observă versetele 21 şi 22. În momentul în care Israel a început să cânte şi să laude pe Domnul, atunci au câştigat victoria. Apoi să răsune şi să se bucure deşertul cântând:

„Lăsaţi-i pe cei care, să cânte nu doresc,
 Care pe Dumnezeul nostru, niciodată nu l-au cunoscut;
Dar copiii Regelui ceresc,
Vestindu-şi bucuriile, mari depărtări au străbătut.”

Aceasta trebuie să facă ei, pentru că „vin la muntele Sion şi la cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc şi la un grup nenumărat de îngeri, la adunarea generală şi biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în cer, la Dumnezeu, judecătorul tuturor, la spiritele oamenilor drepţi, făcuţi desăvârşiţi, la Isus, mijlocitorul noului legământ şi la sângele stropirii care vorbeşte lucruri mai bune decât sângele lui Abel” şi

„Dealul Sionului rodeşte
O mie de roade sfinţite,
Până s-ajungem la câmpuri celeste
Sau să umblăm pe străzile-aurite.”

The Present Truth, 20 iulie 1899