A fost deja arătat că evanghelia dată prin profetul Isaia este pentru poporul care trăieşte în timpul făgăduinţei, un timp în care lucrarea evangheliei ar putea fi încheiată, iar Regele gloriei ar putea veni, dacă poporul ar primi mesajul. Astfel, categoric este o solie pentru timpul prezent când „marea zi a Domnului este aproape, este aproape şi în mare grabă”. De asemenea, este clar că în acest prim capitol din Isaia, este prezentată o perspectivă completă a lucrării evangheliei, ajungând până la restaurarea deplină prin judecată şi neprihănire în experienţa celor care o acceptă, sau la distrugerea celor care o resping, şi astfel, „părăsesc pe Domnul”. În acest fel, lucrarea care urmează să fie făcută chiar înaintea venirii Domnului va fi expusă în acest capitol, iar oamenii care fac lucrarea de încheiere vor duce la bun sfârşit principiile care sunt aici prezentate. Să studiem, prin urmare, câteva din aceste principii.
O chestiune despre mâncare
Domnul cheamă cerul şi pământul să asculte, în timp ce El Îşi prezintă cazul ce îi priveşte pe copiii Săi. El spune că i-a hrănit, dar ei s-au întors împotriva Lui. Chiar animalele de povară îşi recunosc stăpânul şi aşteaptă să slujească celor de care sunt hrănite, dar copiii Lui nu fac acest lucru. Nu este doar un accident faptul că problema mâncării este menţionată aici. În primul rând, tocmai prin cedarea în faţa ispitei lui Satana cu privire la această problemă, a intrat păcatul în lume. Pe seama aceleiaşi chestiuni au murmurat copiii lui Israel în pustie. „Şi au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor cerând carne pentru pofta lor. Da, au vorbit împotriva lui Dumnezeu; au spus: Poate Dumnezeu să ofere o masă în pustie?” (Psalmii 78:18-19). Satana a încercat să Îl doboare pe Isus în pustie prin aceeaşi chestiune (Matei 4:3-4). Prin urmare, putem fi siguri că, la încheierea lucrării evangheliei, poporul lui Dumnezeu va fi testat pentru a arăta că, victoria câştigată de Isus asupra acestei chestiuni, a fost pe deplin însuşită prin credinţă de urmaşii Săi. Studiază din nou chestiunea trăirii sănătoase, a mâncării a ceea ce Domnul a dat ca hrană, cu o recunoaştere constantă a ceea ce dă El într-o asemenea hrană, şi vezi că nu este o întâmplare că acest subiect vine acum într-o asemenea proeminenţă. Observă că încheierea soliei trebuie să aibă de-a face cu această problemă. Compară Apocalipsa 14:6-7 cu Fapte 14:15-17 şi 17:24-25 şi notează ce implică recunoaşterea lui Dumnezeu drept creator (citeşte 1 Corinteni 10:1-11). Aceste lucruri „sunt scrise pentru prevenirea noastră”, pentru că acelaşi test va fi experimentat de cei „peste care au venit sfârşiturile veacurilor”.
Capcana ritualismului
Din versetele 10-15 învăţăm că, tocmai în timpul făgăduinţei, pretinsul popor al lui Dumnezeu depindea de formele de închinare ca să îi recomande înaintea lui Dumnezeu, în timp ce vieţile lor erau pline de răutate. Aceasta nu este decât o altă fază a aceluiaşi vechi efort de a pune eu-l în locul lui Dumnezeu. Mustrarea Domnului faţă de o asemenea prefăcătorie intenţiona să salveze poporul de la dependenţa faţă de ceea ce va eşua atunci când testul va veni. Citeşte Ieremia 17:5-8. Nu este nimic arbitrar în aceste afirmaţii. Sunt prezentate doar consecinţele alegerii omului. Fiecare jertfă, fiecare formă a serviciului din care lipseşte neprihănirea lui Hristos este o ofrandă inutilă şi o formă goală. Nu este mai acceptabilă decât jertfa lui Cain. Dar aceste principii trebuie accentuate în lucrarea de încheiere. Căderea şi taina fărădelegii îşi ating punctul culminant în lupta finală din marea controversă, când cea care se declară biserica se va uni cu lumea împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului Său. „A căzut, a căzut Babilonul.” Avertismentul împotrivaînchinării la fiară şi la imaginea ei (Apocalipsa 14:9-10) este la fel de mult parte a soliei de încheiere, după cum este îndemnul la închinarea faţă de Dumnezeu. Este din nou timpul făgăduinţei şi astfel, vedem din nou o pretinsă religie de forme şi ceremonii ca substituind realitatea vieţii care curăţă de păcat. Dar aceasta nu este o chestiune care aparţine unei anumite biserici. Este o chestiune de experienţă individuală şi singura protecţie împotriva ei este o acceptare individuală a vieţii lui Dumnezeu în Hristos: „Primiţi Duhul Sfânt!”
Lucrarea creştină de într-ajutorare
Spiritul evangheliei este să ajuţi pe sărac şi pe cel nenorocit. Aceasta este arătat în toată lucrarea lui Hristos pentru noi. Cei care sunt „nenorociţi, mizerabili, săraci, orbi şi goi” sunt chiar cei pe care El a venit să-i ajute. El a venit la o familie orfană pentru a fi „părintele veşnic” al lor, al doilea Adam. „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi.” Spiritul lui Satana şi al lumii este egoism, a se gândi doar la sine. În zilele de încheiere, acest spirit va fi cel mai mult descoperit de cei care au refuzat binecuvântările evangheliei şi aceasta va deschide calea şi va crea necesitatea de a-i ajuta pe cei care sunt astfel aduşi în suferinţă. Prin urmare, la încheierea lucrării evangheliei, chiar înainte ca poporul lui Dumnezeu să audă invitaţia, „veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia”, ei vor chema „pe sărac, pe cel schilod, şchiop şi orb” să împărtăşească cu ei din lucrurile vremelnice şi spirituale. Şi astfel îndemnul de a-l „uşura pe cel apăsat, de a judeca pe cel orfan, de a pleda pentru văduvă” va fi dus la bun sfârşit de aceia care dau ultima solie de milă şi prin această lucrare va fi arătat că este o solie a milei. Observă că definiţia religiei dată în Iacov 1:27 arată că nu este o calitate abstractă, ci un principiu care se manifestă în viaţă şi determină relaţiile noastre cu cei nenorociţi. Faptul că săracii, care sunt, în realitate, copii ai lui Dumnezeu, pot face și ei lucrarea creştină de ajutorare, este arătat prin faptul că Isus i-a ajutat pe alţii, cu toate că El nu avea unde să Îşi plece capul. Şi oferirea din fondurile lor insuficiente era atât de obişnuită, încât ucenicii au crezut că acesta a fost, probabil, motivul pentru care Iuda i-a părăsit în noaptea trădării (Ioan 13:27-29). Petru nu avea bani, dar a oferit un dar inestimabil şchiopului (Fapte 3). Dumnezeu îi face adecvaţi pe credincioşii Săi pentru a fi slujitorii vieţii Sale (1 Corinteni 3:4-6).
Un rezumat evanghelic
În studiul primului capitol din Isaia a fost necesar să împărţim în trei lecţii ceea ce, de fapt, este o singură lecţie şi de aceea ar fi avantajos să luăm în considerare împreună tot capitolul. Pentru că tot textul a fost deja tipărit aşa cum este tradus de Lowth, îl vom omite aici din lipsa spaţiului şi vom trimite cititorul la cele trei numere precedente ale acestei reviste, sau la Biblia sa, sau mai bine la propria sa cunoaştere a acestui capitol din studiul precedent.
Bineînţeles, singurul lucru de studiat în Scriptură este evanghelia lui Hristos, Salvatorul, evanghelia vieţii abundente (Ioan 10:10) acordată nouă prin credinţa noastră (Ioan 20:30-31). Dar caracterul lui Dumnezeu este inseparabil de puterea vieţii Lui şi, de aceea, evanghelia este evanghelia caracterului Său, oferit gratuit omului în darul Fiului Său Isus, „Domnul, neprihănirea noastră”. Iar nevoia unei asemenea evanghelii se ridică din adevărul neasemănării omului cu Dumnezeu, cu toate că la origine a fost făcut în imaginea Lui, dar acum toţi sunt lipsiţi de slava (caracterul) Lui prin păcat (Romani 3:23). De aceea, tabloul este complet numai când vedem pierderea şi condiţia vrednică de milă a omului prin rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu Tatăl, totala lui neputinţă de a se salva prin propriile fapte, puterea şi disponibilitatea lui Dumnezeu de a-l salva chiar şi pe cel mai netrebnic şi rezultatele acceptării sau respingerii acestei salvări oferite. Un asemenea tablou complet este prezentat în primul capitol din Isaia.
Propria descriere a lui Dumnezeu referitoare la starea fiecărui om care s-a îndepărtat de El, este dată în versetele 4-6 şi ce condiţie vrednică de milă este prezentată aici! Nu este nicio sănătate, nimic din care să fie vreodată dezvoltată bunătatea. Este un caz fără speranţă în întregime, dacă nu poate fi găsită o putere restauratoare din afara lui. Cauza acestei experienţe nenorocite se găseşte în versetul 2. Este rebeliunea, rebeliunea copiilor împotriva unui Tată care i-a hrănit şi i-a crescut. Şi aici este arătat că omul, care fusese creat în imaginea lui Dumnezeu pentru a avea stăpânire „asupra vitelor”, prin păcat, a pierdut poziţia sa de autoritate şi a devenit mai sălbatic decât animalele câmpului. Deoarece copiii Îl tratează pe Tatăl lor cu mai puţină consideraţie decât îşi tratează boul sau măgarul stăpânul. Astfel, a ajuns capul să fie coadă şi astfel a ajuns slava lui Dumnezeu să fie târâtă în praf înaintea întregului univers.
Şi cât de clar se arată că acest curs al rebeliunii împotriva lui Dumnezeu a adus odată cu el, cea mai teribilă mizerie pentru om şi un blestem distrugător asupra pământului. Răni, vânătăi şi plăgi acoperă omul din creştet până la picioare, în timp ce ţara sa este pustiită, oraşele sale sunt arse şi străinii îi devorează pământul. Duşmanii din interior şi duşmanii din afară au câştigat o victorie completă asupra lui şi dacă nu era minunata milă a Celui care este îndelung răbdător, şi totuşi puternic, „Domnul oştirilor”, puternic ca să salveze, nici măcar o rămăşiţă nu ar fi putut fi salvată dintr-o nenorocire atât de adâncă. Cât de minunate sunt mila şi harul salvator ale lui Dumnezeu, descoperite în propriile Lui afirmaţii despre consecinţele rebeliunii omului! Cât de tandră şi puternică este dragostea ce vine să-l salveze pe cel pierdut, a cărui condiţie este atât de respingătoare! Dar „Dumnezeu este dragoste” şi nevoia omului este cel mai puternic apel, iar dragostea care vindecă şi salvează este dată gratuit de marele Medic „care S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre”.
Înşelătoria păcatului şi perversitatea inimii umane sunt descoperite în felul în care oferta Domnului de a ne salva din păcat este transformată, prin sugestia lui Satana, într-o scuză de a continua în păcat cu cea mai mare mulţumire. Pocăinţa faţă de păcat şi credinţa în eficacitatea sângelui Său (viaţa Sa), care „S-a arătat ca să învingă păcatul prin propriul Său sacrificiu”, arătate prin jertfele făcute cu „o inimă zdrobită şi plină de căinţă” care devin astfel „sacrificiile neprihănirii”, va aduce iertare şi curăţare de păcat, ceea ce înseamnă salvare din păcătuire. Dar o mulţime de sacrificii, care sunt doar „ofrande inutile” şi multe rugăciuni făcute cu mâinile întinse care sunt „pline de sânge”, nu reprezintă decât păcat adăugat păcatului sub haina religiei, aşa cum sunt toate eforturile noastre de a ne salva fără harul lui Hristos. Aceasta nu înseamnă altceva decât a adăuga la povara pe care deja am adus-o asupra vieţii Domnului, şi de aceea devine „obosit să le poarte”. Aceasta accentuează din nou cât de mare este nevoia noastră de eliberare divină, căci se pare că înseşi formele pe care Domnul însuşi le-a stabilit, devin expresia unei degradări mai adânci, când încercăm să le facem lucrări ale neprihănirii. Satana, care şi-a dorit puterea pentru scopuri egoiste, puterea lui Dumnezeu fără caracterul său, caută de multe ori să satisfacă nevoia noastră printr-o înmulţire a formelor fără viaţă, care, odată prezente, îşi vor găsi propria expresie. Unde păcatul abundă, acolo harul abundă mult mai mult, dar nu ca să continuăm în păcat. Salvarea lui Dumnezeu este din păcat, nu în păcat. Sângele de pe mâini arată nevoia, nu de a face rugăciuni fariseice, ci de a aplica inimii sângele care curăţă de tot păcatul.
Şi astfel ajungem la gândul central al capitolului, disponibilitatea şi capacitatea lui Dumnezeu de a ne curăţa din cele mai adânci pete ale păcatului. Dar El face aceasta în virtutea a ceea ce este El, prin puterea propriului Său caracter. Şi astfel, în fiecare poruncă a Lui, pe care păcătosul salvat o cunoaşte drept „viaţă veşnică”, El pur şi simplu ne oferă asigurarea propriului Său caracter prin „făgăduinţele Lui nespus de mari şi preţioase”. Pentru că, atunci când El ne spune să „uşurăm pe cel apăsat, să judecăm pe orfan şi să pledăm cauza văduvei”, El ne oferă darul propriei Lui vieţi, acea viaţă găsindu-şi expresia când face aceleaşi lucruri pentru noi. Căci, nu este plăcerea Lui de a da drumul celui apăsat? Şi „un Tată pentru orfan şi un judecător al văduvelor este Dumnezeu în sfântul Său locaş”. Tot ceea ce este Dumnezeu, El doreşte să împărtăşească cu copiii Săi şi cel mai minunat lucru despre moştenire este că putem deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu” însuşi, temple pentru propria Lui locuire. Şi chiar dacă templul a devenit pângărit, chiar „o peşteră de tâlhari”, totuşi „sanctuarul va fi curăţat”. Ascultaţi cuvântul Domnului: „Eu sunt milos, spune Domnul, şi nu voi ţine mânie pe vecie. Doar recunoaşteţi-vă fărădelegea.” „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”
„M-am rătăcit de Tine, Tată,
Pe-alături a mers adesea inima mea,
Păcatele ce-mi par ca purpura,
Apa nu le poate spăla.
Spre acel izvor al Tău, Isuse,
Eu vin pe baza făgăduinţelor promise,
Curăţă-mă prin divina Ta spălare,
Să fiu mai alb decât zăpada strălucitoare.”
Şi atât de completă este curăţarea şi restaurarea încât, chiar dacă cetatea credincioasă a devenit o prostituată, iar prinţii ei au devenit rebeli şi tovarăşi ai hoţilor, dându-se pe deplin lucrării unui hoţ (Ioan 10:10), totuşi va fi din nou numită „cetatea neprihănirii, cetatea credincioasă”. Astfel, suntem încurajaţi că există iertare la Domnul, pentru ca El să fie de temut, şi că există ajutor pentru fiecare dintre noi. El ne răscumpără prin propria Lui neprihănire, un dar gratuit care să fie primit prin credinţă. Nu există păcat atât de urât din care să nu putem fi îndreptăţiţi prin credinţă, acea credinţă care lucrează prin dragoste, singura credinţă care există. Păcatul de neiertat este păcatul care refuză să fie iertat. „Astfel, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” „De aceea nu mai este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care umblă nu după carne, ci după Spirit. Pentru că legea Spiritului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat din legea păcatului şi a morţii.” Acesta este rezultatul glorios al acceptării evangheliei vieţii, evanghelia darului propriului caracter al lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos!
Iar acum, capitolul se încheie expunând rezultatul inevitabil al refuzării aceleiaşi evanghelii a vieţii. „Cei care Îl părăsesc pe Domnul vor fi mistuiţi.” „Cel care crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel care nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui.” „Cel care Îl are pe Fiul, are viaţa, iar cel care nu-L are pe Fiul nu are viaţa.” „Un stejar ale cărui frunze s-au ofilit” şi „o grădină care nu are apă” sunt simbolurile omului care refuză apa vieţii. „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui speranţă este Domnul. Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape (…). Frunza lui va fi verde.” „Cei răi nu sunt aşa.” Şi astfel stejarul uscat şi grădina uscată sunt gata pentru marele incendiu când „pământul cu tot ce este pe el va arde”. Dar aceasta este „ziua Domnului”, când El „va veni ca un hoţ noaptea”. Şi astfel, acest capitol ne poartă de la prima cauză a păcatului, prin cea mai dezgustătoare manifestare a sa, prin ofertele milei divine, spre rezultatele sigure ale acceptării sau respingerii evangheliei propriei vieţi a lui Dumnezeu prin Hristos. Şi astfel ne este evanghelia predicată atât nouă, cât şi lor.
The Present Truth, 19 ianuarie 1899