Isaia 38:9-20 (Traducerea Lowth):
9Scrierea lui Ezechia, regele lui Iuda, când a fost bolnav şi a fost însănătoşit din boala lui: 10Am zis, când zilele mele tocmai urmau să fie tăiate, voi trece prin porţile mormântului. Sunt lipsit de restul anilor mei! 11Am spus, nu Îl voi mai vedea pe Iehova pe pământul celor vii! Nu voi mai privi omul, cu locuitorii lumii! 12Locuinţa mea este luată şi este îndepărtată de la mine, precum cortul unui păstor. Viaţa îmi este tăiată ca de un ţesător. El mă va despărţi de ţesătorie, în cursul zilei îmi vei termina ţesătura. 13Am strigat până dimineaţa precum leul. Astfel mi-a zdrobit El în bucăţi toate oasele. 14Precum rândunica, precum cocorul ciripeam, am suspinat ca un porumbel. Ochii mei slăbeau privind în sus. O, Doamne, luptă-Te pentru mine, fii Tu siguranţa mea! 15Ce voi spune? El mi-a dat o promisiune şi a împlinit-o. Tot restul anilor mei voi reflecta la această amărăciune a sufletului meu. 16Din această cauză să se spună despre Tine, Iehova, că Tu mi-ai înviat spiritul. Tu mi-ai restaurat sănătatea şi mi-ai prelungit viaţa. 17Iată, chinul meu este transformat în pace! Mi-ai salvat sufletul de la pierzare. Da, Tu ai aruncat la spatele Tău toate păcatele mele. 18Cu adevărat, nu mormântul îţi va aduce mulţumiri, nu moartea Te va lăuda! Cei care merg în groapă nu vor aştepta adevărul Tău. 19Cel viu, cel viu, el Te va lăuda, aşa cum fac eu astăzi. Tatăl va face cunoscut copiilor credincioşia Ta. 20Iehova a fost prezent ca să mă salveze, de aceea vom cânta cu harfa toate zilele vieţii noastre în casa lui Iehova.
Din această scriere învăţăm de ce era Ezechia atât de tulburat când a auzit că trebuie să moară. A fost aşa pentru că aceasta nu însemna o intrare într-o viaţă mai largă cu posibilităţi mai mari, aşa cum cred unii dintre noi. Moartea nu este viaţă, în niciun sens al cuvântului. Solia către Ezechia a fost: „Vei muri şi nu vei trăi.” Dacă moartea ar fi însemnat viaţă sub nişte condiţii mult mai bune decât cele posibile pe acest pământ, atunci putem fi siguri că Ezechia, care „a umblat înaintea Domnului” toată viaţa lui, nu ar fi avut nicio obiecţie. Dar el ştia mai bine. Când cuvântul a venit la el, a spus: „Sunt lipsit de restul anilor mei.” Aceasta nu însemna că urma să locuiască în alt loc, sub anumite împrejurări schimbate, ca şi cum cineva ar merge într-o ţară îndepărtată. Un om nu se plânge din cauza aceasta, chiar dacă ţara nu ar fi la fel de bună ca cea în care trăieşte. Ezechia s-a tânguit pentru că urma să nu mai trăiască nicăieri.
„Am zis, nu Îl voi mai vedea pe Domnul pe pământul celor vii. Nu-l voi mai vedea pe om cu locuitorii acestei lumi.” Dar aşa ceva nu se putea întâmpla dacă Ezechia urma să fie cu Domnul. El a învăţat să Îl vadă pe Domnul în lucrările şi căile Sale, dar acum această plăcere urma să îi fie tăiată. Nu mai putea să Îl privească pe Dumnezeu sau pe om. Acelaşi gând a fost exprimat de către David, când a fost scăpat de la moarte. El a spus: „Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii” (Psalmii 116:9). Este o realitate că „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică”, aşa că viaţa pe care o trăim acum, dacă este prin credinţă, nu este decât începutul aceleia pe care o vom trăi în lumea care va veni. Viaţa viitoare nu va fi decât o continuare a acesteia, aşa că în timp ce trăim, fie în această lume, fie în cea care va veni, putem umbla înaintea Domnului. În timpul prezent putem umbla în lumina feţei Sale (Psalmii 89:15-16), iar pe noul pământ, slujitorii Lui „vor vedea faţa Lui” (Apocalipsa 22:4). Dar „în moarte nu este nicio amintire” a Domnului (Psalmii 6:5). Numai prin învierea de la venirea lui Hristos pot neprihăniţii morţi „să fie pentru totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16-17).
În versetul 12, Lowth spune, „locuinţa mea este luată”, în timp ce în versiunea noastră obişnuită găsim, „vârsta mea este îndepărtată”. RV redă în acelaşi fel versetul, cu termenul „locuinţă” în nota marginală, ca o traducere alternativă. Ebraica permite ambele traduceri şi ambele sunt în realitate la fel, de vreme ce, atât timp cât cineva trăieşte, trebuie să locuiască undeva. Când este luată viaţa unui om, locuinţa îi este luată. Şi dacă nu mai există niciun loc pentru el unde să locuiască, înseamnă că nu mai are viaţă. Cele mai vii expresii sunt folosite pentru a indica marea schimbare pe care o aduce moartea. „Viaţa mea este tăiată ca de un ţesător. Mă va despărţi de ţesătorie. În cursul zilei îmi vei termina ţesătura.” Viaţa este comparată cu ţesătura dintr-o ţesătorie, ale cărei fire sunt formate din momente. Ţesătura lui Ezechia urma să fie tăiată incompletă de la ţesătorie. Trebuia să i se pună capăt. Aceasta explică motivul marii lui întristări la gândul morţii. Totuşi, aceasta nu scuză lipsa de resemnare a lui Ezechia faţă de solia Domnului. Moartea este un duşman şi întotdeauna odios, iar faptul că Dumnezeu însuşi permite unuia dintre slujitorii Lui să o suporte, nu o face nicidecum mai atractivă. Dar faptul că Domnul permite slujitorilor Său să moară şi că, nici în moarte, ei nu suferă nimic pe care să nu-l fi suferit El, ar trebui să îi facă să se resemneze şi chiar să fie fericiţi în faţa ei. „Cel neprihănit are speranţă în moartea lui.” Hristos, care a murit, este viu pentru totdeauna şi are cheile morţii şi ale mormântului, aşa că, deşi Satana are puterea morţii, nu poate deţine pe nimeni decât dacă este voia Domnului. Mormântul nu poate ţine un copil al lui Dumnezeu dincolo de voinţa lui Dumnezeu, după cum nu L-a putut ţine pe Isus după cea de-a treia zi. De aceea, deşi mormântul este într-adevăr odios, un loc teribil, nimeni a cărui viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu nu trebuie să se teamă de el.
„În dragostea Ta pentru sufletul meu, l-ai scăpat din groapa stricăciunii. Căci Tu ai aruncat toate păcatele mele la spatele Tău.” Ce fel de loc este mormântul? Este „groapa stricăciunii”. Acolo merg oamenii la moarte. Patriarhul Iov a spus: „Dacă aştept, mormântul este casa mea. Mi-am făcut patul în întuneric. Am spus stricăciunii – tu eşti tatăl meu. Viermelui – tu eşti mama mea şi sora mea” (Iov 17:13-14). Pământul întunericului şi umbra morţii este „ţara întunericului, ca întunericul însuşi, a umbrei morţii, fără nicio ordine, şi unde lumina este ca întunericul” (Iov 10:21-22). Totuşi, creştinul care Îl cunoaşte pe Domnul, pentru care întunericul şi lumina sunt la fel, poate să nu se teamă de rău, chiar şi în valea umbrei morţii.
Nu trebuie să credem că rugăciunea lui Ezechia pentru eliberarea din mormânt a fost în totalitate egoistă. Nu, motivul pentru care voia să trăiască şi să nu meargă în mormânt este astfel spus de el Domnului: „Căci mormântul nu Te poate lăuda, moartea nu Te poate sărbători. Cei care se coboară în groapă nu pot spera pentru adevărul Tău.” „Cei morţi nu Îl laudă pe Domnul, nici vreunul dintre cei care merg la tăcere” (Psalmii 115:17). Psalmistul, de asemenea, a spus: „Am strigat la Tine, o, Doamne şi Domnului I-am făcut rugăciunea mea fierbinte. Ce folos este în sângele meu când mă voi coborî în groapă? Te va lăuda ţărâna? Va declara ea adevărul Tău?” (Psalmii 30:8-9). Astfel, vedem că nu este rău a cere Domnului să ne păzească de mormânt. Mulţi psalmi, care ne sunt nişte călăuze în chestiuni legate de rugăciune şi laudă, sunt compuşi din această cerere. Din nou citim: „Ochiul meu plânge din cauza nenorocirii mele. Doamne, am strigat zilnic după Tine, mi-am întins mâinile după Tine. Vei arăta Tu minuni morţilor? Se vor ridica morţii să Te laude? Selah. Va fi bunătatea Ta iubitoare declarată în mormânt? Sau credincioşia Ta în distrugere? Vor fi cunoscute minunile Tale în întuneric? Şi neprihănirea Ta în ţara uitării?” (Psalmii 88:9-12). Din acestea primim realităţile naturii mormântului şi condiţiile de acolo. Cine este acela care s-a uitat vreodată într-un mormânt deschis şi să nu poată aprecia descrierea?
„Cel viu, cel viu Te va lăuda, aşa cum fac eu astăzi.” Aici este ceva mai mult decât un punct de doctrină pentru noi. Observă în toate pasajele Scripturii care au fost citate că incapacitatea de a-L lăuda pe Domnul în mormânt este motivul pentru care aceşti slujitori credincioşi ai Domnului doresc să fie scăpaţi din el. Chestiunea legată de lăuda adresată Domnului face toată diferenţa dintre moarte şi viaţă. Omul care nu Îl laudă pe Domnul este ca mort. Idolii din argint şi aur, făcuţi de mâinile oamenilor, care sunt în orice privinţă la cea mai mare distanţă de asemănarea cu Dumnezeu care este ceruri, lucrând toate lucrurile după sfatul voii Sale, sunt astfel descrişi: „Au guri, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, au nas, dar nu miros, au mâini, dar nu pipăie, au picioare, dar nu merg, nici nu vorbesc din gâtlejul lor. Cei care le fac sunt ca ei, aşa este oricine care se încrede în ei” (Psalmii 115:3-8). Aceasta înseamnă că oricine nu se încrede în Domnul este ca o bucată moartă de metal. Omul care nu vede nimic în lume pentru a-L lăuda pe Domnul, nu vede nimic, căci toate lucrările Lui Îl laudă (Psalmii 145:10), şi este ca şi cum nu ar avea ochi. Iar cel care nu vorbeşte spre lauda lui Dumnezeu este ca şi cum nu ar avea gură deloc, iar dacă mâinile şi picioarele lui nu se mişcă în slujirea Domnului, atunci este ca şi cum nu ar avea viaţă. „Mort în greşeli şi păcate.” Acelaşi psalm care vorbeşte despre starea moartă a idolilor şi a celor care se încred în ei, ne spune că „morţii nu Îl laudă pe Domnul”. Priveşte un om care nu Îl laudă pe Domnul – este mort şi trebuie făcut viu. Cu siguranţă omul care este viu Îl va lăuda pe Domnul. „Tot ce are suflare să laude pe Domnul” (Psalmii 150:6).
Încă un lucru nu trebuie trecut cu vederea în lectura acestui omagiu de mulţumire. Ezechia a spus Domnului: „În dragostea Ta pentru sufletul meu, l-ai eliberat din groapa stricăciunii, căci Tu ai aruncat toate păcatele mele la spatele Tău.” Păcatul şi moartea sunt inseparabile. „Printr-un singur om păcatul a intrat în lume şi prin păcat, moartea. Şi astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit” (Romani 5:12). Dumnezeu răscumpără viaţa noastră din distrugere şi ne vindecă bolile, pentru că El este Cel care ne iartă toate nelegiuirile (Psalmii 103:3-4). În instrucţiunile despre rugăciunea pentru cei bolnavi, date de apostolul Iacov, este spus că „rugăciunea credinţei îl va salva pe bolnav şi Domnul îl va ridica, şi dacă a comis păcate, îi vor fi iertate” (Iacov 5:15). Nu trebuie să înţelegem din aceasta că oricine moare este un păcătos. Departe de noi acest gând. „Neprihănitul este luat de răul care vine” (Isaia 57:1) şi o binecuvântare este rostită asupra celor care mor în Domnul (Apocalipsa 14:13). Totuşi, dacă nu ar fi fost păcat, nu ar fi fost moarte. Am moştenit trupuri muritoare şi li se permite să meargă în mormânt, dar puterea prin care păcatele sunt iertate şi chiar iertarea însăşi ne asigură învierea din moarte. Va fi totuşi un popor, în ultimele zile, chiar înainte de revelarea neacoperită a slavei lui Hristos în ceruri, care Îl va reprezenta pe Hristos atât de deplin încât moartea nu va mai avea putere asupra lor şi vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea. „Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:51). De aceea, „binecuvântat este omul ale cărui nelegiuiri sunt iertate, al cărui păcat este acoperit. Binecuvântat este omul căruia Domnul nu Îi impută fărădelegea şi în al cărui spirit nu este viclenie.”
The Present Truth, 3 august 1899