Isaia 41:14-29: 

¹⁴Nu te teme, vierme Iacov şi voi oamenii lui Israel! ¹⁵Iată, vă voi face un instrument nou, ascuţit, cu dinţi pentru treierat, vei treiera munţii, îi vei mărunţi şi vei face dealurile ca pleava. ¹⁶Îi vei vântura, iar vântul îi va duce departe, iar vârtejul de vânt îi va risipi, şi te vei bucura în Domnul, te vei slăvi în Sfântul lui Israel. ¹⁷Săracul şi cel nevoiaş caută apă şi nu este deloc, iar limba lor se usucă de sete. Eu, Domnul, le voi răspunde, Eu, Dumnezeul lui Israel, nu îi voi abandona. ¹⁸Voi deschide râuri pe înălţimile uscate şi izvoare în mijlocul văilor. Voi face pustia un iaz de apă şi pământul uscat, izvoare de apă. ¹⁹Voi planta în pustie cedrul, salcâmul şi mirtul, arborele de ulei. Voi aşeza în deşert bradul, pinul şi cimşirul împreună, ²⁰pentru ca ei să vadă, să cunoască, să ia în seamă şi să înţeleagă împreună că mâna Domnului a făcut acest lucru şi că Sfântul lui Israel l-a creat. ²¹Prezentaţi-vă cauza, spune Domnul. Aduceţi argumentele voastre puternice, spune Regele lui Iacov. ²²Să le aducă înainte şi să ne facă cunoscut ce se va întâmpla. Faceţi-ne cunoscute lucrurile de dinainte, oricare ar fi ele, ca să le putem cerceta şi să ştim sfârşitul lor, sau arătaţi-ne lucrurile care vor veni. ²³Faceţi-ne cunoscute lucrurile care au să vină de aici înainte ca să ştim că sunteţi dumnezei. Da, faceţi bine sau rău ca să putem fi consternaţi şi să privim împreună. ²⁴Iată, voi sunteţi ca nimic şi lucrarea voastră e nimic. O urâciune este cel care vă alege. ²⁵Am ridicat Unul de la nord şi El a venit. De unde răsare soarele, Unul care a chemat numele Meu, iar El va veni peste stăpânitori ca peste mortar şi aşa cum olarul calcă peste lut. ²⁶Cine a făcut cunoscut de la început ca să ştim? Şi înainte de timp ca să putem spune, este neprihănit? Da, nu este nimeni care să facă cunoscut, da, nu este nimeni care să arate, da, nu este nimeni care să audă cuvintele. ²⁷Voi spune întâi Sionului: Iată, iată-i! Şi Îi voi da Ierusalimului pe Cineva care aduce veşti bune. ²⁸Şi când mă uit, nu este niciun om, nici măcar între ei nu este niciun sfătuitor ca să îmi răspundă vreun cuvânt atunci când întreb. ²⁹Iată, ei toţi, lucrările lor sunt deşertăciune şi nimic, imaginile lor turnate sunt vânt şi confuzie.

Încă o faţetă a soliei mângâierii. Titlul acestui întreg capitol poate fi pe bună dreptate „Nu te teme”. Acest îndemn este paralel cu cuvintele folosite atât de des de către Mântuitorul, „fiţi voioşi”. Cel care spune aceste cuvinte este Creatorul, Cel ale cărui cuvinte sunt lucruri, care conţin chiar forma vie şi substanţa a ceea ce este numit. Prin urmare, când Domnul ne spune: „Nu te teme”, „Fiţi voioşi”, El oferă curaj şi voioşie. „Tu ai pus bucurie în inima mea”, spune psalmistul (Psalmii 4:7). Dumnezeu nu ne spune să ne facem singuri bucuroşi, ci El însuşi ne face bucuroşi. „Căci, Tu, Doamne, m-ai făcut bucuros prin lucrarea Ta. Voi triumfa în lucrările mâinilor Tale” (Psalmii 92:4). Bucuria Domnului este tăria noastră (vezi Neemia 8:10). Cuvântul lui Dumnezeu este propria Lui viaţă, încărcat cu propria Lui personalitate. Când îl primim, îl primim pe El, de aceea, când credem cuvântul Său fără rezerve, îl avem pe El şi propria noastră bucurie şi pace. 

Tărie în slăbiciune

„Tu, viermele Iacov.” Nu este un titlu prea măgulitor, nu? Dar este adevărul. Vezi cum înaintea noastră este menţinut faptul că mângâierea Domnului nu constă în a ne spune că suntem destul de buni, că lucrurile nu sunt chiar aşa de rele precum par şi că dacă nu ne pierdem încrederea în noi înşine, vom câştiga. El ne mângâie spunându-ne că nu suntem altceva decât viermi, iarbă, absolut nimic şi mai puţin decât nimic. Astfel, El anticipează orice îndoială posibilă din partea noastră. El îndepărtează tot suportul pentru ca noi să spunem: „Sunt atât de slab şi într-o situaţie atât de disperată încât nu mai am speranţă. Cu siguranţă niciodată nu voi putea birui.” El smulge curaj din disperare. Din adâncimi, El ridică până la înălţimi. Deseori auzim un om religios numindu-se, cu jumătate de gură, un vierme, în timp ce se roagă sau îşi aduce mărturia. Spunem „cu jumătate de gură” deoarece în cazurile pe care le avem în minte, ei şi-au pierdut aproape de tot inima şi în tonurile descurajării suspinau că nu erau decât „viermii pământului”. Era aproape un bocet al disperării, deşi prea slăbit pentru a fi un bocet, iar vorbitorul părea că gândeşte că trebuie să se umilească în faţa Domnului şi să îşi ceară scuze pentru că a avut îndrăzneala să vină în prezenţa Lui. Dar nu într-un astfel de mod prezintă Domnul acest lucru înaintea noastră. Când Domnul spune: „Tu, vierme”, El nu o spune cu niciun pic de dispreţ. El nu ne dispreţuieşte. Ne simţim învioraţi şi reînsufleţiţi de curaj proaspăt când auzim cuvintele buzelor Lui. Există inspiraţie în această exclamaţie. Face parte din mângâierea veşnică a Domnului.

Viaţă din moarte

„Şi voi, oameni ai lui Israel.” Această expresie este aproape fără sens aşa cum e aşezată aici, deoarece nu exprimă deloc ceea ce profetul a spus de la Domnul. Este foarte plăpândă. În nota marginală a Bibliilor noastre este făcută o compensare mică inserând traducerea alternativă: „Voi, câţiva oameni ai lui Israel.” Dar nici aceasta nu spune ceea ce Domnul a zis. Ceea ce în mod clar a spus El, după cum scrie în ebraică şi după cum scrie episcopul Lowth, este aceasta: „Voi, muritori, ai lui Israel.” Literal, „cei care muriţi”. Hristos spune: „Cel care crede în Mine, chiar dacă ar fi mort, va trăi” (Ioan 11:25). Este adevărat că poporul lui Dumnezeu este o „turmă mică” (Luca 12:32) şi lor le spune Domnul: „Nu vă temeţi”, dar ei nu sunt doar câţiva, ci sunt într-o condiţie de moarte. Sunt la fel de firavi ca iarba. În ei înşişi nu au nicio vitalitate, niciun principiu al vieţii. Dar ceea ce contează este că atât timp cât El este cu ei, El este viaţa lor. Tăria lor este Domnul însuşi. Dumnezeu ne-a ales, după cum învăţam din secţiunea anterioară a acestui capitol, dar nu pentru ceea ce merităm noi. El ne-a ales pentru ceea ce poate face din noi şi cu noi.

Instrumente în mâinile lui Dumnezeu

Vezi ce va face El cu noi, aşa slabi şi firavi cum suntem: ne va transforma într-un instrument de treierat capabil de a treiera chiar şi munţii şi a-i micşora şi de a face dealurile ca pleava. Noi suntem nimic şi mai puţin decât nimic. „Dar Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii pentru a distruge lucrurile puternice, lucrurile de jos ale lumii şi lucrurile dispreţuite, da, chiar şi lucrurile care nu sunt, pentru a aduce la nimic lucrurile care sunt” (1 Corinteni 1:27-28). Deci să nu mai spunem niciodată: „Sunt atât de slab, atât de nesemnificativ, atât de sărac, de necunoscut, de neajutorat şi de nevrednic, încât nu pot să fac nimic.” Aceasta poate fi adevărat, dar nu afectează cazul. Nu suntem atât de slabi, de dispreţuiţi, de slăbiţi şi de nesemnificativi, încât Domnul nu poate face nimic cu noi. Aminteşte-ţi că acolo unde acum este pământul şi cerul înstelat nu era nimic până să vorbească Dumnezeu. Întunericul era peste faţa adâncului până ce Dumnezeu a zis: „Să fie lumină.” Prin urmare, chiar dacă suntem nimic, Dumnezeu poate face lucruri minunate cu noi. Solia mângâierii pe care Dumnezeu o trimite poporului Său ca o pregătire specială pentru venirea Sa, face foarte proeminent faptul că El este creatorul. Ori de câte ori cădem în descurajare din cauza păcătoşeniei sau slăbiciunii, pierdem din vedere faptul că Dumnezeu este creatorul şi practic negăm acest lucru. Să nu mai facem aceasta!

Putere peste naţiuni

Versetul 16 ne spune nouă, viermi sărmani pe care Domnul îi va transforma în maşini de treierat pentru dărâmarea munţilor în bucăţi: „Le vei vântura, iar vântul le va duce departe şi vârtejul le va risipi.” Acum citeşte profeţia din Daniel 2, unde scrie că piatra desprinsă fără mâini, reprezentându-L pe Hristos, a lovit chipul ce reprezenta toate naţiunile pământului şi l-a distrus în bucăţi „şi a devenit ca pleava din timpul verii. Şi vântul le-a dus departe astfel încât niciun loc nu s-a mai găsit pentru ele”. Comparând cele două texte, vedem că Domnul îl asociază cu El pe poporul Său în tot ce face. Este chiar binevoitor să recunoască ajutorul acestor sărmani viermi în lucrarea pe care El o face. Într-o traducere daneză recentă a Apocalipsa 17:14, unde se vorbeşte despre aceleaşi împărăţii, găsim această traducere sugestivă: „Aceştia vor lupta împotriva Mielului şi Mielul îi va birui, pentru că este domnul domnilor şi regele regilor şi cei chemaţi, credincioşi şi adevăraţi care sunt cu El.” În Psalmii 2:8-9 citim aceste cuvinte referitoare la Hristos: „Cere de la Mine şi îţi voi da păgânii ca moştenire şi cele mai îndepărtate părţi ale pământului ca posesiuni ale Tale. Le vei zdrobi cu un toiag de fier, le vei zdrobi în bucăţi ca vasul unui olar.” Acum observă că în Apocalipsa 2:26-27 aceleaşi cuvinte sunt adresate sfinţilor lui Dumnezeu şi exact aceeaşi putere pe care Hristos însuşi a primit-o este dată lor: „Celui căruia biruie şi păzeşte lucrările Mele până la sfârşit, îi voi da putere peste naţiuni şi va stăpâni peste ele cu un toiag de fier. Ca vasele unui olar vor fi făcute bucăţi, aşa cum am primit Eu de la Tatăl Meu.” A avea cel mai umil loc în împărăţia lui Dumnezeu şi al lui Hristos înseamnă să fii înălţat la un loc mai înalt decât cel al regilor pământului, căci cel mai slab suflet care spune cu asigurarea deplină a credinţei: „Iată, Dumnezeu este tăria mea”, are mai multă putere decât au toate naţiunile.

O plagă teribilă

În versetele 17-20 avem, fără îndoială, o referire la timpul strâmtorării şi la slava care va urma. În Isaia 34 citim despre pământ la vremea pustiirii lui. Această pustiire începe înainte de venirea Domnului şi continuă în mia de ani, în timpul cărora sfinţii sunt în cer cu Domnul, stând la judecata celor răi. A patra plagă, descrisă în Apocalipsa 16:8-9, usucă tot ce este pe faţa pământului. Este o asemenea secetă cum nu a fost cunoscută încă. Într-un mod viu, este astfel descris de un profet:

„Hambarele sunt dărâmate, căci porumbul este veştejit. Cum mai gem dobitoacele! Cirezile de vite sunt dezorientate, căci nu mai au păşune. Turmele de oi sunt pustiite. O, Doamne, la Tine strigăm, căci focul a mistuit păşunile din pustie şi flacăra a ars toţi copacii câmpului. Şi dobitoacele câmpului, de asemenea, strigă la Tine, căci râurile s-au uscat şi focul a mistuit păşunile din pustie” (Ioel 1:17-20).

Poporul lui Dumnezeu eliberat

Dar în mijlocul acestei teribile pustiiri, poporul lui Dumnezeu nu va fi lăsat să piară. Dumnezeu nu a spus că ei nu vor suferi. Ucenicul nu este deasupra Stăpânului său şi, prin urmare, nu trebuie să se aştepte să fie lipsiţi de suferinţa împreună cu El. Lui I-a fost foame şi sete în pustia stearpă, dar nu a fost abandonat, nici ei nu vor fi. Făgăduinţa este: „Când săracii şi nevoiaşii caută apă şi limba lor se usucă de sete, Eu, Domnul, îi voi auzi, Eu, Dumnezeul lui Israel, nu îi voi părăsi. Eu voi deschide râuri în locurile înalte şi izvoare în mijlocul văilor. Voi face pustia un iaz de apă şi pământul uscat, izvoare de apă.” Foarte puternică este afirmaţia că Dumnezeul lui Israel promite acest lucru. Aceasta este exact ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Israel când au ieşit din Egipt (vezi Exodul 17:1-6; Psalmii 105:41; 114:7-8). Poporul lui Dumnezeu are deja motive să fie foarte mulţumitor pentru raportul acelei minuni, căci înainte să fie eliberat din şederea lui temporară dintr-o ţară străină în ţara făgăduinţei, va avea nevoie de ea ca o bază pentru strigătul lui de a cere ca acelaşi lucru să fie făcut pentru el. Încrederea lor în acea zi rea va fi faptul că ei au băut din izvorul vieţii şi ştiu că Dumnezeu le dă apă vie. Când „timpul strâmtorării, aşa cum n-a mai fost niciodată” va veni peste faţa pământului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, oricine al cărui nume este scris în cartea vieţii (Daniel 12:1).

O încercare a tăriei

Ultima parte a capitolului 41 din Isaia este o chemare către naţiunile şi zeii lor de a aduce vreo dovadă a puterii lor, pentru a-şi susţine cazul. „Prezentaţi-vă cazul, spune Domnul, aduceţi-vă argumentele puternice, spune Regele lui Iacov.” Expuneţi-vă cazul şi dovediţi-l. Observă că „argumentele puternice” pe care le cere Domnul nu sunt doar cuvinte, ci fapte. El îşi susţine cauza prin fapte. El poate arăta ceea ce a făcut pe calea eliberării poporului Său. El este mântuitorul şi răscumpărătorul. Ce pot arăta dumnezeii falşi pentru salvarea sufletului? Ce poate arăta orice om neprihănit prin sine însuşi că a făcut pentru eliberarea propriului său suflet din moarte, în timp ce nu spune nimic despre a-l ajuta pe altul? Asupritorii care au înconjurat poporul lui Dumnezeu, „care îşi pun încrederea în bogăţia lor şi se laudă cu extinderea bogăţiilor lor, totuşi nimeni nu se poate cumpăra pe sine, nimeni nu-I poate plăti lui Dumnezeu pentru el însuşi. Răscumpărarea sufletului lor este prea scumpă şi există un sfârşit veşnic pentru el” (Psalmii 46:6-9).

Dumnezeu spune sfârşitul de la început. El face cunoscute lucrurile care au să vină prin Mângâietorul (Ioan 16:13). Astfel, poporul Său este capabil să ştie ce va veni. Dumnezeu locuieşte în eternitate, aşa că lucrurile trecute, lucrurile prezente şi lucrurile care vor veni sunt la fel pentru El. De aceea, ori de câte ori cineva pretinde că este dumnezeu prin cuvânt sau faptă, El are dreptul de a cere ca acesta să spună ceva ce va urma sau cel puţin să spună întregul adevăr despre ceva care a avut loc în trecut. În consecinţă, descoperim că mulţi profeţi mincinoşi au ieşit în lume, încercând să răspundă acestei provocări. Mediile spiritiste pretind că spun lucrurile care vor urma şi fac o mare senzaţie spunând oamenilor lucruri care s-au petrecut în trecut. Dar niciunul dintre ei nu poartă amprenta divinităţii. În comparaţie cu înaltele cuvântări ale Inspiraţiei, ei sunt precum orăcăitul broaştelor. Când Dumnezeu le vorbeşte, niciunul nu poate răspunde un cuvânt. Astfel, în acest capitol, avem un contur al întregului proces de judecată, de la începutul până la sfârşitul lui.

The Present Truth, 19 octombrie 1899