Isaia 40:12-24: 

¹²Cine a măsurat apele în căuşul mâinii Lui şi a pus hotar cerurilor cu palma Sa, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime şi a cântărit munţii şi dealurile într-o balanţă? ¹³Cine a condus Spiritul lui Iehova şi L-a informat, ca un sfătuitor al Lui? ¹⁴Pe cine a consultat El ca să Îl instruiască şi să Îl înveţe calea judecăţii, ca să-I ofere ştiinţa, şi să Îl informeze pe calea priceperii? ¹⁵Iată, naţiunile sunt ca o picătură dintr-o găleată, ca praful de pe o balanţă, aşa vor fi considerate. Iată, El ia insulele ca pe un atom. ¹⁶Libanul nu este de ajuns pentru foc, nici animalele lui pentru arderile de tot. ¹⁷Toate naţiunile sunt ca un nimic înaintea Lui. Sunt considerate de El mai puţin decât nimic, deşertăciune. ¹⁸Cu cine veţi asemăna, deci, pe Dumnezeu? Şi ce model de asemănare veţi pregăti pentru El? ¹⁹Olarul toarnă o imagine şi fierarul o înveleşte cu plăci de aur şi realizează pentru el lanţuri de argint. ²⁰Cel care nu îşi permite o ofrandă costisitoare, alege o bucată de lemn care nu va putrezi, caută un meşter priceput pentru a înălţa o imagine care nu va fi mişcată. ²¹Nu ştiţi? Nu auziţi? Nu vi s-a declarat de la început? Nu aţi înţeles de la întemeierea pământului? ²²El este Cel care stă pe cercul pământului şi faţă de care, locuitorii pământului sunt ca lăcustele, care a întins cerurile ca o învelitoare subţire şi le-a extins ca un cort în care să se locuiască. ²³Care îi face pe prinţi de nimic, care face din judecătorii pământului doar o deşertăciune. ²⁴Da, nu vor lăsa nicio plantă în urma lor, nu vor fi semănaţi, tulpina lor nu îşi va întinde rădăcinile în pământ. Dacă El ar sufla asupra lor, s-ar veşteji instantaneu, iar vârtejul de vânt i-ar lua ca pe mirişte.

Psalmistul cânta: „Ajutorul nostru este în numele Domnului care a făcut cerul şi pământul” (Psalmii 124:8). În contrast cu zeii păgânilor, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să miroase, nici să vorbească, nici să umble şi care trebuie purtaţi, este Dumnezeul nostru care este în ceruri, care „a făcut tot ce I-a plăcut” (Psalmii 115:3). Când a căutat ajutor la Domnul în timpul unui mare pericol, regele Iosafat a spus: „Nu eşti Tu Dumnezeu în cer? Nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile păgânilor? Şi nu sunt în mâna Ta puterea şi tăria aşa încât nimeni nu ţi se poate împotrivi?” (2 Cronici 20:6). Aceasta a fost mângâierea lui. Dumnezeu este în ceruri, mai presus de toate, creatorul şi susţinătorul tuturor lucrurilor. Această realitate este cea care ne dă nouă încredere puternică în a veni la El pentru a fi ajutaţi la vreme de nevoie. În această lecţie avem evidenţiate totala nimicnicie şi neputinţă a omului şi infinita măreţie şi putere a lui Dumnezeu. Aceasta este solia specială pentru ultimele zile. Omul este nimic. Dumnezeu este totul.

El „a măsurat apele în căuşul mâinii Lui”. Gândeşte-te la toate apele de pe faţa pământului şi de sub pământ, precum şi la oceanele de apă din cer – toate ţinute în căuşul mâinii lui Dumnezeu. Când citim aceste versete, aproape întotdeauna ne gândim numai la oceanele şi mările de pe acest pământ. Ei bine, este mare lucru că Dumnezeu le ţine în mână, dar când ne gândim la extinderea apelor din ceruri, primim o şi mai cuprinzătoare idee despre puterea Lui. Un nor de ploaie capabil să trimită o revărsare de apă de adâncimea unui inch [2,54 cm] peste suprafaţa Londrei, ar cântări în jur de un milion de tone. Ce masă şi greutate de apă de neconceput pluteşte, deci, deasupra capetelor noastre, aşteptând porunca lui Dumnezeu de a cădea pe pământ! „El pune apele la un loc într-un nor gros, iar norul nu se sparge sub ele.” (Iov 26:8). Toate acestea sunt adunate în căuşul mâinii Lui. Având acest lucru în minte, câtă mângâiere există în cuvintele lui Hristos, care vine ca un păstor, strângând mieii cu braţul Său. „Oile Mele ascultă glasul Meu, iar Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Eu le dau viaţă veşnică. Nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le smulge din mâna Mea. Tatăl Meu care Mi le-a dat Mie, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu le va smulge din mâna Tatălui. Eu şi Tatăl suntem una” (Ioan 10:27-30). Cu ce încredere se poate odihni poporul lui Dumnezeu în acea mână puternică!

„Mână care a adus creaţia la existenţă,
Îi va păzi bine pe copiii Săi.”

De asemenea, El a întins cerurile cu palma Sa. Fă legătura între acest lucru şi faptul că El ţine apele în căuşul mâinii Lui. Ai fost vreodată pe ocean în timpul unei furtuni, când marele vapor cu aburi, cea mai puternică invenţie a puterii şi dibăciei omului, nu este decât jucăria valurilor? Dacă vei fi vreodată într-un asemenea loc şi vei simţi teama, mângâie-te strângând toată apa pe care poţi să o ţi în căuşul mâinii tale observând ce cantitate nesemnificativă este. Poţi să-ţi mişti mâna şi astfel să agiţi suprafaţa apei, dar mişcarea este neînsemnată. Ei bine, aceea reprezintă mărimea oceanului şi extinderea furtunii în ochii lui Dumnezeu. Nu, defapt nu reprezintă mărimea oceanului, pentru că nu eşti decât pe o mică porţiune din apele pe care El le măsoară în căuşul mâinii Lui. Acest gând îţi va da mângâiere şi pace. Şi apoi, chiar dacă ar permite ca barca şi tot ce este la bordul ei să se ducă la fund, tot în căuşul mâinii Lui ai fi. Nimic nu te poate smulge din ascunzătoarea aceea sigură.

Ce întrebări zguduitoare sunt puse în versetele 13 şi 14! Cine este cel care s-ar putea purta ca un sfătuitor al Domnului? Pe cine ar putea El să consulte în facerea pământului şi a cerurilor? Când ne gândim la cerurile lui Dumnezeu, la luna şi stelele pe care degetele Lui le-a făcut, nu putem decât să spunem: „Ce este omul ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să Îl bagi în seamă?” (Psalmii 8:3-4). Nu sunt suficient de mari pentru a-i lua în seamă în comparaţie cu lucrările mâinilor lui Dumnezeu, cu atât mai puţin ca să fie consultaţi în crearea lor. Cu siguranţă este foarte potrivit ca omul să tacă înaintea Domnului şi să asculte atunci când El vorbeşte.

Dar omul mândru nu este dispus să facă astfel. Dimpotrivă, el vrea să fie ascultat chiar pentru aceleaşi lucruri pe care le-a rostit Dumnezeu. Câţi nu sunt cei care presupun că îl învaţă pe Dumnezeu ştiinţa. „Biblia – spun ei – nu este o autoritate în ştiinţă. Religia sfera ei este.” Dar religia este suma tuturor ştiinţelor. Evanghelia include toate ştiinţele şi doar din ea putem învăţa adevărul exact al ştiinţei. Astfel, a-l cunoaşte pe Dumnezeu este suma întregii înţelepciuni. „Înţeleptul să nu se laude în înţelepciunea lui”, ci doar în aceea că îl înţelege şi îl cunoaşte pe Dumnezeu (Ieremia 9:23-24). Dacă nu îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu are nimic cu care să se laude, căci „Domnul cunoaşte gândurile celui înţelept, ştie că sunt deşarte” (1 Corinteni 3:20). Viaţa veşnică, mântuirea, nu este decât cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos pe care l-a trimis El (Ioan 17:3). Astfel vedem că toată ştiinţa este în viaţa veşnică. Biblia este în mod special o carte de ştiinţă. Desigur, ea nu se ocupă de toate numele imposibil de pronunţat şi de clasificările fără sfârşit cu care aşa-zişii oameni de ştiinţă au plăcerea să îi încurce pe neiniţiaţi, ci ea dă raţiunea şi originea tuturor lucrurilor. Îl duce pe om într-un tărâm al realităţii lucrurilor pe care oamenii de ştiinţă lăudăroşi nu şi le pot decât imagina. Ea dă cunoştinţă precisă acolo unde cărţile ştiinţei omeneşti furnizează doar teorii. Să fie stabilit ca un adevăr: cuvântul lui Dumnezeu este adevărat de la început. El nu a amestecat adevăruri veşnice cu greşeli pe care omul neînsemnat trebuie să le rectifice.

În una din lecţiile noastre precedente am citit: „Încetaţi să vă încredeţi în om, a cărui suflare este în nările lui, căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22). Ca să ai o idee corectă despre micimea omului, mergi la o fântână sau la un râu şi coboară o găleată pentru apă. Umple-o până la refuz şi apoi trage-o cu atenţie. Să nu verşi nimic! Vei observa, însă, că în ciuda grijii tale, unele picături cad din găleată în timp ce este ridicată. Şi ce-i cu ele? Găleata este plină şi nimeni nu bagă de seamă puţinele picături ce cad de pe margini când este ridicată. Numai una din acele câteva picături nebăgate în seamă reprezintă, nu numai un om, ci „naţiunile”! „Toate naţiunile sunt ca un nimic înaintea Sa, sunt considerate de El mai puţin decât nimic, deşertăciune.” Ce îngâmfare e din partea unuia din aceşti oameni să creadă că Îl poate corecta pe Făcător în materie de ştiinţă! Prin faptul că omul este aşa de îngâmfat, nu arată el că este foarte deficient în adevărata ştiinţă? Că nu are niciun simţ adecvat al măreţiei creaţiei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, a măreţiei înţelepciunii lui Dumnezeu? Şi atunci, cum poate un om să se dea drept om de ştiinţă dacă nu ştie nimic despre creaţie?

Oamenii sunt obişnuiţi să vorbească cu uşurinţă despre învăţătura celor din vechime, în special cu privire la ceea ce este cunoscut ca „ştiinţă”, deşi cuvântul „ştiinţă” cuprinde, de fapt, toate învăţăturile, de vreme ce înseamnă cunoaştere. Motivul pentru care învăţăturile celor din vechime sunt luate în considerate atât de puţin, este că multe din teoriile lor referitoare la natură, sunt cunoscute acum ca neavând niciun sens. Dar oamenii uită că acelaşi lucru se poate spune despre teoriile pe care oamenii de ştiinţă le-au susţinut doar cu câţiva ani în urmă. Teoriile pe care oamenii le susţin astăzi sunt doar teorii şi nimeni nu ştie mai bine ca acei oameni că peste câţiva ani aceste teorii vor da locul altora. Prin urmare, în această privinţă oamenii din vechime sunt la fel de demodaţi cum sunt oamenii de astăzi. Dar în toate chestiunile de ştiinţă practică, cei din vechime sunt egali, dacă nu chiar superiori celor din generaţia prezentă. Ei erau maeştri în arta construcţiei. În „artele frumoase”, în literatură, lucrările lor servesc ca modele pentru studenţii de azi. Astfel, vedem că în acuitatea percepţiei şi în gradul intelectual egalează pe oricine. Totuşi, aceiaşi oameni au făcut idoli din lemn şi metal. Ei ştiau bine că aceste lucruri nu erau Dumnezeu, dar erau făcute ca o asemănare a lui Dumnezeu. Gândeşte-te la nebunia de a face o imagine din lemn ca asemănare a lui Dumnezeu care este atât de mare încât pădurile Libanului şi toate animalele nu sunt suficiente pentru a realiza o jertfă pentru El. Prinţii pământului sunt ca un nimic pentru El şi toată înţelepciunea judecătorilor pământului ca murmurările unui idiot, în comparaţie cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Dacă suflă El peste ei, instantaneu se veştejesc şi vântul îi va duce departe ca pleava vara, aşa încât nu se mai găseşte loc pentru ei (vezi Daniel 2:35). 

De ce ne spune Domnul toate aceste lucruri? Pentru a ne umili, pentru a ne ironiza de propria noastră micime în comparaţie cu a Lui? În niciun caz. El nu vrea să ne descurajăm. Dar acestea sunt realităţi şi nu pot fi altfel de cum sunt. Aminteşte-ţi că Dumnezeu nu este ca omul care are un simţ exagerat despre importanţa proprie şi care se uită cu dispreţ la aceia pe care şi-i imaginează ca fiind inferiori Lui. Departe de El acest gând. Domnul este măreţ şi nu poate fi altfel de cum este. Relaţia care există între Dumnezeu şi om, prezentată aici, este exact cea reală şi nu poate fi diferită. El este infinit mai mare decât omul, totuşi El nu îl dispreţuieşte pe om din această cauză. „Chiar dacă Domnul este înalt, El are consideraţie faţă de cel umil” (Psalmii 138:6). Atât de multă consideraţie are El pentru om încât S-a dat pe Sine însuşi ca să îl răscumpere. S-a dat pe Sine pentru noi, nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce este El în stare să facă din noi. Să presupunem că nu suntem altceva decât nimic. Dumnezeu este capabil să creeze ce nu este şi să aducă la nimic ceea ce este (1 Corinteni 1:28). El ne spune aceste lucruri ca să ştim cât de uşor poate să facă El ce vrea cu noi. Iar aceasta este pentru mângâierea noastră. Ce dumnezeu este ca Dumnezeul nostru?

The Present Truth, 21 septembrie 1899