Isaia 43:8-13:
8Aduceţi pe orbii care au ochi şi pe surzii care au urechi. 9Toate naţiunile să fie strânse laolaltă şi popoarele să fie adunate. Cine dintre ei poate spune aceasta şi să ne arate lucrurile dinainte? Să îşi aducă martorii ca să poată fi îndreptăţiţi; sau să audă şi să spună: Este adevărul. 10Voi sunteţi martorii Mei, spune Domnul, şi Slujitorul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt. Înainte de Mine nu a fost format niciun dumnezeu şi nici după Mine nu va fi. 11Eu, Eu sunt Domnul, şi în afară de Mine nu există mântuitor. 12Eu am declarat, am salvat şi am arătat şi nu există niciun dumnezeu străin printre voi. De aceea, voi sunteţi martorii Mei, spune Domnul, că Eu sunt Dumnezeu. 13Da, înainte să fie ziua, Eu sunt Acela. Nu este nimeni care să scape din mâna Mea. Eu voi lucra şi cine va îngădui?
O nouă provocare
Această lecţie ne aduce chiar în inima procesului. Toate naţiunile sunt provocate să vină la tribunal cu martorii lor şi să se justifice în opoziţia lor faţă de Dumnezeu. Ei refuză să se supună autorităţii Lui. În acest caz, ar trebui să fie capabili să se arate superiori faţă de El. Aceasta este o repetiţie a convocării făcute în capitolul 41, dar studentul va observa că Domnul anulează ceva din cererile Sale asupra lor. În prima împrejurare, El i-a chemat pe toţi să vină şi să îşi aducă argumentele lor puternice, spunând: „Să vină şi să ne arate ce se va întâmpla. Să arate lucrurile dinainte, care sunt ele, ca să reflectăm asupra lor şi să ştim sfârşitul lor, sau să ne declare lucrurile care vor veni. Arătaţi lucrurile care au să vină de aici înainte, ca să ştim că sunteţi dumnezei.” Aceasta a fost întru totul prea mult şi nu a existat nimeni care să poată rosti vreun cuvânt. Acum Domnul spune: „Cine dintre ei poate spune aceasta şi să arate lucrurile dinainte?” Ei nu pot spune lucrurile care vor veni. Prea bine, să încercăm ceva mai uşor: arătaţi ce s-a întâmplat. Cu siguranţă, aceasta reprezintă cel mai puţin din ceea ce ar putea fi cerut de la cei lăudăroşi.
Profetul, singurul istoric adevărat
Dar ei nu pot face nici măcar aceasta. Se cere la fel de multă putere profetică pentru a spune în mod corect ce s-a întâmplat, ca pentru a spune ce va avea loc în viitor. Sunt mii de istorii scrise, dar după ce le-ai citit pe toate, nu şti adevărul despre lucrurile pe care le-au tratat. Multe din evenimentele consemnate nici nu au avut loc, ci nu sunt decât bârfe locale care au crescut o dată cu povestirea lor şi după un răstimp de câteva sute de ani, au fost considerate drept fapte. Oricine ştie cum cresc zvonurile şi cum în câteva zile vor fi repetate ca fapte autentice, cu toată seriozitatea, de cele mai bine intenţionate persoane. Se spune că Von Ranke, unul dintre cei mai mari istorici, are o exemplificare a acestui principiu, care l-a făcut foarte atent în scrierile lui. A lipsit de acasă câteva zile şi, în timpul absenţei lui, s-a produs un accident în care au fost rănite câteva persoane. La întoarcere, a încercat să stabilească faptele cazului, dar nici unul dintre informatorii lui, toţi cei care văzuseră întâmplarea, nu se potrivea cu celălalt în raportul său. Unul avea o poveste, celălalt alta. Bineînţeles, nu era posibil ca toate să fie corecte şi era cât se poate de probabil ca toţi să fie mai mult sau mai puţin greşiţi. Atunci istoricul a spus: „Dacă nu pot obţine faptele exacte despre ceea ce s-a întâmplat în propriul meu cartier acum câteva zile, atunci când pot vorbi faţă în faţă cu martorii, cum pot fi sigur de ce s-a întâmplat cu sute de ani în urmă?” Nu trebuie să mergem mai departe pentru a experimenta ceva de acest gen. Este cineva care să nu fi avut multe experienţe în încercarea de a afla detaliile unei chestiuni? Carlyle, el însuşi un istoric, spune: „Istoria nechibzuită, întotdeauna, mai mult sau mai puţin, rezumatul scris al zvonului, ştie atât de puţin, încât nu ar fi nicio diferenţă dacă nu ar fi fost menţionate.” Chiar şi atunci când avem faptele exacte consemnate, istoricul uman nu ne poate spune adevărul a ceea ce stă în spatele evenimentelor: motivele celor implicaţi. El trasează raţionamente, dar nu poate citi inima. Iar astfel, adevărata istorie rămâne o carte sigilată. Doar la judecată va fi cunoscut adevărul exact al tuturor lucrurilor. Când lucrurile ascunse ale întunericului vor fi aduse la lumină şi intenţiile inimii vor fi arătate (1 Corinteni 4:5) la venirea Domnului, atunci vom putea studia istoria lumii în siguranţă.
Cum să studiem istoria
Dar nu putem şti nimic despre trecut? Trebuie să desconsiderăm tot ce citim în istorie? Tot studiul istoriei este inutil? Da şi nu. Putem studia istoria cu folos sau o putem studia fără niciun folos. Putem şti unele din lucrurile care s-au petrecut în trecut dacă studiem în lumina cuvântului lui Dumnezeu, care era, este şi va fi, şi astfel cunoaşte lucrurile trecute, prezente şi viitoare în egală măsură. El poate face ceea ce îi provoacă pe păgâni să facă, să spună lucrurile de dinainte şi, de asemenea, cele ce vor urma. Oricine studiază istoria şi ignoră revelaţia pe care o dă Dumnezeu, ar fi mult mai bine să lase studiul la o parte. Pentru el, este mai rău decât inutil. Dumnezeu, care cunoaşte inimile oamenilor, spune întotdeauna adevărul exact şi doar El o poate face. Dacă cineva devine mai întâi familiarizat cu cuvântul lui Dumnezeu, cunoscându-l, nu doar ca un raport al faptelor, ci ca o putere vie, poate citi cu folos istoria scrisă a oamenilor. Pentru că, fiind umplut de Spiritul adevărului, va fi capabil de a discerne între adevăr şi eroare chiar şi în lucrurile despre care Biblia nu vorbeşte în mod particular. Când spunem că Biblia este locul potrivit pentru studiul istoriei, nu spunem că Biblia conţine un raport a tot ce s-a petrecut în trecut, nici măcar a tot ce ne este de folos să ştim, dar Biblia conţine o schiţă a întregii istorii, chiar şi referitor la ceea ce se cheamă „timpurile preistorice”, astfel că este un ghid fidel şi îl face capabil pe cineva să cunoască adevărul. Aceasta este făgăduinţa lui Isus: „Dacă veţi continua în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei şi veţi cunoaşte adevărul” (Ioan 8:31-32). Omul nu poate spune nici măcar adevărul despre ce se petrece în propria lui inimă. Cât de nebunească este deci pretenţia sa de înţelepciune în faţa lui Dumnezeu!
Doar Dumnezeu vorbeşte adevărul
„Să îşi aducă martorii ca să poată fi îndreptăţiţi.” Dacă oamenii ar putea spune adevărul, tot adevărul, atunci înseamnă că ar fi îndreptăţiţi. Aceasta este evident în sine. Dacă oamenii îşi pot dovedi afirmaţiile, dacă pot face ca vorbele lor să rămână pentru totdeauna, atunci nu ar fi niciun caz împotriva lor. În această situaţie, Dumnezeu ar fi făcut de ocară, deoarece cuvintele lor sunt împotriva Lui. Dar fiecare zi arată cât de incapabil este omul să spună adevărul, chiar şi atunci când nu vrea să înşele. Dimpotrivă, cuvântul lui Dumnezeu este fixat pentru totdeauna în cer şi chiar gândurile inimii Lui durează în toate generaţiile (Psalmii 119:89; 33:11). Astfel, în loc de a căuta să vă îndreptăţiţi, să auzim cuvântul lui Dumnezeu şi să spunem: „Este adevărul.”
Oamenii să fie purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu
Acum, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor pe care i-a chemat de la nord şi de la sud şi de la marginile pământului, tuturor celor chemaţi după numele Său şi le spune: „Voi sunteţi martorii Mei.” Dumnezeu a vorbit, dar cuvântul Său este negat. Caracterul Său a fost pus sub acuzare. Este evident deci, că El trebuie să aibă pe cineva care să depună mărturie în favoarea Sa, ca să câştige acest caz. Aceasta nu este teorie, ci este un fapt real. Dacă nu s-ar găsi nimeni care să mărturisească pentru Dumnezeu, El şi-ar pierde cazul, deoarece acuzaţia împotriva Lui este aceea că nu poate salva. El a început făcându-l pe om şi punându-l ca domn peste pământ. Omul şi-a pierdut stăpânirea, s-a întors împotriva Celui care îl desemnase să Îl reprezinte. De aceea, dacă Dumnezeu ar fi fost incapabil să câştige pe cineva înapoi la El, pentru a fi un martor credincios şi adevărat, aceasta ar dovedi că nu este Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu trebuie să aibă martori şi îi va avea, chiar dacă va trebui să facă oameni noi din pietre. Deşi Dumnezeu a vorbit, El îşi sprijină cazul pe mărturia oamenilor. Prin vieţile oamenilor va învăţa lumea adevărul lui Dumnezeu (Ioan 17:21).
Suntem asociaţi cu Isus ca martori în acest caz. Domnul spune: „Voi sunteţi martorii Mei şi Slujitorul Meu pe care L-am ales” (vezi capitolul 42:1-4). De la El trebuie să învăţăm felul de mărturie ce trebuie dată. „Niciun om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui, L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Doar în Hristos putem să ştim cine este Dumnezeu, astfel încât să putem mărturisi în favoarea Sa, şi Îl putem cunoaşte doar aşa cum ni Se revelează. Deci să-L studiem mai întâi pe Hristos ca martor al lui Dumnezeu.
Hristos, martorul credincios şi adevărat
Numele Lui este Cuvântul lui Dumnezeu şi este numit Credincios şi Adevărat (Apocalipsa 19:11-13). El este „martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14). Înaintea lui Pilat din Pont, El „a dat o mărturie bună” (1 Timotei 6:13) şi i-a spus: „Pentru acest scop am fost născut şi pentru această cauză am venit în lume, ca să aduc mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37). El însuşi este adevărul (Ioan 14:6). În El locuieşte toată plinătatea, de aceea El spune tot adevărul, iar în El nu este nicio nelegiuire, astfel că El nu spune decât adevărul. Prin urmare, El este un martor desăvârşit, El nu mărturiseşte din auzite, ci spune: „Noi vorbim ceea ce cunoaştem şi mărturisim ceea ce am văzut” (Ioan 3:11).
Isus a putut să dea o mărturie desăvârşită, deoarece „Dumnezeu era cu El”. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinând în seamă nelegiuirile lor” (2 Corinteni 5:19). Dar Dumnezeu este cu noi, implorând prin noi aşa cum făcea prin Hristos, iar noi suntem ambasadori în locul lui Hristos. Astfel, dacă nu Îl reprezentăm cum se cuvine pe Domnul este pentru că respingem prezenţa Sa.
Spiritul martorului adevărat
Când Dumnezeu ne atrage atenţia la Slujitorul Său pe care Îl susţine, spune: „Am pus Spiritul Meu peste El” (Isaia 42:1). „Spiritul este Cel care aduce mărturie, pentru că Spiritul este adevărul” (1 Ioan 5:6). Fără Spiritul adevărului, nimeni nu poate spune adevărul. Însăşi viaţa lui este o minciună. Astfel, înainte ca Hristos să Îşi trimită ucenicii, a spus: „Veţi primi o putere când va veni peste voi Duhul Sfânt şi veţi fi martorii Mei în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi în cele mai îndepărtate părţi ale pământului” (Fapte 1:8). Suntem, astfel, aşezaţi la egalitate cu Hristos în chestiunea mărturisirii, de vreme ce ni se dă şi nouă acelaşi Spirit pe care l-a avut El.
Mustrările învăţăturii
Înţelepciunea strigă şi spune: „Întoarceţi-vă la mustrarea Mea. Iată, voi turna Spiritul Meu peste voi, vă voi face cunoscute cuvintele Mele” (Proverbele 1:23). Aceasta este în conformitate cu solia mângâierii. Spiritul Sfânt, mângâietorul, aduce convingerea. Dacă ne întoarcem la mustrările Lui, primim plinătatea Spiritului şi astfel cunoaştem cuvintele lui Dumnezeu, iar apoi Spiritul, locuind în noi, va mărturisi adevărul. Această mărturie nu va fi doar verbală, ci va fi mărturia vieţii, descoperindu-se în „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, blândeţe, bunătate, credinţă, umilinţă, temperanţă” (Galateni 5:22-23). Pe scurt, toate atributele lui Dumnezeu.
Mărturia creaţiei
Toată natura mărturiseşte despre Dumnezeu. Puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui sunt descoperite în tot ce a făcut (Romani 1:20). Chiar printre popoarele păgâne, unde Scripturile nu au fost niciodată văzute, nu S-a lăsat fără martori, în faptul că a făcut bine şi a dat ploaie şi anotimpuri roditoare, oferind hrană şi bucurie oamenilor (Fapte 14:17). „Cerurile spun slava lui Dumnezeu.” Din creaţia neînsufleţită învăţăm tipul de mărturie pe care Domnul o doreşte. Este, pur şi simplu, descoperirea prezenţei Sale. Înseamnă, pur şi simplu, a lăsa lumea să ştie că El este. Prin faptul că El este, este în noi. Astfel, dacă în vieţile noastre nu se descoperă caracterul lui Dumnezeu, suntem martori falşi. Îl facem să pară altfel decât este.
Dumnezeu are o pretenţie faţă de toţi oamenii. Toţi sunt pe bună dreptate martorii Lui. El i-a chemat pe toţi şi le-a dat tuturor preţul mărturiei, sângele lui Hristos – propria Sa viaţă. Nu există suflet pe pământ care să nu trăiască doar prin viaţa lui Dumnezeu, viaţa care ne este asigurată de moartea lui Isus Hristos pe care L-a trimis El. De vreme ce toţi primim viaţă de la El şi este propria Lui viaţă, este evident că numai caracterul lui Dumnezeu ar trebui să fie descoperit în toţi. Dacă vreunul nu descoperă caracterul lui Dumnezeu, el afirmă, fie că nu a primit viaţa lui Hristos (ceea ce este o minciună), fie că Dumnezeu este unul ca el, ceea ce este, de asemenea, o minciună. Oricine mărturiseşte împotriva Lui este, astfel, unul din martorii lui Dumnezeu care a făcut sperjur.
Doar Dumnezeu are puterea
În ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, pe când, în mod evident, nimeni altcineva nu ne era salvator, El a dat dovada că este Dumnezeu. Versetul 1 a fost, în mod special, decretat când Israel a ieşit din Egipt şi a trecut Marea Roşie. Toţi idolii Egiptului au fost înfrânţi şi lucrurile în care se încredeau egiptenii s-au dovedit nefolositoare şi au fost distruse. Dumnezeu şi-a salvat poporul când nu era niciun dumnezeu străin între ei şi au recunoscut că Iehova era un rege mare deasupra tuturor dumnezeilor. Lucrând între ei, erau martori că El este Dumnezeu. Noi înşine suntem în aceeaşi poziţie. În fiecare zi suntem martori inconştienţi că El este Dumnezeu. Oricare alţi dumnezei ar sluji oamenii, în afară de adevăratul Dumnezeu, sunt dumnezei făcuţi după propria lor imaginaţie şi, astfel, cu mai puţină putere decât oamenii înşişi. În fiecare zi oamenii respiră, fără să se gândească la asta. Ei chiar se întind noaptea şi dorm, pierzându-şi toată cunoştinţa, şi totuşi continuă să respire. Fiecare respiraţie este astfel o mărturie a prezenţei şi puterii iubitoare a lui Dumnezeu. Apoi, când oamenii vorbesc împotriva lui Dumnezeu sau vorbesc ceea ce nu e adevărat, se dovedesc singuri a fi martori falşi, deoarece mărturia lor este contradictorie. Cu toate că respiraţia este dovada iubirii şi puterii lui Dumnezeu, ei Îl neagă. Cazul lui Dumnezeu este asigurat, nu este nimeni care să poată salva şi nu este nimeni care să-i poată smulge pe cei salvaţi din mâna Sa.
Acceptaţi în Cel iubit
Aici există cea mai minunată binecuvântare imaginabilă, că toţi suntem pe drept martori. Toţi suntem „acceptaţi în Cel iubit”. El nu a alungat nici măcar un singur suflet. Dumnezeu îşi susţine cazul pe faptul că El nu alungă nicidecum pe nimeni, ci îi primeşte, îi iartă şi îi curăţă pe toţi, făcându-i creaturi noi, regi şi preoţi. Dumnezeu este obligat să îi primească pe toţi cei care vin la El, altfel, acuzaţia împotriva Lui ar fi adevărată. Dar nu se poate pune sub semnul întrebării dacă Dumnezeu acceptă sau nu pe cineva. El nu lasă acest lucru nesigur. Adică, El nu dă nimănui vreun motiv de îndoială dacă îl va primi sau nu. Nu, Dumnezeu însuşi merge şi caută ce este pierdut. Şi ori de câte ori găseşte vreunul care Îi dezonorează numele, poate fiind chiar căzut beat într-un şanţ, ca un animal, în loc să stea în picioare drept, ca un rege, aşa cum îl făcuse El pe om, îi spune: „Tu Îmi aparţii. Eşti unul dintre martorii Mei, am dreptul la mărturia ta, pentru că ţi-am dat viaţa Mea.” Şi prin puterea propriei Lui vieţi, prin puterea prin care El este din veşnicie în veşnicie şi prin care susţine toate lucrurile, El îşi va arăta caracterul Său desăvârşit în viaţa acelui om degradat, dacă omul I se va preda. El spune: „Eu voi lucra, şi cine va îngădui?”
The Present Truth, 23 noiembrie 1899