Isaia 40:1-2: 

¹Mângâiaţi-vă, mângâiaţi-vă, poporul Meu, spune Dumnezeu. ²Vorbiţi mângâietor Ierusalimului şi strigaţi-i că lupta lui s-a sfârşit, că fărădelegea lui este iertată. Căci a primit din mâna Domnului de două ori pentru toate păcatele ei.

1 Ioan 2:1-2, notă marginală din RV.: 

¹Copilaşii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Şi dacă cineva păcătuieşte, avem la Tatăl un mângâietor, Isus Hristos, Cel neprihănit. ²El este ispăşirea păcatelor noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele întregii lumi.

Ioan 14:16-18: 

¹⁶Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, pentru ca El să rămână cu voi pentru totdeauna, ¹⁷chiar Spiritul adevărului pe care lumea nu Îl poate primi, pentru că nu Îl vede şi nu Îl cunoaşte. Dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că locuieşte cu voi şi va fi în voi. ¹⁸Nu vă voi lăsa nemângâiaţi, voi veni la voi.

Ioan 14:26: 

Mângâietorul, care este Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în numele Meu, El vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de toate lucrurile, tot ce v-am spus Eu.

Ioan 16:7-8: 

⁷Este de folos pentru voi ca Eu să plec. Pentru că dacă nu plec, Mângâietorul nu va veni la voi, dar dacă plec, Eu vi-L voi trimite. ⁸Şi când va veni, va mustra lumea pentru păcat, neprihănire şi judecată.

2 Corinteni 1:3-5: 

³Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl milei şi Dumnezeul tuturor mângâierilor, ⁴care ne mângâie în toate durerile noastre pentru a fi capabili să-i mângâiem şi noi pe cei care sunt în vreo durere, prin mângâierea cu care suntem noi înşine mângâiaţi de Dumnezeu. ⁵Căci după cum suferinţele lui Hristos abundă în noi, tot aşa mângâierea noastră abundă prin Hristos.

Lupta încheiată

Ioan 16:33: 

V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar fiţi voioşi, Eu am biruit lumea.

Efeseni 6:11-13: 

¹¹Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva şiretlicurilor diavolului. ¹²Căci noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestei lumi, împotriva spiritelor rele din locurile cereşti. ¹³De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu ca să puteţi rezista în ziua cea rea şi făcând totul, să staţi în picioare.

Evrei 2:14: 

Căci după cum copiii sunt părtaşi trupului şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a luat parte la ele, pentru ca prin moarte să distrugă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavolul.

Coloseni 2:15, notă marginală: 

Şi distrugând domniile şi puterile, le-a făcut de ocară pe faţă, triumfând peste ele în El Însuşi.

1 Petru 4:1: 

Căci după cum Hristos a suferit pentru noi în trup, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi minte, pentru că Cel care a suferit în trup a încetat cu păcatul.

Ioan 14:27: 

Vă las pacea, vă dau pacea Mea, nu v-o dau cum v-o dă lumea.

1 Ioan 5:4 – RV: 

Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea. Şi aceasta este victoria care a biruit lumea, tocmai credinţa noastră.

De două ori pentru păcat

Evrei 1:1-3: 

¹Dumnezeu ²(…) ne-a vorbit în aceste ultime zile prin Fiul Său (…) ³care (…) când prin El însuşi ne-a curăţat păcatele, s-a aşezat la dreapta Măririi în înalt.

Romani 5:20: 

Unde păcatul a abundat, harul a abundat mult mai mult.

Ioan 1:16: 

Şi toţi am primit din plinătatea Lui har peste har.

Isaia 55:7, notă marginală: 

Dumnezeul nostru (…) va înmulţi iertarea.

Vorbind inimii

Aminteşte-ţi traducerea din nota marginală a celui de-al doilea verset, aşa cum a fost redat în studiul de săptămâna trecută, care este în mod literal: „Vorbiţi inimii Ierusalimului.” Când Dumnezeu vorbeşte cuvinte de mângâiere poporului Său, El vorbeşte inimii. O mare mulţime de oameni au o mulţime de cuvinte la îndemâna lor pe care le pot turna în urechile celor suferinzi, dar care, în realitate, nu mângâie, deşi toate pot fi adevărate şi chiar potrivite pentru acea ocazie. Doar cei care s-au împărtăşit de aceeaşi experienţă ca suferindul pot vorbi inimii, iar ei pot face aceasta fără prea multe cuvinte.

Poporul lui Dumnezeu

Fără îndoială cineva va spune: „Dar eu nu sunt unul din poporul lui Dumnezeu şi, prin urmare, cuvintele Sale de mângâiere nu îmi sunt adresate mie.” Nu permite diavolului să te lipsească de mângâiere printr-o înşelăciune de acest fel. Se poate să nu Îl fi recunoscut pe Domnul, dar El nu te-a dat niciodată afară. El te pretinde ca al Lui. Fiul risipitor este totuşi un fiu, nu contează cât de departe a hoinărit. Toată cartea lui Isaia arată că nu doar oamenii buni sunt cei pe care Dumnezeu îi pretinde ai Săi. Citeşte primul capitol şi este suficient pentru a arăta că mângâierea oferită aici este pentru cei care sunt „împovăraţi de fărădelege”.

Mângâiere pentru toţi

„Binecuvântaţi sunt cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi” (Matei 5:4). Nu există excepţie. Hristos nu specifică o clasă anume spunând că cei care plâng într-un numit fel sau pentru anumite lucruri vor fi mângâiaţi. Mângâierea Lui este pentru toţi cei ce plâng. Hristos a fost uns cu Duhul Sfânt şi a fost trimis „să-i mângâie pe toţi cei care plâng” (Isaia 61:1-2). Fără îndoială, cuvintele din predica de pe munte sunt în mod general aplicate celor care plâng din cauza despărţirii de prieteni. Ei bine, se aplică acolo, dar merg mai adânc. Moartea şi durerea nu sunt decât consecinţa păcatului. Păcatul este cel care a adus toată suferinţa şi plânsul de pe pământ. De aceea Domnul le trimite mângâiere tuturor celor care plâng din cauza păcatului, adică, tuturor celor pe care păcatul i-a făcut să plângă. Mângâierea Lui este fără limite, la fel ca viaţa şi iubirea Lui.

Cine este Mângâietorul?

Dumnezeu este „Dumnezeul oricărei mângâieri” şi „singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Astfel, Hristos este mângâietorul pe care Îl avem împreună cu Tatăl. Observă legătura apropiată dintre afirmaţia că El este mângâietorul, cu aceea că „El este ispăşirea păcatelor noastre” şi pentru ale lumii întregi. Mângâierea pe care o dă El este mângâierea iertării şi a eliberării din robia păcatului. El ne mângâie dându-ni-Se pe Sine însuşi.

Spiritul Sfânt este reprezentantul lui Hristos. Este Hristos prezent în trupul tuturor oamenilor, nu numai în persoana lui Isus din Nazaret. El vine în numele lui Hristos, nu luând doar numele Său, ci descoperindu-L pe Hristos cel viu. De aceea, El este un alt mângâietor. Mângâierea Lui este mângâierea lui Hristos. „Mângâierea Duhului Sfânt” are ca efect înmulţirea credincioşilor (Fapte 9:31), pentru că Duhul Sfânt învaţă toate lucrurile care îi aparţin lui Hristos.

Mângâierea mustrării

Mângâierea nu constă întotdeauna din cuvinte dulci. Chirurgul trebuie să folosească uneori un cuţit şi, pentru un timp, să mai adauge durere înainte să-i poată da suferindului o alinare completă. Astfel, când Spiritul Sfânt vine la noi, El, în primul rând ne mustră de păcat. El vine cu condamnarea. În acest fel, deseori El produce durere unde înainte era numai paralizie şi insensibilitate. Să ne plângem din cauza aceasta?

Să spunem că nu dorim o astfel de mângâiere? Nicidecum. Nu este un lucru bun să trezeşti un om care repede devine insensibil la frig? Când un om este aproape să moară îngheţat, cade într-o condiţie de insensibilitate faţă de frig. El se simte de parcă ar cădea într-un somn dulce. Dar este somnul morţii. Când salvatorul îl găseşte şi începe să îl aducă la viaţă, el suferă o durere cumplită. S-ar putea să spună cu nebunie că ar fi fost mult mai bine să fi fost lăsat în starea aceea lipsită de dureri de mai înainte, dar când îşi revine şi înţelege ce se făcea, îi va mulţumi totdeauna celui care l-a adus la viaţă cu costul unei suferinţe aşa de mari. Atunci când îi producea durerea experimentări propriei condiţii, salvatorul îi dădea omului îngheţat la fel de multă mângâiere atât cât există în viaţă.

Să nu uităm niciodată că Spiritul Sfânt este întotdeauna mângâietorul. În convingerea de păcat, El împarte mângâiere. Dacă drumul vieţii conduce la cruce, atunci acolo este la fel de multă mângâiere ca în viaţa ce este câştigată prin ea. Nu trebuie să ne gândim niciodată că Dumnezeu este supărat pe noi pentru că ne face să cunoaştem cât de mult am păcătuit. El nu face aceasta pentru a ne reproşa, ci pentru a ne mângâia.

Convingere, nu condamnare

Aminteşte-ţi că a fi convins de păcat nu înseamnă a fi condamnat. Acest lucru este adevărat chiar şi la un tribunal pământesc. Un om poate să fie osândit de o crimă, şi totuşi să nu fie încă sub sentinţă. Dar aceasta nu este decât o slabă ilustraţie, pentru că noi suntem deja cu toţii condamnaţi. Suntem „născuţi sub lege”. De aceea, convingerea de păcat – aducerea la conştiinţa noastră a faptului că suntem păcătoşi – nu face lucrurile mai rele decât erau. Acea convingere este primul pas necesar spre eliberarea noastră din păcat, pentru că trebuie să cunoaştem şi să recunoaştem păcatul înainte de a accepta remediul pentru el.

Convins prin descoperirea neprihănirii

Prin descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu ne convinge Spiritul Sfânt de păcat. „Prin lege vine cunoaşterea păcatului” (Romani 3:20). Dar legea nu este păcat. Dimpotrivă, ea este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:7, 12). Niciun om nu poate vreodată să devină convins de păcat uitându-se la păcat. Doar privind la neprihănirea lui Dumnezeu putem deveni conştienţi de faptul că suntem păcătoşi. Cel care nu ştie nimic despre o stare mai bună decât cea în care este, nu îşi doreşte niciodată ceva mai bun. Insatisfacţia cuiva faţă de condiţia sa vine numai având cunoştinţa despre ceva mai bun. Dumnezeu produce un sentiment de insatisfacţie faţă de starea noastră păcătoasă descoperindu-ne propria Sa neprihănire desăvârşită.

Nicio condamnare de la Dumnezeu

Acesta este cel mai minunat şi mai binecuvântat lucru. Ceea ce produce condamnarea este ceea ce salvează. De aceea, nu trebuie să fim deloc condamnaţi. Nici nu trebuie să continuăm pentru mult timp să plângem sub condamnarea păcatelor noastre. Dacă înţelegem felul lui Dumnezeu de a lucra, vom găsi în fiecare moment de condamnare, mângâierea iertării. Neprihănirea care este descoperită cu scopul îndepărtării păcatului este cea pe care ne-o face cunoscută. Prin urmare, dacă nu facem altceva decât să credem cuvântul lui Dumnezeu, suferinţa noastră faţă de păcat poate fi precum străfulgerarea trăsnetului. Momentul descoperirii păcatului poate fi momentul îndepărtării lui. Cu siguranţă, Spiritul rămâne cu noi ca un continuu mustrător al păcatului, dar de vreme ce El o face prin descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu, putem fi într-o stare de continuă îndreptăţire, deşi în mod continuu conştienţi de faptul că suntem păcătoşi. „Astfel deci, nu mai este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). „Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă?” (Romani 8:33-34). Orice suflet care este condamnat, este condamnat de sine, şi chiar şi atunci când inima noastră ne condamnă, putem avea încredere şi putem să ne asigurăm inimile înaintea Lui, deoarece Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile, iar prin cunoaşterea Sa, El îndreptăţeşte (1 Ioan 3:19-21 ­– RV; Isaia 53:11).

„Necazul lucrează răbdare, iar răbdarea, experienţa” (Romani 5:3-4). Răbdarea înseamnă suferinţă, rezistenţă. Niciun om nu are răbdare decât dacă are ceva de suferit, căci fără suferinţă nu este nevoie de răbdare. Cuvântul provine din latină şi înseamnă a suporta, a suferi. De aceea, a poseda răbdarea, implică în mod necesar, suferinţa. Nu suferinţa este cea care ne face lipsiţi de răbdare, ci lipsa credinţei. Suferinţa lucrează răbdarea atunci când credinţa noastră în Hristos ne face suferim împreună cu El.

Obiectul mângâierii

Răbdarea lucrează experienţa. Dacă ne dorim experienţă, nu trebuie să evităm suferinţa, nici să refuzăm să suportăm poveri. Indiferent cât de mare este necazul, Dumnezeu are suficientă mângâiere pentru a ne face să îl îndurăm. El ne mângâie în toate suferinţele şi necazurile noastre. Nu uitaţi, mângâierea Lui este inepuizabilă. „Harul Meu este suficient pentru tine.” Şi de ce ne mângâie El? Pentru ca să putem fi capabili să îi mângâiem pe cei care sunt în orice fel de necaz cu mângâierea prin care suntem noi înşine mângâiaţi de Dumnezeu. Trebuie să acceptăm mângâierea lui Dumnezeu şi să o dăm mai departe. Dumnezeu ne face astfel părtaşi la propria Sa lucrare. Spiritul Sfânt ne ia în parteneriat. Ne face mângâietori.

Respingând mângâierea

Nimeni nu poate da altuia ceea ce el însuşi nu deţine. Nu-l putem mângâia pe altul dacă nu am fost mângâiaţi. Şi dacă nu am avut niciodată vreun necaz, atunci nu avem nevoie de nicio mângâiere. Sunt suficiente poveri şi necazuri în această lume pentru fiecare şi nu trebuie să le căutăm, dar greşeala noastră este că deseori refuzăm să le suportăm pe cele care ne revin în mod natural şi legitim şi, astfel, refuzăm mângâierea pe care Dumnezeu ar putea să ne-o dăruiască. Dar când refuzăm mângâierea Duhului Sfânt, refuzăm posibilitatea de a-i mângâia pe alţii. Astfel, vedem că, refuzând să purtăm poverile şi refuzând să înfruntăm necazul, pur şi simplu, refuzăm să devenim pregătiţi pentru lucrarea de a-i ajuta pe cei care sunt în necaz. Ce s-ar crede despre un om care vede oamenii în mare suferinţă pierind înaintea ochilor lui, care are mijloacele de a-i salva, dar se întoarce spunând: „Nu este treaba mea. nu-mi pasă. N-o să ridic niciun deget ca să îi ajut”? Cu greu l-am putea convinge pe un astfel de om fără inimă. Şi totuşi aceasta este ceea ce spunem noi în realitate atunci când refuzăm să purtăm vreo povară care ne revine. Spunem: „Nu vreau să fiu un ajutor pentru cei săraci şi nevoiaşi, nu vreau să-i mângâi pe cei care plâng.”

Armura invincibilă

Dumnezeu ne mângâie spunându-ne că lupta noastră este finalizată. Ni se porunceşte să „luptăm lupta cea bună a credinţei”, dar facem aceasta ţinându-ne de viaţa veşnică (1 Timotei 6:12). Trebuie să luptăm numai în armura lui Dumnezeu, care este Hristos însuşi, iar El a biruit lumea. Observă diferitele părţi ale armurii. Trebuie să avem coapsele încinse cu adevărul, iar Hristos este adevărul (Ioan 14:6). Apoi urmează platoşa neprihănirii, iar Hristos este făcut pentru noi neprihănire (1 Corinteni 1:30). Picioarele noastre trebuie să fie încălţate cu pregătirea evangheliei păcii, iar Hristos este pacea noastră (Efeseni 2:14). Cel mai important dintre toate este scutul credinţei. Acum, „credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu”. Hristos este cuvântul. Prin credinţa lui Hristos suntem noi salvaţi. Apoi trebuie să avem coiful mântuirii, iar Dumnezeu, în Hristos, a devenit salvarea noastră (Isaia 12:2). Isus Hristos este salvatorul. „Şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” Hristos este cuvântul. Astfel vedem că a te îmbrăca cu toată armura lui Dumnezeu înseamnă a te îmbrăca cu Hristos. Acea armură a fost testată în cea mai înverşunată luptă şi s-a dovedit a fi invincibilă.

Trebuie să luptăm cu domniile, puterile şi spiritele rele, dar Hristos „a distrus domniile şi puterile” şi le-a dat pe faţă în procesiunea Sa triumfătoare. A triumfat asupra lor în Sine însuşi. El este biruitorul. A câştigat victoria. De aceea, duşmanul cu care trebuie să ducem lupta este deja învins. Ce înseamnă aceasta dacă nu faptul că lupta noastră este finalizată? Nu avem decât să ne împărtăşim de victoria deja câştigată.

Ne-au fost promise necazuri în lume, dar în mijlocul lor putem fi voioşi. Ceea ce deja am învăţat despre folosul necazurilor ar trebui să fie suficient pentru a ne face voioşi, dar iată un motiv în plus: „Eu am biruit lumea.” Suntem în pericolul de a uita că tot ceea ce a făcut şi a suferit Isus a fost pentru noi. Nu a trebuit să vină pe acest pământ pentru folosul Lui. Păcatele noastre au fost cele pe care le-a purtat, lupta noastră cea pe care El a luptat-o. De aceea, victoria care a biruit lumea este credinţa care îl apucă pe Isus Hristos. El este pacea noastră, deoarece El este victoria noastră. „Ale Tale, Doamne, sunt tăria, puterea, slava, biruinţa şi măreţia” (1 Cronici 29:11).

Deoarece Hristos este pacea noastră, în El avem pace. Dar pace înseamnă victorie câştigată. Faptul că în Hristos avem pace, arată că lupta este terminată. Când luptăm în tăria lui Hristos, bătălia este câştigată înainte să fie începută. Citeşte capitolul 20 din 2 Cronici. Observă cum a câştigat Israel victoria prin credinţă. Au început să cânte o cântare de biruinţă şi, iată, bătălia a fost câştigată. De aceea, nu trebuie să fim niciodată învinşi. Cine ar fugi de un adversar învins? Mai mult, Hristos a dezarmat domniile şi puterile, căci acesta este înţelesul afirmaţiei că „le-a distrus”. În unele traduceri este redat chiar în acest fel. Cu siguranţă nu există nicio scuză pentru înfrângere când avem o armură invincibilă, iar adversarul nu are nici una. Nu este aceasta o mângâiere suficientă pentru oricine, în orice necaz s-ar găsi?

Păcatele noastre, biruite

Nu uita că prin propria noastră dispoziţie păcătoasă lucrează diavolul şi, de aceea, propriile noastre păcate, propria noastră natură este cea cu care trebuie să ne luptăm, iar aceasta a fost biruită. Vă îndoiţi de acest lucru? Atunci spune-mi, pe ale cui păcate le-a purtat Isus? Cu a cui natură păcătoasă s-a luptat El? Cu propria Sa natură? A avut El păcate ce trebuiau biruite? „Ştiţi că El s-a arătat ca să ia păcatele noastre şi în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). Tot ce a suferit El a fost în totalitate pentru noi. Păcatele noastre au fost cele pe care le-a purtat, natura noastră păcătoasă a fost cea pe care a luat-o asupra Sa. De aceea, biruinţa pe care a câştigat-o a fost câştigată pentru păcatele noastre personale, pentru atacurile noastre particulare. Aşa că, ori de câte ori suntem ispitiţi şi ademeniţi de propriile noastre pofte, nu trebuie decât să ne amintim că acel păcat particular a fost biruit. Şi ce urmează? Ei bine, nu trebuie decât să-I aducem mulţumiri lui Dumnezeu care „ne dă biruinţa prin Domnul nostru, Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57). Ce mângâiere minunată ne oferă Domnul!

De două ori

„Dar despre faptul că trebuie să primi de două ori mai mult?” Cât de mulţi oameni au fost tulburaţi din cauza aceasta şi în tulburarea lor au consultat doctori care nu le-au vindecat rana niciun pic. Unii traducători au mers chiar până acolo încât au inserat cuvântul „pedeapsă” în pasaj. Nu există acolo şi nimeni nu are niciun drept să îl pună sau să creadă că este acolo. Sărmanele suflete stau îngrozite la gândul că trebuie să sufere pedeapsa de două ori mai mare decât păcatele lor şi, bineînţeles, nu văd nicio nădejde de scăpare. Ciudată mângâiere! Poate cineva să extragă vreo mângâiere din gândul că va primi pedeapsă dublă pentru păcatele lui? Cu siguranţă nu! Dar aceasta este o solie de mângâiere şi, deci, nu poate să existe în ea un astfel de gând.

Chiar dacă s-ar face referire la pedeapsă, ţine minte gândul că textul nu spune că vom primi dublu. O mare parte este pierdută printr-o citire prea grăbită a cuvântului. „A primit din mâna Domnului de două ori mai mult pentru toate păcatele lui.” Să presupunem că este vorba de pedeapsă. Noi suntem în viaţă şi supuşi milei lui Dumnezeu, de aceea, dacă am fi primit deja pedeapsa dublă pentru păcatele noastre, avem un motiv abundent de bucurie. Cu siguranţă aceasta este de ajuns şi suntem îndreptăţiţi să mergem liberi.

Aici este cheia tainei. Dumnezeu a făcut să cadă peste El nelegiuirea noastră a tuturor. „El a purtat durerile noastre şi a purtat suferinţele noastre, totuşi noi L-am crezut zdrobit, lovit de Dumnezeu şi suferind. Dar El era rănit pentru nelegiuirile noastre, era zdrobit de fărădelegile noastre. Pedeapsa pentru pacea noastră a fost peste El şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53:4-6). Hristos a suferit în propriul Său trup tot ceea ce va avea de suferit orice păcătos nepocăit, de aceea nu este nevoie ca vreun păcătos să sufere pentru păcat. Dacă am accepta sacrificiul lui Hristos, adică să acceptăm persoana lui Hristos în propriile noastre vieţi, suntem eliberaţi de toate consecinţele păcatului. Suntem „morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos”. Suntem socotiţi ca şi când am fi primit deja pedeapsa şi astfel eliberaţi.

Iertare înmulţită

Astfel se face că, în Hristos, harul şi pacea ne sunt înmulţite. Harul lui Dumnezeu este cel care aduce mântuire, prin urmare, am primit din mâna Domnului o mântuire dublă. Harul abundă peste tot păcatul. Dumnezeu nu este zgârcit. El dă „o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra”. El are destul, are şi de rezervă şi din plinătatea Lui am primit noi toţi. Să îl acceptăm, atunci, şi să ne bucurăm în Domnul.

Faptul că acest lucru nu este inserat în text, este demonstrat de textul însuşi. „Fărădelegea lui este iertată.” Despre cine se vorbeşte? Despre un popor „împovărat de fărădelege”. Poftim?! Mi-a iertat Dumnezeu deja păcatele mele? Sigur că da, El spune aşa. Nu poţi să Îl crezi pe El? Nu ai auzit niciodată de un astfel de lucru? Ei bine, atunci ascultă-l acum şi bucură-te aşa cum n-ai făcut-o niciodată înainte. Dă-mi voie să-ţi amintesc ceva ce cu siguranţă ai auzit cândva în viaţa ta. S-a întâmplat în experienţa ta. Ai făcut, intenţionat sau nu, rău unei persoane. După aceea, te-ai dus şi ai mărturisit, implorând iertare şi ai fost oprit înainte de a-ţi termina mărturisirea, prin cuvintele: „Nu-i nimic! Ai fost iertat demult.” Poate că ai folosit chiar tu un astfel de limbaj şi ai vorbit din plinătatea inimii tale. Dacă ai făcut-o, atunci cunoşti iertarea gratuită a lui Dumnezeu, pentru că doar iubirea Lui în inima ta este cea care te-a determinat să faci astfel. Nu poţi admite că Dumnezeu este mai bun decât orice om, chiar dacă acel om ar fi un sfânt? Dacă un om refuză să poarte pică, nu poate face şi Dumnezeu la fel? Este un lucru chiar aşa de ciudat că Dumnezeu, care este iubire, ne iartă păcatele chiar înainte de a cere iertare şi tânjeşte ca noi să venim şi să acceptăm împăcarea? El a luat asupra Lui toate păcatele noastre şi dându-şi viaţa pentru noi, a făcut o curăţare de păcate. Hristos „însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire, prin ale cărui răni suntem vindecaţi” (1 Petru 2:24). „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare.” „Acum mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care întotdeauna ne face să triumfăm în Hristos” (2 Corinteni 2:14).

Hristos a realizat ispăşire de păcat.
Ce Salvator minunat!
Suntem răscumpăraţi! Preţu-i achitat;
Ce Salvator minunat!
Îmi dă putere biruitoare;
Ce Salvator minunat!
Triumful în orice ceas de-ncercare;
Ce Salvator minunat!

The Present Truth, 24 august 1899