Isaia 40:1-11:
1Mângâiaţi-vă, mângâiaţi-vă poporul Meu, spune Dumnezeul vostru. 2Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că lupta lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată. Căci a primit din mâna Domnului de două ori mai mult pentru toate păcatele lui. 3Un glas strigă: În pustie pregătiţi calea lui Iehova! Îndreptaţi în deşert un drum pentru Dumnezeul nostru! 4Fiecare vale va fi înălţată şi fiecare munte şi deal va fi plecat. Ce este încovoiat va fi făcut drept, iar locurile aspre o câmpie netedă. 5Se va descoperi slava lui Iehova şi toată carnea va vedea mântuirea Dumnezeului nostru, căci gura lui Iehova a vorbit. 6Un glas spune: Strigă! Şi eu am zis: Ce să strig? Toată făptura este iarbă şi toată slava ei ca floarea de pe câmp. 7Iarba se ofileşte, floarea se veştejeşte, pentru că suflarea lui Iehova suflă asupra ei. 8Iarba se ofileşte, floarea se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru va rămâne pentru totdeauna. 9Suie-te pe un munte înalt, tu, care vesteşti Sionului veşti bune! Înalţă-ţi glasul cu putere, tu, care aduci veşti bune Ierusalimului. Înalţă-te, nu te teme, spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! 10Iată, Domnul, Iehova va veni ca Unul puternic şi braţul Său va izbuti pentru El. Iată, răsplata Lui este cu El şi lucrarea Lui înaintea Sa. 11Îşi va paşte turma ca un păstor, în braţele Sale va strânge pe toţi miei şi le va aduce la pieptul Lui, va călăuzi cu blândeţe oile care alăptează.
Pentru primele unsprezece versete ale capitolului 40 din Isaia nu am urmat traducerea nimănui, ci am combinat câteva, pentru a prezenta cea mai bună şi mai vie redare, căci pasajul este unul foarte viu. Studentul poate compara variaţiile cu propria sa Biblie. Nu este dat nimic care să nu fie strict literal.
Deşi am tipărit unsprezece versete aici, nu vom încerca să le acoperim în această lecţie. Tot ceea ce ne propunem să facem în această lecţie este să oferim o schiţă, un contur, aşa încât să fim perfect siguri de natura soliei şi timpul la care se aplică, să ştim cui se adresează şi cine trebuie să o dea. De aceea, îi rugăm pe toţi cei care folosesc aceste lecţii pentru şcoala de Sabat să se limiteze deocamdată la aceste lucruri, deoarece detaliile versetelor vor fi analizate în lecţiile următoare.
Niciun cititor al Bibliei nu va avea vreo dificultate să lege această solie cu lucrarea lui Ioan Botezătorul, deoarece legătura este clar făcută în Biblie. Ioan a venit predicând „botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor, aşa cum este scris în cartea lui Isaia, profetul, spunând: Glasul unuia care strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, faceţi cărările Lui drepte. Fiecare vale va fi umplută, fiecare munte şi deal va fi plecat, iar ce este încovoiat va fi făcut drept, şi drumurile aspre vor fi făcute netede, şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3:3-6). Lecţia noastră are, deci, referinţă directă la lucrarea lui Ioan Botezătorul.
Care a fost lucrarea încredinţată lui? Aceea de a pregăti calea Domnului. „Pe mulţi din copiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Iar el va merge înaintea Lui în spiritul şi puterea lui Ilie, pentru a întoarce inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea celui drept, pentru a pregăti un popor pentru Domnul” (Luca 1:16-17). Astfel a vorbit îngerul Gabriel. Tatăl lui Ioan, umplut cu Duhul Sfânt, a vorbit aceste lucruri despre el: „Tu, pruncule, vei fi numit profetul Celui Prea Înalt, căci vei merge înaintea feţei Lui pentru a pregăti căile Lui, pentru a da cunoştinţa mântuirii poporului Său prin iertarea păcatelor lui, prin mila gingaşă a Dumnezeului nostru, prin care ne-au vizitat zorile de sus, ca să dea lumină celor care stau în întuneric şi în umbra morţii, pentru a ne conduce picioarele pe calea păcii” (Luca 1:76-79).
Dacă trebuie să convingem vreun cititor că în Isaia este prezentată evanghelia, o putem face aici. Evanghelia este aceea care predică botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor şi face cunoscută mântuirea prin această iertare. Ea duce omul din întunericul morţii la lumina vieţii, îi călăuzeşte picioarele pe cărarea păcii şi a neprihănirii şi îl pregăteşte pentru venirea Domnului. Şi aceasta este exact evanghelia pentru acest timp.
Atunci se pare că lucrarea lui Ioan Botezătorul nu s-a încheiat odată cu moartea lui. Bineînţeles că nu s-a încheiat, iar pasajul în discuţie ne învaţă că nu s-a terminat. Într-adevăr, ea doar ce începuse când a murit el. Majoritatea oamenilor au acceptat ideea că lucrarea lui Ioan a fost doar aceea de a pregăti o cale şi de a anunţa venirea lui Isus ca predicator şi învăţător din Galilea şi Iudea, dar a fost mult mai mult decât atât. Aceeaşi porţiune din Scriptură, care ne vorbeşte despre lucrarea lui, aceea de a pregăti calea Domnului, spune: „Iată, Domnul Dumnezeu va veni cu mână puternică şi braţul Lui va domni pentru El. Iată, răsplata Lui este cu El şi lucrarea Lui înaintea Sa.” Acum, compară aceasta cu Apocalipsa 22:12, unde Hristos spune: „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecărui om după fapta lui” şi nu putem să nu vedem că lucrarea lui Ioan Botezătorul atinge cea de-a doua venire a lui Hristos în slavă. „Căci Fiul omului va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Lui, şi atunci va răsplăti fiecărui om după faptele lui” (Matei 16:27).
Observă că această solie trebuie dată cu glas tare. Glasul care strigă trebuie înălţat cu putere, iar vestitorul trebuie să urce pe un munte înalt, pentru ca sunetul lui să ajungă cât mai departe posibil. Acum citeşte Apocalipsa 14:6-7: „Şi am văzut un alt înger care zbura în mijlocul cerului, având de predicat evanghelia veşnică, celor care locuiesc pe pământ, fiecărei naţiuni, fiecărui neam, fiecărei limbi şi fiecărui popor, spunând cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea şi izvoarele apelor.” Această solie, aşa cum se aşteaptă de la natura ei, este urmată de venirea Fiului omului pe norii cerului pentru a culege secerişul pământului, care este sfârşitul lumii (Apocalipsa 14:14-16; Matei 13:39).
Fiecare solie importantă trebuie proclamată cu seriozitate. Unul strigă cu glas tare pentru ca mulţi oameni să audă, iar această solie care pregăteşte calea Domnului trebuie să fie proclamată atât de extins încât toată lumea să audă. Evanghelia împărăţiei este „pentru toţi oamenii” şi urmează să fie „predicată în toată lumea, ca mărturie pentru toate naţiunile, atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14; Luca 2:10). Dar cu cât ne apropiem mai mult de sfârşit, cu atât mai tare trebuie proclamată această solie. Dacă ai vedea un om apropiindu-se de o prăpastie, ai striga tare pentru a-l avertiza de pericol. Dacă nu dă nicio atenţie, ai striga şi mai tare şi cu cât se apropie mai mult, inconştient de pericolul său, cu atât vei striga mai tare. Tot aşa, cu cât ne apropiem de sfârşitul lumii, care va însemna distrugerea celor care nu îl prevăd, cu atât mai tare şi mai clar trebuie să răsune solia evangheliei care îl anunţă. Astfel, pasajul pe care îl studiem are o aplicaţie mai directă la poporul acestui timp decât la orice alt popor care a trăit vreodată. Este în mod accentuat adevăr prezent.
Cine va da solia? „Cel care aude să zică: Vino!” (Apocalipsa 22:17). Aminteşte-ţi că Ioan Botezătorul nu a fost decât un glas. „Cuvântul Domnului a venit la Ioan, fiul lui Zaharia în pustie” (Luca 3:2). Ioan a fost numit „profetul Celui Prea Înalt”. Un profet este acela care vorbeşte pentru altul (compară Exodul 4:14-16 şi 7:1). Un profet al lui Dumnezeu este, deci, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, proclamând cuvântul lui Dumnezeu. La oricine vine cuvântul Domnului, acesta trebuie să îl facă auzit mai departe, pentru ca oamenii să poată fi salvaţi din păcatele lor şi să fie pregătiţi pentru a doua venire a lui Hristos.
De aici derivă faptul că ultima solie a evangheliei este în mod special o solie profetică. Este dată prin puterea Spiritului lui Dumnezeu, care este Spiritul profeţiei. Poporul lui Dumnezeu este „o împărăţie de preoţi”, iar dorinţa sfântă este ca toţi oamenii Domnului să fie profeţi şi ca „Domnul să Îşi pună Spiritul peste ei” (Numeri 11:26-29). Cei care proclamă evanghelia şi venirea Domnului trebuie să facă aceasta cu autoritatea oracolelor lui Dumnezeu.
Dar trebuie să fie o unitate perfectă şi aceasta va fi atunci când adevărata solie este dată, deoarece nu este nimic altceva ce trebuie dat, decât cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu. Glasul este al lui Dumnezeu, oamenii îşi oferă doar gura. Astfel, chiar dacă ar fi zece mii de guri, doar un singur glas este auzit. În zilele venirii Domnului, îndemnul apostolului Pavel va fi în mod perfect luat în seamă: „Acum, vă implor, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Hristos, ca toţi să vorbiţi acelaşi lucru şi să nu fie diviziuni între voi, ci să fiţi în mod perfect legaţi împreună în aceeaşi minte şi în aceeaşi judecată” (1 Corinteni 1:10). „Veghetorii Tăi îşi vor ridica glasul, vor cânta împreună cu vocea, pentru că vor vedea ochi cu ochi, când va duce Domnul înapoi Sionul” (Isaia 52:8).
Să rezumăm acum ceea ce am învăţat din această primă parte din capitolul 40 din Isaia. 1) Este solia lui Ioan Botezătorul. 2) Este evanghelia împărăţiei, evanghelia mântuirii. 3) Pregăteşte calea pentru venirea Domnului, chiar pentru venirea Sa în slavă, adică la sfârşitul lumii. 4) Această porţiune din Scriptură are referinţe directe la ultimele zile, deoarece, atunci, iminenţa venirii Domnului face ca un glas tare să fie imperativ. 5) Constă, pur şi simplu, în predicarea cuvântului lui Dumnezeu. 6) Urmează să fie proclamată de fiecare om care o aude, dacă este dispus. 7) Sunt multe guri implicate în această proclamaţie, dar un singur glas. 8) Spiritul profeţiei este în ea şi merge cu putere.
În final, să observăm că întreaga porţiune care a mai rămas din cartea lui Isaia este continuarea acestei solii. De aceea, pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, să nu uităm aşezarea fiecărei porţiuni a textului. Nu este nicio parte din Scriptură mai importantă în acest timp, ca această carte, şi niciuna care să conducă mai temeinic studentul spre fapte bune şi să îl pregătească pentru prezenţa Regelui în frumuseţea Lui.
The Present Truth, 17 august 1899