Isaia 39 (Traducerea Lowth):

¹În acel timp, Merodac Baladan, fiul lui Baladan, regele Babilonului, a trimis scrisori şi ambasadori şi un dar lui Ezechia, căci a auzit că a fost bolnav şi că s-a însănătoşit. ²Ezechia a fost bucuros la sosirea lor şi le-a arătat magaziile lui, argintul, aurul, mirodeniile, mirurile scumpe, tot arsenalul lui şi tot ce mai deţinea în tezaurele sale. Nu a fost nimic în casa lui şi în toată stăpânirea lui pe care Ezechia să nu le fi arătat. ³Profetul Isaia a venit la regele Ezechia şi i-a spus: ce spun aceşti oameni? Şi de unde au venit la tine? Ezechia a răspuns: au venit la mine dintr-o ţară îndepărtată, din Babilon. ⁴Şi el a spus: Ce au văzut în casa ta? Ezechia a răspuns: Au văzut tot din casa mea. Nu este nimic din tezaurele mele pe care să nu-l fi arătat. ⁵Iar Isaia i-a spus lui Ezechia: Ascultă cuvântul lui Iehova, Dumnezeul oştirilor. ⁶Iată, va veni ziua când tot ce este în casa ta şi tot ceea ce au strâns părinţii tăi până în această zi, va fi dus în Babilon. Nu va fi lăsat nimic, spune Iehova. ⁷Cât despre fiii tăi care vor ieşi din tine, pe care îi vei naşte, îi vor lua şi vor fi fameni în palatul regelui Babilonului. ⁸Iar Ezechia i-a spus lui Isaia: Îngăduitor este cuvântul lui Iehova pe care l-ai rostit! Căci, a adăugat el, va fi pace în zilele mele după făgăduinţa Lui credincioasă.

Ezechia a depăşit mult bogăţiile şi onoarea, şi şi-a făcut tezaure de argint, de aur, de pietre preţioase, de mirodenii, de scuturi, şi de tot felul de bijuterii plăcute. De asemenea, depozite pentru venitul grânelor, al vinului, al untdelemnului, grajduri pentru tot felul de animale, vite şi turme. Mai mult, şi-a făcut cetăţi, averi de turme şi cirezi din abundenţă, căci Dumnezeu i-a dat foarte multă bogăţie. Acelaşi Ezechia a oprit cursul apelor de sus din Ghihon şi le-a adus în jos pe partea vestică a cetăţii lui David. Şi Ezechia a prosperat în toate lucrările sale. Cu toate acestea, în afacerile cu ambasadorii prinţilor Babilonului, care trimiseseră la el să întrebe despre minunea ce se făcuse în ţară, Dumnezeu l-a lăsat ca să îl încerce, ca să cunoască tot ce era în inima lui. (2 Cronici 32:27-31).

Etalările sinelui

Lecţia aceasta este foarte scurtă şi foarte simplă, totuşi este una din cele mai importante din toată Biblia. Fiecare are nevoie de ea. Tendinţa de „a face pe grozavul” pare că este inerentă naturii umane şi este cel mai sârguincios cultivată. Bebeluşul din braţele mamei sale trebuie să îşi arate aptitudinile sale infantile fiecărui vizitator, de mai mult de o sută de ori pe zi, spre admiraţia prietenilor, până când, pe măsură ce copilul începe să gândească, foarte natural concluzionează că orice ar face, trebuie să fie de un merit sau interes excepţional, pur şi simplu pentru că este el cel care face acel lucru. Acasă trebuie să îşi arate aptitudinile pentru ca părinţii lui să fie lăudaţi că au un copil aşa de minunat. La şcoală trebuie să fie etalat spre beneficiul şcolii şi al profesorului, iar la şcoala de Sabat este folosit pentru acelaşi scop. Nu e de mirare că atât de mulţi continuă de-a lungul vieţii să se etaleze pe ei înşişi.

Gospodina bună îşi satisface mândria şi trezeşte invidia vecinilor arătându-le toate proviziile ei de casă. Negustorul şi fermierul fac la fel. Este adevărat că, foarte des, unul arată altuia posesiunile sale cu scopul de a-l ajuta – pentru a-i da ceva idei despre cum să câştige ceva pentru sine sau doar pentru a-şi aduce ceva înviorare şi schimbare în viaţa celui al cărui venit este foarte limitat. E în regulă, dar oricine citeşte aceste lucruri va şti că foarte des în etalarea aptitudinilor sau posesiunilor este numai satisfacerea mândriei şi dorinţa de a primi complimente, de a trezi uimire şi de a fi subiectul conversaţiei.

Vezi râvna mea pentru Domnul!

Acelaşi spirit este cel care conduce societăţile religioase şi bisericile să publice multe din statisticile care sunt în mod continuu date lumii. Aşa o afacere a devenit acest lucru, încât, în multe împrejurări, oamenii sunt angajaţi în mod constant pentru a nota fiecare pas al progresului sau al presupusului progres, aşa încât să nu se piardă niciun timp sau ocazie pentru a impresiona vizitatorii prin cantitatea lucrului făcut, prin generozitatea donaţiilor, prin marile sume cheltuite pentru clădiri etc. Toate acestea sunt făcute, bineînţeles, „pentru binele cauzei”, uitând faptul că, de vreme ce nici măcar „viaţa omului nu constă în abundenţa lucrurilor pe care le posedă” (Luca 12:15), cu atât mai puţin cauza lui Dumnezeu nu constă în bogăţia materială. Dumnezeu nu se uită la ceea ce are un om, ci la ceea ce este el. Tot aşa, progresul în lucrarea Domnului nu este indicat de numărul pretinşilor convertiţi, de cantitatea mare de bani cu care s-a contribuit sau prin grămezi uriaşe de clădiri în care îşi desfăşoară activitatea biserica, ci ea constă în creşterea sufletului, care poate fi măsurată numai de Domnul. Lauda ei nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este conştient câtă întrecere este în lucrarea noastră pentru Domnul. Putem să nu spunem întotdeauna prin atât de multe cuvinte, ca Iehu, „vino cu mine şi vezi râvna mea pentru Domnul” (2 Împăraţi 10:16), dar sentimentul este prezent totuşi. Acolo unde sunt sute dispuşi să se angajeze în cea mai dezagreabilă lucrare, cu condiţia să ajungă la ochii publicului, sunt foarte puţini dispuşi să lucreze pentru Domnul, necunoscuţi de alţii, cu excepţia Lui, şi cu nimeni care să recunoască şi să aplaude. De fapt, toţi trebuie să pledăm vinovat pentru mai mult sau mai puţin egoism în lucrarea noastră pentru Stăpânul, care presupune chiar lipsa egoismului.

Spiritul babilonian

Acum, toate acestea sunt dovezi că poporul lui Dumnezeu nu a ieşit încă din Babilon. A fost cel puţin o coincidenţă izbitoare că tocmai ambasadorilor din Babilon şi-a etalat Ezechia toată bogăţia şi grandoarea, căci chiar acela era spiritul Babilonului. Nebucadneţar primise de la Domnul „o împărăţie, putere, tărie şi glorie” (Daniel 2:37). El a fost cel care a făcut din Babilon „slava împărăţiilor, frumuseţea perfectă a caldeilor” (Isaia 13:19). Dar el nu a dat, în umilinţa inimii, slavă lui Dumnezeu, ci, pe când se plimba în palatul său, a zis: „Nu este acest mare Babilon cel pe care l-am zidit eu drept casă a împărăţiei prin tăria puterii mele şi pentru onoarea măreţiei mele?” (Daniel 4:29-30). Acesta este spiritul Babilonului, derivat de la Lucifer, adevăratul rege al Babilonului, care s-a gândit numai la înălţarea sinelui şi nu a dat slavă lui Dumnezeu (Isaia 14:13-14). De vreme ce posesorul bogăţiilor ce au fost arătate mesagerilor din Babilon avea spiritul babilonian, era foarte potrivit ca ele să fie luate în Babilon. Ele aparţineau Babilonului la fel de mult ca Ierusalimului. Erau în realitate posesiuni babiloniene, deşi strânse de regele lui Israel. Dar Ezechia nu ştia aceasta în momentul respectiv.

O ocazie pierdută

Ce ocazie minunată a avut Ezechia să-i înveţe pe acei ambasadori babilonieni adevărul lui Dumnezeu! Ei auziseră că a fost bolnav şi că s-a însănătoşit şi au ştiut de marea minune din ceruri, semnul puterii vindecătoare a lui Dumnezeu şi au venit să întrebe despre ea şi în acelaşi timp să îl felicite pe Ezechia. Ce pregătire mai bună a căii poate cineva să ceară decât aceea, pentru a face cunoscută puterea salvatoare a lui Dumnezeu? Tocmai pentru acest scop le pusese Dumnezeu pe inimă să vină. Dar în loc să folosească acel timp pentru a le spune despre Dumnezeul care a creat cerurile şi pământul şi să Îl facă cunoscut ca singurul Vindecător al sufletelor şi al trupurilor oamenilor, Ezechia s-a mărit pe sine în ochii lor, arătându-le propriile lui comori. Ce greşeală a făcut!

Dar nu trebuie să îl condamnăm pe Ezechia, partea noastră este doar de a observa faptele ca să ne vedem pe noi înşine în acelaşi tablou. Să nu crezi că a fost o înălţare de sine conştientă în actul lui Ezechia. Comorile nu erau proprietatea lui personală, ci aparţineau împărăţiei. Nu le-a adunat de unul singur, ci au fost acumulate de-a lungul a multor domnii prospere. Nu propria lui bogăţie a arătat el ambasadorilor din Babilon, ci îi impresiona cu măreţia împărăţiei evreilor, la tronul căreia fusese chemat. În această etalare a comorilor regale, Ezechia încerca să avanseze cauza lui Dumnezeu printre păgâni, căci „când Israel a ieşit din Egipt, casa lui Iacov dintr-un popor cu limba ciudată, Iuda a fost sanctuarul Lui şi Israel domnia Lui” (Psalmii 114:1-2). Putem fi siguri că Ezechia gândea că îi va impresiona pe acei ambasadori păgâni cu un simţământ al măreţiei cauzei lui Dumnezeu şi a poporului, şi pregătea astfel calea pentru ca oamenii babilonieni să fie impresionaţi în mod favorabil de adevăr. Nu ştia că pregăteşte calea pentru captivitatea lui Israel.

Jefuindu-L pe Dumnezeu de slavă

Calea lui Ezechia a fost repetată de mii de ori până în această zi. Creştinii care nu se laudă cu propriile lor posesiuni, sunt foarte mândri spunând ceea ce a făcut „biserica noastră”, cu cât a contribuit ea şi ce mari facilităţi a adus ea lucrării Domnului. Uită că singura impresie pe care o pot face lumii este că oamenii care au fost implicaţi în această lucrare sunt oameni de afaceri iscusiţi, căci lumea este plină de exemple de băieţi săraci care au strâns o mare posesiune fără niciun gând de creştinism. Este adevărat că Dumnezeu dă oamenilor puterea de a face avere, dar posesia proprietăţii nu este nicidecum vreo dovadă că Dumnezeu este mulţumit de o persoană sau de o societate, sau că El are o legătură deosebită cu ei faţă de alţi oameni. Dacă ar fi aşa, atunci s-ar arăta că favoarea lui Dumnezeu este în special cu lumea, căci mai multe proprietăţi sunt în mâinile lumii decât în ale bisericii. Babilonul avea bogăţii mai mari decât Ierusalimul, astfel că, în timp ce ambasadorii puteau fi impresionaţi de progresul israeliţilor, cu adevărat nu puteau gândi decât că dumnezeii lor sunt mai mari decât Dumnezeul evreilor. Dar nu era niciun dumnezeu de-al lor care să vindece bolile şi să ierte păcatele şi spunând aceasta, Ezechia i-ar fi putut conduce pe mândrii păgâni să se închine în spirit şi în adevăr.

Dar de ce ar spune Dumnezeu că pentru această greşeală din partea lui Ezechia tot poporul şi toate comorile lui Israel ar trebui duse în Babilon? Ah, nu a fost nimic arbitrar în aceasta. Era o necesitate şi consecinţa naturală a actului regelui. Dumnezeu i-a trimis pe ambasadori la Ierusalim pentru a-i învăţa adevărul, şi de vreme ce nu l-au primit, El a trebuit să îşi trimită poporul în Babilon pentru a-l învăţa acolo. Aceasta a fost consecinţa necesară a actului lui Ezechia. Era cel mai natural lucru ca lăcomia ambasadorilor să fie mărită la vederea comorilor. Când regelui Babilonului i-a venit gândul de a asedia Ierusalimul, ştia ce urmăreşte. Comorile cu care se mândrise Ezechia, „mândrie sinceră”, bucurându-se să creadă că aveau legătură cu un popor aşa de mare, au fost risipite şi magaziile distruse, dar adevărul lui Dumnezeu a rămas acelaşi. Toate lucrurile cu care se pot lăuda oamenii vor trece, iar Dumnezeu va face clar poporului Său, ca de altfel întregii lumi, că adevărul Său nu depinde şi nu poate fi măsurat de nimic din ceea ce ar putea face sau strânge omul. Lucrarea Lui nu este împlinită nici prin tărie, nici prin putere, ci prin Spiritul lui Dumnezeu, şi, de aceea, nicio expunere a bogăţiei sau a puterii, ci numai manifestarea Spiritului Sfânt poate să îi atragă pe oameni la El şi la adevărul Său.

Ezechia a fost un om bun, unul care l-a iubit pe Domnul cu sinceritate. Dumnezeu a fost cu el şi a prosperat. Dumnezeu l-a iubit şi nu l-a iubit mai puţin când a greşit în ceea ce priveşte vizita ambasadorilor. Dar Dumnezeu l-a lăsat în voia lui pentru un timp, „ca să cunoască ce este în inima lui”. Şi lucrul acesta a fost scris pentru învăţătura noastră, ca să ştim ce este în inimile noastre, căci inimile tuturor oamenilor sunt la fel şi ceea ce este într-una este în toţi. „Inima este mai înşelătoare decât toate lucrurile şi deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Mândria de orice fel este în inimile tuturor oamenilor. Atunci când se întorc la Domnul este aceasta în stare se expună în alte feluri. Dumnezeu a lăsat acest caz ca raport pentru noi, pentru ca, ştiind ce este în inimile noastre, să Îi permitem să ne cureţe. Fie ca El să ne scape pe toţi din Babilon şi din spiritul babilonian şi să ne umple cu propriul Său Spirit, spiritul blândeţii.

The Present Truth, 10 august 1899