Isaia 40:25-31:
25Deci, cu cine Mă veţi asemăna? Şi cu cine voi fi comparat? Spune Cel sfânt. 26Înălţaţi-vă ochii spre înalt şi vedeţi, cine a creat toate acestea? El a întins oştirea lor după număr. El le cheamă pe toate pe nume. Prin măreţia tăriei Lui şi prin grandoarea puterii Lui, nici una nu eşuează să apară. 27Atunci de ce spui tu, o, Iacov, şi de ce vorbeşti aşa tu, o, Israel: calea mea este ascunsă de Iehova şi cauza mea trece nebăgată în seamă de Dumnezeul meu? 28Nu ai ştiut, nu ai auzit, că Iehova este Dumnezeul cel veşnic, creatorul hotarelor pământului? Că nu slăbeşte, nici nu oboseşte, şi că priceperea Lui este de nepătruns? 29El dă tărie celui slab, iar celui infirm îi înmulţeşte forţa. 30Tinerii slăbesc şi obosesc, iar tinerii aleşi se împiedică şi cad. 31Dar cei care se încred în Iehova vor strânge tărie nouă. Ei îşi vor înnoi penele precum vulturul care şi le schimbă. Ei vor alerga şi nu vor obosi, vor merge înainte şi nu vor slăbi.
Chiar în versetele precedente din acestui capitol avem o prezentare vie a slăbiciunii şi lipsei de semnificaţie a omului. În comparaţie cu Dumnezeu, el este mai puţin decât nimic, deşertăciune. Este numai goliciune. Toate naţiunile laolaltă nu sunt decât ca praful fin de pe o balanţă, care nu aduce nicio greutate perceptibilă vreunui obiect şi care nu poate fi văzut pentru a fi periat. O suflare de la Dumnezeu ar împrăştia toată rasa. Şi totuşi, chiar aceşti oameni îşi propun să facă dumnezei pentru ei înşişi, adică presupun că fac o asemănare a Dumnezeului din cer. Dar tot ce ar face omul nu este decât mai jos de el însuşi, de aceea dumnezeii lui nu sunt nimic.
Cine poate face o asemănare a adevăratului Dumnezeu? Dumnezeu S-a manifestat copiilor lui Israel aşa cum nu a mai făcut-o faţă de niciun alt popor (Deuteronomul 4:7), dar Moise, mărturisind despre timpul când Domnul a vorbit de pe muntele Sinai, a zis: „Aţi auzit glasul cuvintelor, dar nu aţi văzut nicio înfăţişare, doar aţi auzit un glas.” „Aşa că băgaţi de seamă, pentru că nu aţi văzut niciun fel de înfăţişare în ziua când Domnul v-a vorbit la Horeb din mijlocul focului” (versetele 12, 15). Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu ca să poată face o asemănare a Lui. Orice imagine ar face cineva, presupunând astfel că este asemănarea lui Dumnezeu, nu reprezintă decât concepţia lui despre puterea şi atributele lui Dumnezeu. Dar dacă oamenii ar folosi raţiunea pe care Dumnezeu le-a dat-o şi ar învăţa chiar prima şi cea mai simplă lecţie din creaţie, ar vedea imediat cât de imposibil este să faci vreo reprezentare a viului Dumnezeu. Cum s-ar putea face aşa ceva când El este în toate lucrurile? El umple cerul şi pământul. Fiecare lucru creat descoperă puterea Lui veşnică şi divinitatea Sa. Fiecare nuanţă a trandafirului sau a curcubeului arată puţin din frumuseţea feţei Sale. Pentru a obţine o reprezentare a lui Dumnezeu, ar trebui ca cineva să strângă fiecare expresie separată a tăriei şi frumuseţii din întregul univers, şi nici atunci nu va avea o reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că ce ar avea el este mort, iar Dumnezeu este viaţa însăşi. Nimeni nu poate face o imagine a vieţii. Prin urmare, nu poate exista asemănare a lui Dumnezeu. Dumnezeu este, iar acesta este rezumatul întregii chestiuni. În afara Lui nu este nimic.
„Dar oamenii au nevoie de ceva pentru a-L păstra pe Dumnezeu în minte, ceva care să le ajute devoţiunea”, spun unii, pentru a scuza facerea de imagini ale Domnului. Foarte adevărat, şi de vreme ce este aşa, Dumnezeu S-a îngrijit de acest lucru. Credeţi că Dumnezeu are nevoie să depindă de om pentru a face un memorial al Lui însuşi? A fost Dumnezeu atât de neglijent încât a uitat o asemenea nevoie importantă a omenirii? Ce calomnie sunt la adresa lui Dumnezeu toate aceste „ajutoare pentru devoţiune”! Nu, înălţă-ţi ochii către ceruri şi priveşte lucrarea degetelor lui Dumnezeu, luna şi stele pe care le-a ordonat El şi acolo întotdeauna vei avea un ajutor pentru devoţiunea ta. Cineva a spus că „un astronom necredincios trebuie să fie nebun”. De ce? Deoarece un om care îşi îndreaptă continuu ochii către ceruri şi le explorează adâncimea, contemplându-le frumuseţea extraordinară, privind slava lui Dumnezeu pe care ele o declară, şi cu toate acestea, nu se închină Creatorului lor, trebuie să fie lipsit de raţiune. Într-adevăr, aşa este cu oricine nu se închină Dumnezeului cerului. Oricine nu îl recunoaşte şi nu se închină adevăratului Dumnezeu are mai puţină raţiune decât boul sau măgarul lui (Isaia 1:2-3). Mai mult decât atât, Dumnezeu ne-a dat Sabatul în care, într-un mod special, trebuie amintite lucrările mâinilor Sale. Lucrările create ale lui Dumnezeu sunt memorialele puterii şi bunătăţii Lui, iar Sabatul, ultima zi a săptămânii, este lăsat pentru contemplarea lucrărilor creaţiei, aşa că nimeni nu are de ce să îl uite pe Dumnezeu. Dumnezeu a oferit o mulţime de ajutoare pentru devoţiune. Dacă toţi ar păstra Sabatul lui Dumnezeu în adevăr, cunoştinţa slavei lui Dumnezeu ar acoperi pământul.
„O, Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău pe tot pământul! Ţi-ai aşezat slava în ceruri” (Psalmii 8:1). El „întinde oştirea lor după număr”. „El spune numărul stelelor, El le cheamă pe toate pe nume” (Psalmii 147:4). Câte sunt ele? Doar Dumnezeu ştie. Uită-te în sus într-o noapte înstelată şi te vei pierde încercând să le numeri, cu toate că vezi doar câteva din ele. Vizitează un observator şi însoţitorul va întoarce uriaşul telescop într-o parte a cerului în care ochii tăi nu văd nimic. Apoi priveşte şi vei vedea roiuri de sori strălucind acolo unde părea că nu este decât spaţiu gol. Şi totuşi nu ai epuizat toate posibilităţile, cu toate că, un asemenea gând, ca încercarea de a le număra, te va înnebuni. Nu putem vedea mai mult cu telescopul şi atunci recurgem la fotografii. Vom face stelele să spună propria lor poveste. O bucăţică de metal sensibilă este expusă ore întregi şi lumina, care este prea slabă pentru a putea fi luată în considerare chiar şi cu telescopul, din cauza distanţei infinite, se acumulează în mod gradat până ce face o pată minusculă. Acum, avem o fotografie a acelui spaţiu care pare neocupat chiar şi atunci când este văzut prin cel mai puternic telescop, şi iată, există mii de pete, fiecare indicând prezenţa unei stele. Acelaşi lucru făcut în orice parte a cerului ar duce la acelaşi rezultat.
Astfel, vedem că stelele, să spunem, din sfera omului, adică stelele a căror existenţă omul este capabil să o detecteze, sunt de mii de ori mai multe în număr decât pot fi văzute cu ochiul liber. Dar nu am ajuns încă la sfârşit. Nu avem un motiv mai puternic să presupunem că am atins limita cu telescopul sau camera noastră, decât are un copil care spune că nu este nimic dincolo de orizont – că ochii lui au ajuns la capătul universului. Cu cât este mai puternic instrumentul cu care ne uităm spre ceruri, cu atât mai mare este sugestia adâncimilor infinite de dincolo. Aşa că putem fi siguri că dacă am putea transporta telescopul şi aparatul nostru de fotografiat la cea mai îndepărtată stea care ne-a dat o licărire a ei şi putem privi pe aceeaşi direcţie, am avea aceeaşi experienţă, şi tot aşa la infinit. Suntem pe deplin pierduţi în contemplarea unei asemenea creaţii infinite şi nu putem decât să spunem: „O, Doamne, ce multe sunt lucrările Tale! Cu înţelepciune le-ai făcut pe toate!”
Acum avem o oarecare apreciere a expresiei „oştirea cerului”. „El întinde oştirea lor prin număr, El le cheamă pe toate pe nume.” Se spune că Cezar îi ştia pe nume pe toţi oamenii ce erau sub comanda sa. Dacă este adevărat, aceea a fost o minunată realizare. Puţini oameni ar putea să reţină numele atâtor oameni. Totuşi, nu erau decât câteva zeci de mii, în timp ce oştirea lui Dumnezeu reprezintă zeci de mii de miriade. Le putem asemăna cu o turmă vastă al cărei păstor este Dumnezeu. Precum păstorul răsăritean care îşi petrece toată viaţa cu turma sa, devenind atât de familiar cu ele încât le cunoaşte pe fiecare, tot aşa cunoaşte şi Dumnezeu numele fiecărei stele din turma Sa. Şi aşa cum păstorul, prin vegherea lui vigilentă şi prin puterea lui împotriva animalelor sălbatice, păstrează în siguranţă fiecare din oile sale, la fel Dumnezeu, prin puterea şi înţelepciunea Sa, îşi păzeşte oştirea înstelată pentru ca niciuna să nu lipsească. Omul crede că lucrarea lui este mare, dar el nu are de-a face decât cu o foarte mică parte a acestui pământ. Comparată cu ceea ce putem vedea pe acest pământ, lucrarea omului este neînsemnată. Dar ce vom spune când luăm în considerare cerurile? Ce lucrare vastă, de neconceput, are Dumnezeu în mâinile Sale!
Iar Dumnezeu are în mod literal această lucrare în mâna Sa. El a întins cerurile cu palma Sa. Ele sunt lucrarea degetelor Lui. Ce ţine toate aceste corpuri vaste la locul lor aşa încât nu are loc nicio ciocnire, deşi toate sunt în continuă mişcare? „Gravitaţia”, spun ei. Gândeşte-te la sistemul nostru solar, spre exemplu. Oamenii îl lasă pe Dumnezeu în afara socotelilor lor şi vorbesc ca şi cum forţa exercitată ar fi inerentă corpurilor cereşti. Soarele, spun ei, ţine planetele pe orbitele lor. Foarte bine, ştim că, de vreme ce puterea veşnică a lui Dumnezeu şi divinitatea Sa sunt văzute în tot ce a făcut El, există forţă în soare şi toate celelalte corpuri, dar să ne gândim suficient de mult ca să fim siguri că este numai puterea lui Dumnezeu. Priveşte la pământ învârtindu-se în jurul soarelui. Acum se îndepărtează cu o rapiditate extraordinară de soare. Celelalte planete îl atrag, ne spun ei. Foarte bine, de ce nu continuă? De ce se opreşte în drumul lui şi se întoarce înapoi spre soare? „O, soarele îl atrage!” Da, dar de ce nu îl ţine soarele? El are la fel de multă putere când pământul se îndepărtează de el, ca atunci când se întoarce spre el. De ce i-a permis atunci să se îndepărteze de el atât de mult? Nu există alt răspuns la această întrebare decât afirmaţia că mâna lui Dumnezeu este peste lucrurile pe care le-a făcut. Prezenţa personală a lui Dumnezeu susţine şi controlează lucrările Sale. Faptul că astronomii pot calcula puterea relativă manifestată prin diversele corpuri cereşti, aşa încât la un moment dat îţi pot spune când să te aştepţi la vreo planetă sau stea să fie într-un anumit loc, nu distruge deloc adevărul că Dumnezeu este Cel care lucrează personal. Nu există forţă oarbă. Există inteligenţă ce direcţionează toată puterea. Dumnezeu nu S-a retras lăsându-şi lucrările să îşi poarte singure de grijă. Curând ar fi haos dacă nu ar fi El. Nu, El însuşi stă aproape şi„susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui”.
Care este deci concluzia? Este plângerea obişnuită că Dumnezeu are prea multe de îngrijit pentru a fi atent la micile noastre griji? O, nebunească şi oarbă necredinţă! De ce îndepărtează oamenii în mod persistent mângâierea de la ei? „De ce spui tu, Iacov, şi de ce vorbeşti tu, Israel, soarta mea este ascunsă de Domnul şi judecata mea este nebăgată în seamă de Dumnezeul meu? Nu ştii? N-ai auzit că Dumnezeul cel veşnic, Iehova, creatorul marginilor pământului, nu slăbeşte, nici nu oboseşte? Priceperea Lui este nepătrunsă.” Dacă nu ai auzit, atunci ia seama la ceruri şi învaţă. „Cine dispreţuieşte ziua lucrurilor mici?” Cu siguranţă nu Dumnezeu, care îl avertizează pe om de o asemenea nebunie. Tocmai pentru că Dumnezeu este mare, este El capabil să ţină cel mai exact raport al cazului tău. Niciun detaliu nu scapă atenţiei şi grijii Lui. El care numără stelele, numără, de asemenea, perii capului tău (Matei 10:30). Să presupunem că este aici un mare matematician. Poate face cele mai grele calcule. Numerele mari sunt mânuite de el cu uşurinţă. Cineva întreabă: „Ştie să numere? Ştie că doi plus doi fac patru?” Ce întrebare prostească! Sigur că poate. „Ei bine, am crezut că este implicat în aşa chestiuni mari încât nu poate fi deranjat de chestiuni aşa mici.” Să şti ce este mai mare include ceea ce este mai mic. Puterea de a face lucruri mari implică puterea de a face ceea ce este cel mai mic. Cât de surprinşi suntem să găsim un om mare al pământului, ignorant în nişte lucruri foarte simple. „Este posibil să nu şti aceasta?” exclamăm cu uimire. Dar nimeni nu poate pune o asemenea întrebare în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu. Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. Nimeni nu poate ajunge la marginile ei ca să găsească ceva pe care El să nu-l ştie. El locuieşte în eternitate, aşa că infinitul, fie că este infinitul mare sau infinitul mic, este în El. Toată puterea şi înţelepciunea sunt ale Lui, căci El este creatorul a tot.
„El dă putere celui slab.” Toată aceasta contemplare a puterii lui Dumnezeu manifestată în ceruri, nu este decât o parte din mângâierea despre care Dumnezeu spune că trebuie să fie proclamată poporului Său. Cu puţin timp în urmă citeam că Dumnezeu spune numărul stelelor şi le cheamă pe toate pe nume. Să citim acum legătura acestui lucru şi să vedem de ce este afirmat. „Domnul zideşte Ierusalimul, El îi strânge laolaltă pe exilaţii lui Israel. El îi vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. El spune numărul stelelor, El le cheamă pe toate pe număr. Măreţ este Domnul nostru şi cu multă putere. Priceperea Lui este infinită” (Psalmii 147:2-5). Astfel, toată această putere care se manifestă numărând, numind şi susţinând toate stelele nenumărabile, este puterea prin care Dumnezeu leagă rănile poporului Său şi îi vindecă pe cei cu inima zdrobită. Tandreţea Lui, când Se ocupă de cei răniţi, este egală cu puterea Lui de a susţine universul.
Proverbul păgân spune: „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri.” Acesta este modul în care diavolul încearcă să îi descurajeze pe oameni. Toţi oamenii sunt neajutoraţi şi este un timp în viaţa fiecărui om când se simte fără absolut nicio putere. Dumnezeu ar vrea ca toţi să ne simţim astfel mereu. Dar când oamenii se găsesc în această condiţie, se gândesc la proverbul păgân şi îşi pierd curajul. Adevărul este că Dumnezeu îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri. „Când eraţi voi încă fără putere, Hristos, la vremea potrivită, a murit pentru cei nelegiuiţi” (Romani 5:6). „Tăria Lui este făcută desăvârşită în slăbiciune” (2 Corinteni 12:9). El îi face pe oameni tari din slăbiciunea lor (Evrei 11:34). „El dă tărie celui slab şi celor care nu au putere le măreşte tăria.” El măreşte forţa celor care sunt fără putere. El face aceasta dându-li-se pe Sine. „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi, atât voinţa cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere!” Gândeşte-te la aceasta! Chiar aceeaşi putere care este descoperită în ceruri, călăuzind toate planetele şi stelele în cursul lor, este puterea care lucrează în noi! Toată puterea revelată de ceruri este pentru noi. Acest lucru este arătat de faptul că „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi”. El S-a pus în joc pe Sine pentru salvarea noastră. Dar datorită Lui există universul. Puterea care este văzută în toată creaţia este puterea Lui, este El însuşi la lucru. Prin urmare, când ni Se dă nouă pe El însuşi, ne dă toată puterea din univers. Nu merită să ne uităm în sus? Vrei vreun „ajutor pentru devoţiune” şi altceva să pună inimă în voi? Atunci priveşte în sus!
Tinereţea este sinonimul tăriei şi rezistenţei. Totuşi, „tinerii vor slăbi şi vor obosi, bărbaţii tineri vor cădea cu totul”. Există o limită în rezistenţa tinereţii. Mai mult, vârsta trece chiar şi peste tinereţe şi o dată cu ea vine slăbiciunea şi debilitatea. „Dar cei care Îl aşteaptă pe Domnul îşi vor reînnoi puterea.” Observă contrastul implicat între tinereţe şi vârstă. Tinerii pot slăbi, dar cei care aşteaptă pe Domnul, oricât de bătrâni ar fi, îşi vor reînnoi puterea. Dumnezeu dă tuturor celor ce se încred în El viaţă veşnică, aceasta înseamnă că cei care se încred în El primesc beneficiul ei, iar caracteristica vieţii veşnice este tinereţea. Se reînnoieşte pe sine. „Cei sădiţi în casa Domnului vor înflori în curţile Dumnezeului nostru. Ei vor aduce roade şi la bătrâneţe, vor fi graşi şi înfloritori ca să arate că Domnul este drept. El este Stânca mea, iar în El nu este nicio nedreptate” (Psalmii 92:13-15). În aceasta constă minunea vieţii. Cei care Îl aşteaptă pe Domnul, Îl recunosc în toate căile lor, depinzând de El, primind provizii proaspete din mâna Lui, zilnic. El le arată calea vieţii şi îi conduce pe ea. El le arată cum să trăiască – cum să mănânce şi să bea într-un mod corect pentru a-şi reînnoi viaţa. „Evlavia este folositoare pentru toate lucrurile, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei care va veni” (1 Timotei 4:8). Există posibilităţi minunate în viaţa creştină pe care niciun om din generaţia aceasta încă nu le-a pătruns cu mintea. Cine sunt cei care Îi vor permite lui Dumnezeu să demonstreze în trupurile lor ceea ce poate să facă cu acei care se încred în El?
The Present Truth, 28 septembrie 1899