Isaia 38:1-8, 21-22 (Traducerea Lowth): 

¹În vremea aceea, Ezechia a fost cuprins de o boală mortală, iar Isaia, profetul, fiul lui Amoţ, a venit la el şi i-a spus: „Aşa vorbeşte Iehova: Dă porunci familiei tale cu privire la treburile tale. Căci tu trebuie să mori, nu vei mai trăi.” ²Atunci Ezechia şi-a întors faţa la perete, şi şi-a făcut rugăciunea fierbinte către Iehova. ³Şi a spus: „Te implor, o, Iehova, aminteşte-ţi acum cum m-am străduit să umblu înaintea Ta în adevăr şi cu o inimă întreagă şi că am făcut ce este bine înaintea ochilor Tăi.” Şi Ezechia a plâns şi s-a tânguit amarnic. ⁴Acum [înainte ca Isaia să iasă în curtea de la mijloc] cuvântul lui Iehova a venit la el, spunând: Mergi [înapoi] şi spune-i lui Ezechia: ⁵Astfel vorbeşte Iehova, Dumnezeul lui David, tatăl tău: Am auzit rugăciunea ta, ţi-am văzut lacrimile; iată, [te voi vindeca şi te voi sui la casa lui Iehova. ⁶Şi] voi adăuga la zilele tale cincisprezece ani. Te voi elibera pe tine şi pe această cetate din mâna regelui Asiriei. Voi proteja această cetate. ²²Şi [Ezechia a spus: Prin ce semn voi şti că mă voi sui la casa lui Iehova? Şi Isaia a spus:] ⁷Acesta va fi semnul de la Iehova, că va împlini acest cuvânt pe care l-a vorbit. ⁸Iată, voi aduce înapoi umbra gradelor, prin care se coboară soarele, pe gradele lui Ahaz, cu zece grade înapoi. Iar soarele s-a întoars înapoi cu zece grade, pe gradele prin care coborâse. ²¹Iar Isaia a spus: Să se aducă un bulgăre de smochine, să le zdrobească şi să le aplice pe furuncul. Şi şi-a revenit.

În studiul acestei lecţii, ar trebui făcute referinţe la raportul din 2 Împăraţi 20:1-11. Se va observa că în traducerea lui Lowth, pe care am tipărit-o aici, două secţiuni sunt redate în paranteză, în versetele patru şi cinci, din versetele corespunzătoare din raportul din 2 Împăraţi. De asemenea, pentru ca raportul evenimentului să fie complet într-o singură lecţie, versetele 21 şi 22 sunt introduse în naraţiune în cursul ei adevărat în loc să fie lăsate, ca în versiunea noastră obişnuită, la încheierea cântecului de mulţumire al lui Ezechia. Cititorul să compare sârguincios această traducere cu cea din Biblia sa. Nu este nicio modificare, ci doar prezentarea diferitelor părţi ale naraţiunii într-una singură.

„În vremea aceea.” Care vreme? Pentru răspuns citeşte capitolul 36 şi 37. Lecţia însăşi (versetul 6) indică faptul că era pe timpul când regele Asiriei asedia Ierusalimul. Citeşte, de asemenea, raportul din 2 Împăraţi 18 şi 19 şi 2 Cronici 32.

Primul lucru care cere atenţia noastră în acest studiu este bunătatea lui Dumnezeu descoperită în faptul că i-a dat lui Ezechia un avertisment potrivit despre apropierea morţii lui. Motivul pentru care Ezechia urma să moară la acea vreme nu este afirmat şi nu e treaba noastră să bănuim. Nu ne-ar aduce niciun bine dacă am şti. De un lucru putem fi siguri şi anume: nu pentru că Ezechia era un om rău. Raportul referitor la domnia sa este acela că „el a făcut ceea ce este bine în ochii Domnului, în conformitate cu tot ceea ce a făcut David, tatăl său” (2 Cronici 29:2). El „a lucrat ceea ce este bun, drept şi adevărat înaintea Domnului Dumnezeului său. Şi în orice lucrare pe care o începea în serviciul casei lui Dumnezeu, în lege şi în porunci, pentru a-L căuta pe Dumnezeul lui, a făcut-o cu toată inima şi a propăşit” (2 Cronici 31:20-21). Niciun rege nu a mai avut o mărturie mai bună decât aceasta.

Unul dintre cele mai obişnuite lucruri care se petrec când moare o persoană binevoitoare, generoasă, bună, este ca lumea să întrebe: „Ce a făcut ca să fie luat? Dacă ar fi fost aşa sau aşa, aş fi înţeles, căci niciodată nu i s-ar fi simţit lipsa. Dar să iei un membru atât de folositor al societăţii – este inexplicabil.” Sau uneori un părinte spune, când un copil devotat şi pios este luat: „Ce am făcut ca să ne fie luat de la noi?” Ca şi cum Dumnezeu nu s-a gândit la altceva decât la născocirea de căi pentru a pedepsi oamenii şi la încercarea de a-i face să se simtă mizerabili! Ca şi cum ar fi un semn al unei mile mai mari din partea lui Dumnezeu dacă ar permite ca toţi cei nepregătiţi să moară, lăsându-i în urmă doar pe cei care sunt gata, fie pentru viaţă, fie pentru moarte! Dumnezeu nu are „nicio plăcere în moartea celui ce moare” (Ezechiel 18:32). „Cel neprihănit piere şi niciun om nu pune la inimă. Oamenii miloşi sunt luaţi, nimeni nu ia seama că cei neprihăniţi sunt luaţi de răul care vine” (Isaia 57:1). Moartea unui om bun, aşa indispensabil cum ar putea părea, este deseori cea mai mare milă care i se poate întâmpla atât lui, cât şi celor care rămân în urmă. Într-adevăr, putem fi siguri că orice ar avea loc, mila lui Dumnezeu ţine pentru totdeauna. „Deşi cauzează durere, totuşi El va avea milă după îndurarea Lui cea mare. Căci El nu îi îndurerează şi nici nu-i mâhneşte cu bucurie pe copiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3:32-33).

Moartea – un lucru costisitor

Totuşi, nimeni să nu creadă că pentru Domnul este un lucru uşor când cineva moare, fie bun, fie rău. Moartea nu este în planul lui Dumnezeu pentru oameni. El este Dumnezeul cel viu şi Dumnezeul vieţii. El este tatăl tuturor şi de la El vine toată dragostea părintească. Nu există dragoste părintească pe pământ care să nu reprezinte măcar o mică parte din dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Atunci, fiecare tată iubitor să se gândească la propria lui suferinţă cauzată de moartea unui fiu iubit şi va avea o idee extrem de slabă despre suferinţa care mişcă inima lui Dumnezeu când unul din copiii Lui moare. Priveşte-l pe Isus vărsând lacrimi la mormântul lui Lazăr, chiar dacă ştia că peste câteva minute îl va chema pe prietenul Său din nou la viaţă. Citeşte Psalmii 116. Observă în mod deosebit versetul cincisprezece: „Preţioasă este în ochii Domnului moartea sfinţilor Săi.” Cuvântul „preţios” provine din acelaşi cuvânt care este redat deseori prin „costisitor” şi întotdeauna are acel înţeles, aşa cum va şti oricine care are în vedere originea lui. Prin urmare, ar trebui să citim versetul aşa cum apare în câteva versiuni: „Costisitoare în ochii Domnului este moartea sfinţilor Lui.” Permiterea unuia din sfinţii Lui să moară, Îl costă pe Domnul mai mult decât poate mintea umană să evalueze, chiar dacă este necesar. Moartea este un lucru scump pentru Domnul. Îl costă multă durere de inimă. Este o pierdere personală pentru El. El o simte pentru că fiecare creatură este o parte din El însuşi. „Noi suntem vlăstarele Lui” şi „în El trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa” (Fapte 17:28). Dar mai mult, este o pierdere pentru El din marea lucrare ce o are de făcut pe pământ. Este un lucru obişnuit pentru oameni să spună că Dumnezeu ar putea să se descurce fără niciunul dintre noi, de parcă El ar fi atât de centrat pe sine şi atât de satisfăcut de sine şi atât de departe de sentimentele umane, încât nimic nu L-ar putea mişca. Însă, adevărul e că totul Îl mişcă. Dumnezeu i-a dat omului pământul şi niciodată nu şi-a retras darul. Prin om, El şi-a propus să guverneze lumea şi deşi noi, în egoismul nostru, nu putem înţelege, este o realitate că Dumnezeu nu Se poate descurca fără om. A arătat aceasta în faptul că şi-a dat viaţa pentru noi. El nu putea trăi fără om. El Îşi doreşte ca omul să-I fie tovarăş constant. Pentru acest scop l-a creat El pe om. De aceea, putem fi siguri că nu cu o inimă veselă i-a zis Dumnezeu lui Ezechia: „Vei muri şi nu vei mai trăi.”

Moartea – un duşman

Ezechia nu îşi dorea să moară. Gândul acesta era cel mai dureros pentru el. „Ezechia a plâns cu durere.” Să fi fost pentru că simţea că a fost un om rău şi, de aceea, îi era teamă să Îl întâlnească pe Dumnezeul lui? Nu, deoarece avea o aşa de puţină conştiinţă a vinovăţiei, încât a putut relata Domnului integritatea în care a umblat înaintea Lui. Dacă a muri înseamnă, aşa cum ne spun teologii, a fi cu Domnul, de ce s-ar fi simţit Ezechia atât de trist la gândul morţii? Ah, el ştia mai bine. Nu există om în toate facultăţile care să nu-şi dorească mai mult să trăiască decât să moară. Lacrimile pe care oamenii le varsă pentru morţi, chiar dacă încearcă să se determine să creadă că moartea e un prieten, arată că este imposibil ca cineva să creadă această minciună. Fiecare cortegiu funerar şi fiecare lacrimă sunt mărturii ale faptului că moartea este un duşman, nu un prieten. Moartea ne vorbeşte despre diavol, vrăjmaşul omenirii. Cel neprihănit are speranţă în moartea sa, pur şi simplu datorită faptului că are siguranţa, prin Hristos, că moartea va fi distrusă, iar el va fi eliberat din strânsoarea ei. Moartea este întotdeauna şi peste tot un motiv de lacrimi, nu de bucurie. 

„Nu” ca răspuns la rugăciune

Domnul a auzit rugăciunea lui Ezechia şi i-a permis să mai trăiască puţin. Da, „El i-a auzit rugăciunea”. Cât de natural este pentru noi să spunem aceasta când ne-am rugat pentru ceva şi am primit răspuns. Dar să presupunem că nu îl primim, atunci cum e? Atunci clătinăm din cap cu durere şi spunem: „Domnul nu ne găseşte potriviţi pentru a ne asculta.” De parcă ar exista vreodată ceva ce Domnul să nu audă. Oamenii, în egoismul lor, la modul general, au ideea că universul funcţionează spre propriul lor beneficiu, neţinând seama de nimeni altcineva şi fiecare crede că propriile lui dorinţe ar trebui ascultate în fiecare detaliu şi dintr-odată, indiferent câţi alţii ar fi îndureraţi de acel lucru. Astfel, dacă Domnul nu spune „da” la fiecare cerere a lor, cred că au fost abuzaţi foarte mult, şi chiar insultaţi, deoarece, spun ei: „M-am rugat Domnului şi nu mi-a răspuns.” Nu au auzit ei că „nu” este la fel de mult un răspuns ca „da”? Şi nu are Dumnezeu la fel de bine dreptul de a spune „nu” câteodată, tot aşa cum are orice părinte pământesc, care ştie câteva lucruri pe care copilul său nu le cunoaşte? Mulţi, copii fiind, au trăit suficient ca să descopere că răspunsul „nu” la o cerere pentru un lucru mult dorit, care părea pentru el ca o lovitură de moarte, a fost cea mai mare binecuvântare care îi putea fi dată. Întotdeauna este aşa atunci când Dumnezeu o spune, deoarece El nu dă tot ce este bun şi nu dă nimic care nu este bun.

Ezechia nu a câştigat nimic

Dar Ezechia a primit „da” ca răspuns la rugăciunea sa. Nu vom spune că a primit „un răspuns favorabil”. A primit ceea ce a cerut, deşi era direct contrar faţă de ceea ce Dumnezeu spusese că trebuia să primească. Totuşi, l-a primit el cu adevărat? „Cu siguranţă că da”, vei spune. Să vedem. Ce a cerut el? El a cerut o anulare a deciziei ce fusese emisă, aceea de a muri şi a nu mai trăi. „Şi a trăit”, vei spune. Cât? Cincisprezece ani. Aceasta nu înseamnă foarte mult. Şi când timpul a trecut, ce a urmat? Ei bine, atunci a murit. Da, aceasta a spus Dumnezeu referitor la el. El trebuia să moară exact aşa cum s-ar fi întâmplat cu cincisprezece ani mai înainte. Moartea este acelaşi lucru. Dar cu cât era Ezechia mai bun după încheierea celor cincisprezece ani decât a fost la început? Ce a câştigat încercând să răstoarne cuvântul lui Dumnezeu? O, Dumnezeu lucrează toate lucrurile după sfatul voii Lui. Cuvântul Său va fi împlinit mai devreme sau mai târziu şi este bine pentru omenire să fie aşa.

Vindecarea lui Ezechia – un dezastru public

Orice ar fi câştigat Ezechia în mod personal la nivelul sentimentelor lui, prin rezultatul rugăciunii lui, este sigur că oamenii au avut de pierdut. Nu auzim foarte mult despre Ezechia după acel incident. Apare numai o dată şi atunci într-o împrejurare care nu îi aduce prea multă onoare. Dar ştim că în acei cincisprezece ani a fost născut Manase, căci avea numai doisprezece ani când l-a urmat la tron după moartea sa. Citeşte puţin despre el: „Manase avea doisprezece ani când a început să domnească şi a domnit cincizeci şi cinci de ani la Ierusalim. Şi a făcut ce este rău în ochii Domnului, ca urâciunile păgânilor pe care Domnul i-a alungat dinaintea copiilor lui Israel. Căci a zidit din nou locurile înalte pe care Ezechia, tatăl său, le dărâmase, şi a construit altare lui Baal (…) şi-a trecut copiii prin foc în valea fiului lui Hinom. De asemenea, a păzit vremi, a folosit vrăji şi magie şi a avut de-a face cu spirite şi cu vrăjitori. A făcut mult rău în ochii Domnului, pentru a-L provoca la mânie. (…) Astfel, Manase l-a făcut pe Iuda şi locuitorii Ierusalimului să păcătuiască şi să facă mai rău decât păgânii pe care Domnul îi distrusese dinaintea copiilor lui Israel” (2 Cronici 33:1-9). „Mai mult decât atât, Manase a vărsat foarte mult sânge nevinovat, până ce a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul, pe lângă păcatul de a-l fi făcut pe Iuda să păcătuiască, făcând astfel ce este rău în ochii Domnului” (2 Împăraţi 21:16). Cu siguranţă, poporul lui Israel nu avea niciun motiv să fie foarte bucuros faţă de rezultatul rugăciunii lui Ezechia. 

Rugăciuni corecte şi greşite

Când ne uităm la ce a urmat, ar părea destul de evident că ar fi fost mai bine dacă Ezechia ar fi stat liniştit şi ar fi permis lucrurilor să îşi urmeze cursul indicat de Domnul. „Cum? Nu este întotdeauna corect să ne rugăm Domnului pentru ceea ce vrem, în mod deosebit pentru viaţă şi sănătate?” Da, dacă ne rugăm în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Întotdeauna aceasta este regula. Trebuie să recunoaştem că Dumnezeu ştie cel mai bine. El vede sfârşitul de la început şi când Dumnezeu spune unui om că trebuie să moară şi îi trimite un sol special, un profet sfânt, să îi ducă solia, cel mai bun lucru, pentru acel om şi pentru oricine altcineva, este să moară. Este „un timp pentru a fi născut şi un timp pentru a muri” (Eclesiastul 3:1-2) şi ştiind cât de mult Îl costă pe Domnul moartea unuia din copiii Săi, putem fi siguri că timpul ca un om să moară este atunci când spune Dumnezeu.

„Atunci să nu îndrăznim să Îl rugăm pe Dumnezeu pentru o continuare a vieţii?” De ce nu? Nu am primit o astfel de solie de la Domnul, care să ne spună că trebuie să murim şi să nu mai trăim. Dimpotrivă, ni se spune: „Este cineva printre voi bolnav? Să se roage. Este cineva vesel? Să cânte psalmi. Este vreun bolnav printre voi? Să cheme pe bătrânii bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea credinţei îl va salva pe bolnav şi Domnul îl va ridica din nou, şi dacă a comis păcat, va fi iertat” (Iacov 5:13-15). Aceasta este pentru noi, dacă nu am primit vreo informaţie directă de la Domnul că suntem vreo excepţie. Dar să ne amintim că rugăciunea credinţei este cea care salvează bolnavii, iar „credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10:17). Atunci, nu trebuie să cerem nimic ce este contrar cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie să cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu care ni se adresează nouă personal.

Folosul remediilor

„Şi Isaia a spus: Să se ia un bulgăre de smochine, să le zdrobească şi să le aplice pe furuncul, şi se va însănătoşi.” Unii vor spune: „Ei bine, Ezechia a fost vindecat prin mijloace naturale până la urmă. A fost un remediu ciudat şi neobişnuit, cu siguranţă, dar a fost totuşi un remediu.” Ei bine, şi ce-i cu aceasta? „O, când Domnul vindecă, El nu foloseşte remedii.” Ah, unde ai învăţat asta? Nu foloseşte Domnul instrumente pentru a-şi împlini voia? El foloseşte lucruri care sunt şi chiar lucrurile care nu sunt pentru împlinirea scopului Său. Să nu îţi imaginezi că un lucru este mai puţin lucrarea lui Dumnezeu, pentru că El a făcut-o printr-un mijloc oarecare, uman sau de orice alt fel. Să ştii aceasta, nicio persoană nu a fost vreodată vindecată în lumea aceasta de vreo boală, decât de către Domnul şi că El întotdeauna foloseşte anumite mijloace, vizibile sau invizibile. Mijlocul nu este mai puţin real dacă este invizibil. Să nu crezi că dacă vezi un lucru făcut şi vezi lucrul pe care îl face, nu este de la Domnul şi că minunea se produce numai atunci când nu poţi vedea nimic, ci doar rezultatul. Cuvintele Domnului sunt medicamente, fie că sunt într-o formă vizibilă sau invizibilă (Proverbele 4:20-22, notă marginală). Cuvântul Său este acela pe care îl trimite să-i vindece pe cei afectaţi (Psalmii 107:20).

Remediile sunt întotdeauna în locul unde oamenii sunt bolnavi şi sunt întotdeauna consecvente cu rugăciunea fierbinte pentru recuperarea lor, precum este parcursul ce este prezentat în al cincilea capitol din Iacov. Dar aminteşte-ţi că trebuie să fie numai remediile Domnului. Trebuie să fie remedii care reprezintă întruchiparea cuvântului celui viu al lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie lucruri care conţin moartea şi care sunt mijloacele morţii. Dumnezeu vindecă atribuind viaţă, nu dând moarte. „Este necesar ca oamenii să se roage mereu”, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să stea liniştiţi şi să nu facă nimic. Trebuie să ne rugăm pentru pâinea noastră zilnică, dar porunca de a face acest lucru provine din aceeaşi sursă ca porunca: „Dacă cineva dintre voi nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10). Când am realizat o muncă cinstită într-o zi şi am primit hrană ca răsplată, trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru dar la fel de mult ca atunci când ar fi fost trimişi corbi să ne hrănească în timp ce am sta lângă pârâu. Este tot din mâna Lui. Şi tot aşa, trebuie să ne rugăm întotdeauna pentru recuperarea bolnavilor şi, în acelaşi timp, să folosim fiecare mijloc pe care Dumnezeu ni l-a făcut cunoscut ca fiind de ajutor. Aceasta nu include otrava drogurilor, deoarece ele nu sunt purtătoare de viaţă, ci agenţi ai morţii. Şi apoi, dacă după aplicarea mijloacelor pe care Dumnezeu însuşi le-a indicat, pacientul se vindecă, trebuie să-I mulţumim Domnului la fel de mult ca şi când s-ar fi realizat o minune în care L-am fi auzit pe Domnul vorbind cu o voce audibilă, spunând-i bolii să se depărteze. Domnul este marele medic şi nu este niciun doctor în lume care să nu poată învăţa de la El lucruri care îl vor uimi.

Un semn de la Domnul

Domnul i-a dat lui Ezechia un semn prin care putea cunoaşte că se va însănătoşi. Când citim 2 Împăraţi 20:8-10 observăm că Ezechia era foarte pretenţios în privinţa semnului. Nu voia nicio îndoială. Aşa că umbra de pe cadran a fost făcută să meargă înapoi cu zece grade. Minunat! Da, dar nu mai minunat decât vindecarea lui Ezechia. Nu, nu a fost mai minunat decât mersul zilnic înainte al umbrei. Totul este minunat, căci în toate, puterea eternă şi divinitatea lui Dumnezeu sunt manifestate. Am cunoscut pretinşi creştini care au avut îndrăzneala să explice minunea mersului înapoi a umbrei de pe cadran precum şi momentul în care soarele a stat pe loc în zilele lui Iosua. Unii oameni cred că este de datoria lor să li se pară că ştiu la fel de mult ca Domnul, dar toţi vor fi obligaţi la sfârşit să recunoască faptul că Domnul cunoaşte multe lucruri pe care noi nu le ştim. Nu vrem să minimalizăm mersul înapoi al umbrei sau momentul în care soarele a stat, ci să mărim minunile care au loc în fiecare zi şi care trec neobservate din cauza frecvenţei lor. Faptul că soarele îşi păstrează locul pe cer şi că toate corpurile cereşti se mişcă în direcţia lor atât de exact încât oamenii care le urmăresc cu atenţie pot spune într-o secundă când să te aştepţi ca ele să ajungă la vreun punct anumit, reprezintă o minune uimitoare. Dumnezeu le-a aşezat în cer „ca semne”, precum şi „pentru sezoane, zile, ani” (Geneza 1:14). Ele sunt semne pentru toţi oamenii că puterea şi mila Domnului sunt veşnice. Sunt semne ale credincioşiei lui Dumnezeu care este stabilită chiar în ceruri. Când vedem umbra mişcându-se înainte putem fi la fel de siguri de împlinirea cuvântului lui Dumnezeu pentru noi cum a fost Ezechia când a văzut mersul ei înapoi. Niciun cuvânt de-al lui Dumnezeu nu dă greş, iar fiecare raza de soare este o dovadă a acestui fapt. Dumnezeu nu s-a lăsat fără martori, iar noi nu suntem obligaţi să cerem ceva special în cazul nostru. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm în jurul nostru.

The Present Truth, 27 iulie 1899