Isaia 41:1-13: 

¹Tăceţi înaintea Mea, insulelor, popoarele să îşi reînnoiască tăria, să se apropie şi apoi să vorbească, să ne apropiem împreună la judecată. ²Cine a ridicat pe cel din răsărit, pe care l-a chemat El în neprihănire la piciorul Lui? El dă naţiunile dinaintea Sa şi le face să guverneze peste regi. El le dă sabiei Sale ca praful şi arcului Său precum miriştea. ³El le urmăreşte şi le face să treacă în siguranţă chiar şi pe un drum pe care n-a mers cu picioarele Lui. ⁴Cine a lucrat şi a făcut aceasta, chemând generaţiile de la început? Eu, Domnul, cel dintâi şi cel de pe urmă, Eu sunt acela. ⁵Insulele au văzut şi s-au temut, marginile pământului au tremurat, ele s-au apropiat şi au venit. ⁶Fiecare şi-a ajutat semenul şi fiecare a spus fratelui său, fii curajos! ⁷Astfel, dulgherul l-a încurajat pe aurar, şi cel care netezeşte cu ciocanul pe cel care dă la nicovală, spunând despre sudură: Este bună, şi a fixat-o cu ajutorul cuielor ca să nu se mişte. ⁸Dar, tu, Israele, slujitorul Meu, Iacov, pe care l-am ales, sămânţa lui Avraam, prietenul Meu, ⁹pe tine, pe care te-am luat de la marginile pământului şi te-am chemat de la colţurile lui şi ţi-am spus: Tu eşti slujitorul Meu, te-am ales şi nu te-am alungat. ¹⁰Nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Nu te descuraja, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te voi întări, da, Eu te voi ajuta. Da, Eu te voi susţine cu mâna dreaptă a neprihănirii Mele. ¹¹Iată, toţi cei care se mânie împotriva ta vor fi ruşinaţi şi năruiţi. Cei care se duşmănesc cu tine vor fi ca nimic şi vor pieri. ¹²Îi vei căuta şi nu îi vei găsi pe cei ce se luptau cu tine. Cei care se războiesc împotriva ta vor fi ca nimic, ca un lucru de nimic. ¹³Pentru că Eu, Domnul Dumnezeul tău, te voi ţine de mâna ta dreaptă, spunându-ţi: Nu te teme, Eu te voi ajuta.

Mângâiere permanentă

Studiind acest capitol şi toate celelalte care vor urma, nu uita că studiem solia mângâierii pe care Dumnezeu o trimite poporului Său. Aceste ultime capitole ale lui Isaia formează un întreg bine legat. Chiar aici, în trecere, putem observa un fapt care va face şi mai clar pentru mulţi că această solie ni se aplică nouă, celor din aceste zile. Nimeni care citeşte aceste capitole nu poate să nu vadă cuvintele de mângâiere care apar. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt la fel de răspândite precum florile primăvara. Aceste făgăduinţe au fost sprijinul multor creştini şi i-a ajutat pe mulţi păcătoşi să se pocăiască. Niciun credincios nu ezită să şi le însuşească. Dar este foarte clar că, dacă această profeţie a fost dată doar poporului evreu şi se aplică numai lor, atunci nu avem niciun drept la făgăduinţele pe care le conţine. Aceasta înseamnă că oricine respinge mustrările pe care Dumnezeu le trimite şi cerinţele legii Sale, trebuie, de asemenea, să se lipsească de binecuvântările evangheliei iertării. În mod inconsecvent, oamenii îşi însuşesc făgăduinţele şi pun deoparte legea, uitând că mustrările lui Dumnezeu sunt mângâiere. Toate preceptele lui Dumnezeu sunt făgăduinţe de împlinit. El împlineşte pentru noi tot ce ne cere. Ori de câte ori legea face păcatul să abunde, o face numai cu scopul de a ne aduce la Hristos, în care „legea Spiritului vieţii” supraabundă ca har.

Lumea întreagă convocată

La fiecare pas al studiului nostru ne vom aminti de marele proces în desfăşurare, ce a fost conturat săptămâna trecută. Aceea lecţie ar trebui să fie învăţată atât de temeinic încât să fie în mod continuu în minte fără vreun efort. Cei care folosesc aceste studii pentru studiul de Sabat ar trebui să aibă pasajele Scripturii şi faptele prezentate în ele înaintea lor pe măsură ce studiază fiecare lecţie care urmează. Nu putem deveni prea familiari cu faptul că un mare proces are loc acum, pentru că avem o parte în el şi avem nevoie să ştim exact care este. În acest capitol suntem chemaţi la tribunal. Convocarea este adresată întregii lumi, „insulelor”, incluzând cele mai îndepărtate margini ale pământului. Şi cerurile sunt chemate în acest caz. Aminteşte-ţi cuvintele de deschidere ale acestei profeţii (Isaia 1:2) şi citeşte, de asemenea, Psalmii 50:3-4: „Dumnezeul nostru va veni şi nu va tăcea. Un foc va mistui înaintea Lui şi va fi foarte agitat în jurul Lui. El va chema cerurile de sus şi pământul ca să Îşi judece poporul.” Întregul univers este antrenat în acest caz. Trebuie să fie aşa, deoarece cazul Îl priveşte pe Dumnezeu însuşi, iar El susţine universul.

Păstraţi tăcere!

„Linişte în sală!”, cazul este acum în derulare, iar tăcerea este potrivită. Care este cazul? Este acela de a afla cine este Dumnezeu. Oamenii s-au considerat pe ei înşişi că sunt zei şi că ştiu mai bine să se ocupe de lucrurile acestei lumi decât Dumnezeul Bibliei. Acum Dumnezeu spune: „Tăceţi!” De ce? „Tăceţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu. Eu voi fi înălţat printre păgâni, Eu voi fi înălţat pe pământ” (Psalmii 46:10). Dacă oamenii ar tăcea şi nu ar prezenta atât de multă speculaţie umană, nu ar avea nicio greutate să Îl recunoască pe Dumnezeu. A tăcea înaintea Domnului înseamnă mai mult decât a te reţine de la vorbă. Înseamnă să păstrezi tăcere în inimă – să îţi pui propriile gânduri în aşteptare ca să poată fi aduse în robie faţă de Hristos. „Domnul este în templul Lui cel sfânt, tot pământul să tacă înaintea Lui” (Habacuc 2:20). „Tronul Domnului este în cer”, şi atât timp cât poate să Îşi menţină acel loc acolo are dreptul să poruncească tăcere întregii omeniri.

În versetele 2 şi 3 avem, fără îndoială, referinţe la Hristos, pe care Dumnezeu L-a ridicat şi căruia I-a dat toată puterea şi autoritatea, punându-L peste regi. „Şi Îl voi face întâiul Meu născut, mai înalt decât regii pământului” (Psalmii 89:27). „Cere-Mi şi Îţi voi da păgânii ca moştenire şi cele mai îndepărtate părţi ale pământului ca posesiune. Le vei zdrobi cu un toiag de fier, le vei face bucăţi ca vasul unui olar” (Psalmii 2:8-9). El este Cel neprihănit pe care Dumnezeu L-a chemat în neprihănire să facă voia Sa. 

Unele versiuni ale Bibliei introduc pe margine, ca o explicaţie a versetului 2, cuvântul „Cir”, însemnând că el este cel neprihănit pe care Dumnezeu l-a chemat. Este adevărat că, mai târziu, Cir este chemat pe nume şi că în cazul lui preştiinţa lui Dumnezeu este prezentată, „chemând generaţiile de la început”, dar textul de aici este suficient pentru a arăta că la Hristos se face referire. El este Acela pe seama căruia cade responsabilitatea acestui caz, pentru că El este Cel care Îl face pe Dumnezeu cunoscut omului. Caracterul lui Dumnezeu este în grija Sa. Cir a fost chemat pe nume înainte de naşterea sa, dar Hristos „a fost rânduit mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1:20).

Pregătindu-şi cazul

Ca răspuns la chemare, poporul se adună. Aminteşte-ţi că acest caz nu a fost convocat ieri, ci chiar de la început. Fiecare naţiune de sub cer a recunoscut că o convocare a fost făcută pentru a hotărî cine este Dumnezeu şi toţi s-au pus pe treabă pentru a produce dovezi. Cum procedează ei? Fac idoli. În zeii ce sunt găsiţi într-o anumită formă, în fiecare naţiune şi în fiecare neam de pe pământ care a existat vreodată, se găseşte o dovadă a faptului că oamenii ştiu că trebuie să existe un Dumnezeu, iar aceşti idoli reprezintă încercările lor de a arăta cine este El. Cât de nebunească este lucrarea lor! Tocmai lucrul de care depind ca dovadă ar trebui să îi convingă de nebunia lor. Ei încearcă să se încurajeze unul pe altul, iar dulgherul vorbeşte cu încredere aurarului, topitorul îl asigură pe fierar că lucrarea lor este bine legată împreună. Apoi, pentru a face totul sigur, idolul este fixat cu ajutorul cuielor, ca să nu cadă şi să se spargă în bucăţi. Observă legătura dintre versetele 6 şi 7 cu versetele 18-20 ale capitolului precedent.

Îndreptăţirea de sine înseamnă păgânism

Perechea acestui tablou se găseşte în cazul fiecărui om care caută să se îndreptăţească. Omul care nu va mărturisi că este un păcătos se pune pe el însuşi împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu a spus că toţi oamenii au păcătuit şi cu siguranţă nu există niciun om care să fie în armonie cu Dumnezeu. Caracterele oamenilor sunt, prin natură, neasemănătoare cu cel al lui Dumnezeu. Astfel, dacă oamenii ar avea dreptate, dacă vreun om de pe pământ nu ar fi un păcătos, atunci înseamnă că Dumnezeu greşeşte. Aşadar, oricine pretinde că nu a greşit, acolo unde Dumnezeu spune că este păcătos, afirmă că Dumnezeu nu este adevăratul Dumnezeu, ci că el însuşi este. El îşi face un dumnezeu din lucrările mâinilor sale. Cel care susţine că direcţia lui este bună şi, prin urmare, îşi bazează pe speranţa pe ceea ce a făcut el însuşi, este în realitate la fel de păgân precum cel care face imagini din lemn şi piatră sau aur şi argint, şi li se închină lor. Pentru acest tablou al strângerii naţiunilor şi încurajarea lor reciprocă în eforturile de a-şi susţine cauza împotriva Domnului, vezi o paralelă în Psalmii 2:1-3.

Dar acum, Dumnezeu îşi prezintă partea Sa în acest caz. El se adresează lui Israel. Cine este Israel? Pentru un răspuns, întoarce-te la Geneza 32:24-28. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu şi a izbutit când, în neajutorarea lui, s-a aruncat înaintea Domnului şi L-a rugat să îl binecuvânteze. Israel este unul care biruie prin credinţă. Israel îi reprezintă pe toţi cei care se încred în Domnul. Israel este sămânţa lui Avraam, care este „tatăl tuturor celor care cred” şi astfel, Israel înseamnă – toţi cei care cred.

Cazul lui Dumnezeu

Lui Israel, adică tuturor celor care ascultă de El, Dumnezeu le spune: „Te-am luat de la marginile pământului şi te-am chemat din colţurile lui. Te-am ales şi nu te-am respins.” Domnul ne spune că El priveşte în jur căutând să salveze. Diavolul ca un leu care răcneşte, dă târcoale în jur căutând pe cine să înghite, în timp ce Dumnezeu întoarce lumea pe dos ca să găsească oameni care Îl vor lăsa să îi salveze. „Fiul omului a venit să caute şi să salveze ce era pierdut.” În loc să fie indiferent faţă de nevoile omenirii, Dumnezeu nu face altceva, ci în fiecare moment caută ocazii de a-i salva pe oameni din rezultatele propriei lor nebunii. Mergeţi înapoi la ultimele versete ale capitolului 40. Nimeni nu are motiv să spună că Dumnezeu l-a uitat sau că nu Îi pasă de suferinţa şi durerea lui. Calea lor nu este ascunsă de Domnul, iar judecata lor nu a trecut nebăgată în seamă de El. În loc să-i alunge, Dumnezeu i-a ales şi i-a căutat. Domnul spune: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15:16). Apostolul Pavel se adresează galatenilor, care au fost salvaţi din păgânism, ca unora care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi apoi s-a corectat spunând că mai degrabă ei au fost cunoscuţi de Dumnezeu. Nu L-au găsit pe Dumnezeu căutându-L, ci El li S-a revelat. „Căci Domnul nu va lepăda pentru totdeauna” (Plângerile lui Ieremia 3:31).

Prietenie cu Dumnezeu

Avraam este numit de Dumnezeu însuşi, prietenul Lui. La fel de sigur cum Avraam era prietenul lui Dumnezeu, tot aşa Dumnezeu era prietenul lui Avraam. Ce mândri sunt oamenii care spun: „Prietenul meu este Ducele de…” sau „prietenul meu este domnul cutare”. Ei simt că şi lor le este conferită o distincţie cunoscându-i pe cei de rang înalt, cu toate că în realitate acei oameni pot fi o minciună. Totuşi, cât de puţini consideră că este o onoare a-L avea pe Dumnezeu ca prieten. Întreabă un om dacă îl cunoaşte pe domnul acesta sau pe colonelul acela şi va fi foarte recunoscător pentru compliment, chiar dacă nu ştie nimic altceva despre ei în afară de numele lor. Se simte onorat la gândul că tu crezi că el se mişcă într-o astfel de societate. Întreabă acelaşi om dacă îl cunoaşte pe Domnul, Dumnezeul cerului şi al pământului, şi în nouă cazuri din zece va fi ofensat. Nu este ciudat?

Gândeşte-te numai ce onoare înaltă ca Dumnezeu să-i spună unui om „prietenul Meu”. Aceasta a spus El despre Avraam şi este ceea ce spune despre fiecare om care are credinţa lui Avraam. Avraam şi-a arătat încrederea absolută în Dumnezeu când a acţionat în a-l jertfi pe Isaac pe altar. În acel act al credinţei a fost împlinită Scriptura care spune că Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire, şi a fost numit prietenul lui Dumnezeu.

Valoarea prieteniei lui Dumnezeu

Cuvântul ebraic tradus prin „prieten” în pasajul pe care îl studiem, provine din verbul care înseamnă „a iubi”. Este mai puternic decât cuvântul obişnuit pentru prieten sau tovarăş. Este folosit de cei care sunt foarte intimi, ca iubiţii. Când Dumnezeu se angajează în prietenie cu oamenii, nu este deloc prietenie de tipul obişnuit. Prietenie desăvârşită înseamnă încrederea reciprocă desăvârşită. Un astfel de lucru este rar întâlnit la oameni, deoarece în cele mai intime relaţii întotdeauna există o barieră pentru dezvăluirea completă a unuia faţă de altul. Sentimentul că prietenul nostru nu poate înţelege unele lucruri din viaţa noastră pentru că nu a avut experienţe asemănătoare, că prietenia cu el poate slăbi dacă ar şti unele lucruri din vieţile noastre în care el însuşi nu a fost implicat niciodată, ne face să ascundem de el o parte din viaţa noastră. Întotdeauna ne sustragem de la a face cunoscute cuiva secretele inimilor noastre, indiferent cât este de intim. Dar cu Dumnezeu este posibilă o prietenie desăvârşită, deoarece El a experimentat totul. El a fost ispitit în toate lucrurile ca noi şi, astfel, El niciodată nu dispreţuieşte pe cineva care este ispitit, ci este capabil să îl ajute. Dacă ni-L facem confident, spunându-I totul despre noi înşine, adică mărturisindu-I păcatele şi slăbiciunea noastră, El ne va arăta în schimb totul despre Sine însuşi, descoperindu-Se în noi, nu numai nouă, aşa încât să putem avea neprihănire şi putere în locul păcatului şi al slăbiciunii. Mai mult decât atât, El va dovedi că este un prieten adevărat şi niciodată nu ne va trăda încrederea. Aceasta este valoarea mărturisirii către El. Nu că îi spunem ceva ce El nu ştie deja despre noi, dar mărturisindu-ne păcatele, acceptăm ca neprihănirea Lui să ne acopere. Dacă nu le mărturisim, atunci la judecată vor fi prezentate înaintea întregii lumi. Dar când le mărturisim, El le îndepărtează aşa încât să nu mai fie găsite niciodată, pentru că nu mai există, şi El însuşi va uita de ele. Va ascunde întregii creaţii faptul că am păcătuit. Va face aceasta îndepărtând orice urmă a păcatului. Nu merită să avem un asemenea prieten?

Mângâierea prezenţei Lui

„Nu vă temeţi!” spune Dumnezeu poporului pe care l-a ales, adică, tuturor celor care cred şi se încred în El. De ce să nu ne temem? „Pentru că Eu sunt cu tine.” El este mai mare decât orice, aşa că nimeni nu are de ce să îi fie frică (citeşte Psalmii 27:1-3, Psalmii 46 şi Isaia 12:2). Citeşte în Matei 14:22-32 şi Ioan 6:16-21 raportul despre furtuna pe mare, când Isus a venit la ucenici umblând pe ape. Când le era frică, El a strigat: „Eu sunt, nu vă temeţi.” Este acelaşi Isus care a spus; „Iată, Eu sunt totdeauna cu tine, până la sfârşitul lumii.” Deoarece El este, nu există niciun motiv de teamă, pentru că El este peste tot şi este tot ceea ce i-ar trebui cuiva. Astfel că, de îndată ce ucenicii L-au primit în barcă, au ajuns imediat la locul spre care se îndreptau. În El este împlinirea a tot ce avem nevoie. Pentru că El este cu noi, nu avem de ce să ne temem chiar dacă s-ar ridica un război şi o oştire ar veni asupra noastră. În prezenţa Sa este împlinirea bucuriei. El spune că prezenţa Sa va merge cu noi şi ne va da odihnă. Toiagul şi nuiaua Sa ne mângâie şi ne pregăteşte o masă în prezenţa vrăjmaşilor noştri. Nu uitaţi că nuiaua Lui mângâie. Studiem mângâierea Domnului, dar prea mulţi oameni se gândesc la nuiaua Domnului numai ca la un instrument de pedeapsă, o emblemă a neplăcerii. Ei bine, este adevărat că deseori Domnul cercetează nelegiuirea poporului Său cu nuiaua şi fărădelegea lor cu varga (Psalmii 89:30-32). Totuşi, El nu îşi îndepărtează bunătatea Lui iubitoare de la ei. Nuiaua corecţiei este mângâierea Spiritului Sfânt, care face cunoscută abundenţa păcatului cu scopul de a aplica un har şi mai abundent.

Cântecul ce trebuie cântat în aceste zile este: „Iată, Dumnezeu este salvarea mea. Mă voi încrede şi nu mă voi teme, pentru că Domnul, Iehova este tăria şi cântecul meu. Tot El a devenit şi salvarea mea” (Isaia 12:2). El ne întăreşte prin tăria Sa. Este interesant de observat că termenul „luat” din versetul 9, „pe tine, pe care te-am luat de la marginile pământului”, provine dintr-un cuvânt ebraic ce înseamnă „a încinge”, „a face puternic”. De la marginile pământului Dumnezeu îşi strânge poporul şi îi încinge cu tărie. El este tăria noastră împotriva vrăjmaşului.

Nu te îngrijora!

Observă nota marginală a versetului 10 din RV. Acolo ni se indică ce avem în corpul textului în versiunile daneză şi norvegiană: „Nu te uita atât de îngrijorat în jurul tău.” Această redare este foarte literală şi adevărată. Versiunea suedeză exprimă acelaşi gând, deşi nu atât de viu: „Nu căuta ajutor la alţii.” Dumnezeu vrea ca poporul Său să privească drept înainte. Timpul este pierdut când se uită în jur şi, pe lângă aceasta, nu poate merge drept dacă nu se uită drept înainte. Ai observat vreodată copii traversând strada? Oricine a condus sau a mers cu o bicicletă pe străzile unui orăşel, nu poate să nu fi observat. Când un copil hotărăşte să traverseze strada, nu se uită nici la dreapta nici la stânga, ci merge drept pe partea cealaltă. Cu siguranţă Dumnezeu are grijă faţă de copii, altfel ar fi ucişi sute. Ei nu se gândesc deloc la ei înşişi. Acum, oricine va intra în împărăţia cerului trebuie să devină ca un copilaş. Nu trebuie să fim critici şi să spunem că Dumnezeu vrea să fim neatenţi. Sigur că nu ne vrea astfel, dar vrea să fim încrezători. El ne spune să căutăm un singur lucru – împărăţia şi neprihănirea Sa şi orice altceva ne va fi adăugat. Petrecem prea mult timp calculând probabilităţile şi discutând posibilele pericole. Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi este: „Mergi înainte.” Când Petru s-a uitat în jur şi a văzut valurile mării năvălind a început să se înece. „Privind la Isus” este motto-ul nostru. „Ochiul tău să se uite drept înainte, iar pleoapele tale să se uite direct în faţa ta. Cugetă la calea picioarelor tale şi lasă toate căile tale să fie întărite” (Proverbele 4:25-26). Dumnezeu ne va ţine de mâna dreaptă, astfel încât chiar dacă ne împiedicăm, să nu cădem de tot. „Domnul îl ridică pe cel căzut şi îi înalţă pe toţi cei care sunt doborâţi” (Psalmii 145:14). Astfel putem spune: „Nu te bucura împotriva mea, o, vrăjmaşul meu. Când voi cădea, mă voi ridica” (Mica 7:8).

The Present Truth, 12 octombrie 1899