Isaia 40:6-9 – RV:
6Glasul unuia zice: Strigă. Şi altul a spus: Ce să strig? Toată făptura este iarbă şi toată frumuseţea ei ca floarea câmpului. 7Iarba se veştejeşte, floarea se ofileşte, pentru că suflarea Domnului suflă peste ea. Cu siguranţă, poporul este iarbă. 8Iarba se veştejeşte, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru va rămâne pentru totdeauna. 9O, tu, care rosteşti veşti bune Sionului, suie-te pe un munte înalt. O, tu, care aduci veşti bune Ierusalimului, înalţă-ţi glasul cu putere, înalţă-l, nu te teme, spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru!
Psalmii 103:15-17:
15Cât despre om, zilele lui sunt ca iarba. Înfloreşte ca o floare de pe câmp. 16Căci vântul trece peste ea şi se duce, iar locul ei nu se mai cunoaşte. 17Dar mila Domnului este din veşnicie în veşnicie pentru cei care se tem de El, iar neprihănirea Lui este peste copiii copiilor lor.
Psalmii 90:10:
Zilele anilor noştri sunt şaptezeci, iar dacă datorită tăriei ajung la optzeci de ani, totuşi tăria lor este muncă şi durere. Căci i se pune capăt curând, iar noi zburăm.
Iacov 1:9-11 – RV:
9Fratele de rang umil să se slăvească în starea lui înaltă, 10iar bogatul, în faptul că este făcut umil, deoarece la fel ca floarea ierbii va trece el. 11Căci soarele se ridică cu un vând arzător şi veştejeşte iarba, iar floarea ei cade, iar slava frumuseţii ei piere. Tot aşa va trece şi bogatul în umblarea lui.
Matei 6:28-30:
28De ce sunteţi îngrijoraţi în ce priveşte hainele? Gândiţi-vă la crinii câmpului, cum cresc ei. Ei nu torc, nici nu ţes. 29Totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu a fost împodobit ca unul dintre ei. 30Dar, dacă aşa îmbracă Dumnezeu iarba câmpului, care astăzi este şi mâine este aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
Ieremia 17:5-7:
5Blestemat să fie omul care se încrede în om şi face din carne braţul său şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. 6Căci va fi precum buruiana deşertului şi nu va vedea când va veni binele, ci va locui în locurile uscate din pustie, într-un pământ sărat şi nelocuit. 7Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui speranţă este Domnul.
Romani 7:18:
Pentru ca ştiu că în mine (adică în carnea mea), nu locuieşte niciun lucru bun.
Galateni 5:17:
Căci carnea pofteşte împotriva Spiritului şi Spiritul împotriva cărnii, iar acestea sunt contrare unul altuia, aşa că nu puteţi face lucrurile pe care le vreţi.
Psalmii 33:6:
Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.
1 Petru 1:22-25:
22Iubiţi-vă unul pe altul fierbinte, din inimă, 23fiind născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care se poate strica, ci dintr-una care nu se poate strica, prin cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne. 24Căci toată carnea este iarbă, şi toată slava ei ca floarea ierbii. Iarba se veştejeşte şi floarea cade, 25dar cuvântul Domnului rămâne pentru totdeauna. Iar acesta este cuvântul veştilor bune ce a fost predicat vouă.
Aminteşte-ţi că aceasta este o parte din solia mângâierii. Dumnezeu ne spune că nelegiuirea noastră este iertată şi acceptăm mângâierea. El ne spune că lupta noastră este terminată, de vreme ce El a cucerit lumea, şi ne bucurăm de această consolare. Ar trebui să fim la fel de bucuroşi când El continuă cuvintele Sale de mângâiere şi ne spune că toată făptura este iarbă, adică, faptul că noi nu avem nici tărie, nici putere, nici înţelepciune în noi înşine. În realitate, tocmai acestea sunt implicaţiile din declaraţia că lupta noastră este finalizată, că Isus a dus lupta pentru noi. Căci singurul motiv pentru care El a luptat şi a biruit pentru noi este acela că noi nu aveam nicio putere să luptăm şi să biruim prin noi înşine.
Primul impuls pe care îl are cineva la citirea cuvintelor Domnului, „Toată făptura este iarbă”, este să spună: „Aceasta nu înseamnă în realitate că toată făptura este iarbă. Eu ştiu că nu sunt iarbă, pentru că nu mă asemăn deloc cu iarba. Cu greu se găseşte vreo asemănare între mine şi iarbă.” Bineînţeles, cuvintele sunt folosite într-un sens figurat. Astfel fac oamenii fără efect cuvintele Domnului şi rămân departe de a învăţa ceva. Când Dumnezeu ne spune ceva care este în întregime nou pentru noi şi pe care nu îl înţelegem, cel mai înţelept lucru pe care îl avem de făcut este să îl credem şi apoi vom învăţa acel lucru nou. Cel care nu crede decât ceea ce deja ştie şi înţelege, va avea o arie de cunoştinţă foarte limitată, iar depozitul lui de cunoştinţe va scădea mereu. Este uimitor ce câmp larg se deschide când acceptăm unele afirmaţii ale Domnului ca realităţi şi înaintăm pe această bază! Lucruri care înainte erau obscure, dintr-o dată devin clare. În afirmaţia „toată făptura este iarbă” avem, pe scurt, toată ştiinţa botanicii şi a fiziologiei, precum şi prima parte a cheii pentru mântuire.
Din Matei 6:28-30 învăţăm că termenul „iarbă” este foarte cuprinzător, incluzând multe plante care nu sunt în mod obişnuit clasate drept iarbă. Crinii câmpului sunt numiţi iarbă de către Domnul. Totuşi, sunt foarte multe tipuri de iarbă care sunt numite astfel de către botanişti. Fiecare specie de cereale nu este decât un tip de iarbă. Puţină gândire, observaţie şi comparaţie vor arăta acest adevăr pentru oricine nu l-a cunoscut înainte. Când acest lucru este recunoscut, nu este greu să vedem că toată făptura este iarbă. De fapt, uimirea este că este nevoie să i se spună cuiva un lucru atât de simplu. Astfel, ştim că fiecare animal este compus din ceea ce mănâncă. Der Mensch ist vas er isst, spune proverbul german. Adică: omul este ceea ce mănâncă. Acum, nu numai tot ce mâncăm, ci tot ce este pe faţa pământului vine din pământ. Majoritatea oamenilor mănâncă atât legume, cât şi carnea animalelor, dar animalele pe care le mănâncă se hrănesc numai cu legume sau cu iarbă, aşa că, în orice caz, trupul omului este format numai din ceea ce este derivat din creaţia vegetală. Doar în lumea vegetală poate găsi omul elementele pregătite pentru susţinerea trupului său. Boul nu face nicio schimbare în elementele hrănitoare pe care le găseşte în iarbă, aşa că atunci când un om mănâncă din carnea lui, pur şi simplu ia hrana la mâna a doua, după ce ea a realizat un serviciu într-un alt trup. Nu primeşte nimic în plus faţă de ceea ce ar fi obţinut direct din plantă, într-o formă mai pură. De aceea, este literal faptul că „toată făptura este iarbă”.
Râul nu se poate ridica mai sus de izvorul lui. Nimic nu poate fi mai bun decât materialul din care a fost făcut. O haină tare nu poate fi făcută din haine putrede. Întregul nu poate fi mai mare decât suma tuturor părţilor lui. Prin urmare, de vreme ce trupul omului este format numai din iarbă sau din roadele ierbii, este evident că în om nu este mai multă putere sau înţelepciune decât există în iarbă. Cum ar putea să fie, când omul însuşi nu este decât iarbă? Nu este iarba câmpului, dar este totuşi iarbă.
Îi aud pe unii exclamând: „Ei bine, trebuie să spun că aceasta este orice, dar numai o învăţătură mângâietoare nu. Dacă nu am mai multă putere sau înţelepciune decât iarba, nu este niciun folos în încercarea mea de a face sau de a fi ceva. Nu este speranţă pentru nimeni.” Nu te grăbi, te rog. Nu ai auzit toată povestea sau cel puţin ai uitat o parte a ei. „Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna.” El „este viu şi rămâne”. Este atotputernic şi veşnic. Mângâierea faptului că toată făptura este iarbă se bazează pe un adevăr însoţitor: cuvântul lui Dumnezeu, care reprezintă viaţa ierbii, trăieşte şi rămâne, atotputernic. Nu despărţi aceste două realităţi! Lasă-le să fie mereu la fel de unite după cum le-a făcut Domnul.
Cu toate acestea, cineva va spune: „Eu ştiu că am o putere pe care iarba nu o are. Mă pot mişca în voie şi pot face multe lucruri care sunt imposibile pentru iarbă.” Care este concluzia? O, simplu, aceasta: că vei dovedi că Biblia nu este adevărată. Nu este o suficientă şansă de câştig astfel încât să merite să încerci. Dar să examinăm afirmaţia ta. Te poţi mişca, spui. Ei bine, şi planta poate. Unele plante se pot muta chiar din loc în loc şi fiecare plantă are anumite mişcări care pot fi văzute de oricine îşi ia timp să le privească. Ai privit vreodată o plantă care creşte spre fereastră? Ştii cum se va întoarce după lumină. Întoarce-o la jumătate, aşa încât să se aplece departe de fereastră şi vei vedea curând că s-a întors şi ajunge din nou la lumină. Plantează un copac la jumătatea distanţei dintre o fântână şi un mal de nisip uscat şi priveşte cum cresc rădăcinile. În loc să se întindă în fiecare direcţie, majoritatea dintre ele se vor întoarce către apă. Rădăcinile unei plante mereu se îndreaptă spre locul unde, ca rezolvare la nevoie, există hrană pentru ele. Şi întotdeauna merg unde trebuie, de prima dată şi pe cea mai directă cale. Ele nu pierd timpul „prospectând” şi nu greşesc calea. Ce face planta? Exact ceea ce face omul – încearcă să ajungă la cele mai bune circumstanţe de viaţă posibile şi îşi îndeplineşte scopurile cu mai mult succes decât omul.
Priveşte planta şi vei vedea că este capabilă să poarte o mare povară. În primul rând, sămânţa trebuie să exercite o putere extraordinară pentru a scăpa din coaja în care se găseşte. Apoi, gândeşte-te ce greutate mare de pământ trebuie să împingă plăpândul fir înainte de a ajunge la suprafaţa pământului. Gândeşte-te ce mare greutate ridică un copac în creştere în fiecare an. Şi apoi, mai presus de toate, aminteşte-ţi că tăria cu care ai obiceiul să te lauzi este derivată de la aceleaşi plante dispreţuite. Deseori ţi-a fost foame şi sete. Deseori te-ai simţit atât de slăbit încât nu te-ai mai crezut în stare să lucrezi, iar tăria şi curajul ţi-au revenit după ce ai mâncat puţină pâine. Nu ai făcut legătura dintre creşterea tăriei tale şi pâinea pe care ai mâncat-o? Bineînţeles că da, căci ai spus: „Nu mai pot să fac nimic până nu mănânc ceva.” Cu toate acestea, nu te-ai gândit că toată tăria pe care ai primit-o mâncând, era mai înainte în ceea ce ai mâncat. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ai fi putut dobândi vreo tărie mâncând-o? „Vorbiţi de bine podul care vă poartă.” În loc să fii superior faţă de puterea ierbii de pe câmp, eşti absolut dependent de ea.
Să ne închinăm atunci la iarba câmpului ca fiind superioară nouă? Nicidecum! Pentru că ai avut dreptate, într-un anumit sens, că iarba nu are nicio putere. Este folosită ca simbol al slăbiciunii şi fragilităţii. Astăzi este şi mâine nu mai este. De unde provine atunci acea minunată putere care este manifestată în creşterea sa şi pe care noi o obţinem mâncând-o şi asimilând-o? Din cuvântul lui Dumnezeu care trăieşte şi rămâne. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător.” Este forţă şi energie. Este înţelepciune. Hristos susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui (Evrei 1:3). Cuvântul Său a spus la început: „Să dea pământul iarbă”, iar în ascultare de acel cuvânt, pământul dă iarbă până astăzi. Toată viaţa şi energia care este manifestată în creşterea plantei este viaţa cuvântului care este în ea. Puterea veşnică şi divinitatea lui Dumnezeu sunt clar văzute în fiecare plantă vie (Romani 1:20). Seminţele ierbii pe care le mâncăm transformate în pâine nu sunt decât mijloace de a ne transmite viaţa şi puterea lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu este mare, doar El are viaţă, înţelepciune şi tărie. Închină-te lui Dumnezeu!
Aceasta este lecţia pe care trebuie să o învăţăm din afirmaţia că toată făptura este iarbă. Este adevărul simplu, şi nu există mângâiere în nimic altceva decât în adevăr. O minciună ne poate înşela şi ne poate face să credem că totul este bine, dar nu poate da o mângâiere reală. Omul care ne spune că nu este niciun pericol când există un pericol, nu este un mângâietor. Mângâietorul este cel care semnalează pericolul şi calea de scăpare. Acum, ca rezultat al nerecunoaşterii faptului că suntem iarbă, suntem cu toţii angajaţi în a face din noi înşine dumnezei. Ne imaginăm că avem putere în noi înşine. Adevărul e că puterea Îi aparţine lui Dumnezeu (Psalmii 62:11). Exact în măsura în care considerăm că noi avem vreo putere, ne privim pe noi înşine ca Dumnezeu. În cel mai bun caz, ne propunem chiar să împărţim onorurile cu Dumnezeu, spunând: „Am atât de puţină tărie”, crezând că am făcut o minunată confesiune de umilinţă. În realitate am spus: „Nu sunt un dumnezeu atât de mare ca Cel din cer.” Aceasta nu înseamnă a te teme de Dumnezeu şi a-I da slavă. Dumnezeu ne spune adevărul clar, că nu avem nicio putere, ca să învăţăm a spune: „Iată, Dumnezeu este tăria mea.”
„Ceea ce semeni nu răsare dacă nu moare. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce va fi, ci simple grâne, fie că e vorba de grâu sau de altă cereală, dar Dumnezeu îi dă un trup după cum I-a plăcut Lui, fiecărei seminţe propriul ei trup. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci există un trup al oamenilor, altul al dobitoacelor, altul al peştilor, altul al păsărilor. Sunt, de asemenea, corpuri cereşti şi corpuri pământeşti, dar una este slava celor cereşti şi alta este slava celor pământeşti. Este o slavă a soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor. Căci o stea diferă de altă stea în slavă” (1 Corinteni 15:36-41). Tot aşa există o diferenţă între plante. Într-adevăr, aceasta este ceea ce spune textul, căci Dumnezeu dă fiecărei seminţe un trup după cum Îi place Lui. Nu toate plantele au acelaşi scop. Există o varietate infinită în lumea vegetală, totuşi aceeaşi viaţă este în toate plantele. Aceeaşi viaţă din toate, o aduce pe fiecare la starea desăvârşită pe care i-a desemnat-o Dumnezeu. Tot aşa va face aceeaşi viaţă din planta umană. Dacă i se dă curs liber, va aduce omul la starea de desăvârşire destinată lui. Nimic nu este prea greu pentru Domnul şi nimic nu este prea mic ca să scape atenţiei Lui. Iarba câmpului este supusă în mâinile lui Dumnezeu pentru ca El să facă cu ea ce vrea, şi sunt împlinite lucruri minunate. Dacă am fi la fel de supuşi în mâna lui Dumnezeu, El ar face lucruri infinit mai mari pentru noi, după cum ne-a creat pentru o poziţie mai înaltă. Dar nu putem atinge acel loc mai înalt străduindu-ne să ne înălţăm, nu mai mult decât poate face iedera prin înţelepciunea şi puterea ei, să se urce până în vârful turnului sau să despartă pereţii. „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi, atât a voi, cât şi a face, după buna Sa plăcere.”
„Acesta este cuvântul care vă este predicat prin evanghelie.” Evanghelia Îl prezintă pe Dumnezeu drept creator, ca suveran. Prezintă un Salvator atotputernic, care salvează prin puterea Lui de a crea, având în vedere că salvează creându-ne din nou. De aceea, trebuie să ne aşteptăm că, pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, tot mai clar va fi prezentată această evanghelie. Din ce în ce mai tare trebuie rostit strigătul care arată oamenilor că sunt absolut nimic în ei înşişi şi că Dumnezeu este totul. În El este toată plinătatea şi din plinătatea Lui am primit cu toţii. Noi suntem nimic, dar El ne dă totul dându-ni-se pe Sine.
Evanghelia nu ne spune să ne uităm la noi înşine, ci la Dumnezeu. Ne spune ce suntem şi apoi zice: „Iată Dumnezeul vostru!” Trebuie să acceptăm afirmaţia lui Dumnezeu referitoare la ce suntem, ceea ce nu este deloc dificil din moment ce este atât de evidentă simţurilor noastre. Dar ştiind că suntem nimic, nu trebuie să mai pierdem niciun timp uitându-ne la noi înşine, căci cu siguranţă este o pierdere de timp a ne uita la nimic. Sarcina noastră este: „Iată Dumnezeul nostru!” Unde să ne uităm ca să Îl vedem? Priveşte la tot ce a făcut – la ceruri, la mări, la pământ şi la tot ce este în ele. Când ne vedem pe noi înşine aşa cum ar trebui în fiecare zi, să recunoaştem doar faptul că „în El trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa”. Nicio făptură să nu se slăvească în om, ci „temeţi-vă de Dumnezeu şi da-ţi-I slavă” „şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7).
The Present Truth, 7 septembrie 1899