Isaia 43:14-28:
14Aşa vorbeşte Domnul, răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: Pentru bine vostru v-am trimis în Babilon şi îi voi doborî pe toţi dintre ei ca fugari, chiar pe caldei, în corăbiile bucuriei lor. 15Eu sunt Domnul, sfântul tău, creatorul lui Israel, regele tău. 16Aşa vorbeşte Domnul, care face o cale în mare şi o cărare în apele puternice, 17care produce carul şi calul, armata şi puterea. Ei se întind laolaltă şi nu se vor ridica. Sunt făcuţi să dispară, nimiciţi ca inul. 18Să nu vă amintiţi de lucrurile dinainte, nici să nu luaţi seama la lucrurile din vechime. 19Iată, voi face un lucru nou. Acum va fi făcut. Să nu îl cunoaşteţi voi? Voi face o cale în pustie şi râuri în deşert. 20Fiarele câmpului Mă vor onora, şacalii şi struţii pentru că am dat ape în pustie şi râuri în deşert, ca să dau de băut poporului Meu, aleşilor Mei, 21poporului pe care l-am format Eu însumi, ca să Îmi poată aduce laude. 22Totuşi, tu nu M-ai chemat, Iacov, ci ai fost obosit de Mine, Israel. 23Nu Mi-ai adus viţeii ofrandelor tale, nici nu M-ai onorat cu sacrificiile tale. Nu te-am făcut să slujeşti cu ofrande, nici nu te-am obosit cu tămâie. 24Nu Mi-ai cumpărat trestie dulce cu bani, nici nu M-ai săturat cu grăsimea sacrificiilor tale, ci M-aţi făcut să slujesc cu păcatele tale, M-ai obosit cu nelegiuirile tale. 25Eu, Eu sunt Acela care ţi-am şters fărădelegile de dragul Meu şi nu Îmi voi aminti de păcatele tale. 26Adu-Mi aminte, să pledăm împreună, prezintă-ţi cauza, ca să fii îndreptăţit. 27Primul tău tată a păcătuit şi interpreţii tăi au păcătuit împotriva Mea. 28De aceea, îi voi pângări pe prinţii sanctuarului şi îl voi face pe Iacov un blestem, iar pe Israel o ocară.
Puterea lui Dumnezeu de a elibera
Din nou ni se aminteşte de puterea lui Dumnezeu şi de grija Sa pentru poporul Său. Ne amintim din capitolul 40 că Israel spune: „Calea mea este ascunsă de Domnul şi judecata mea este nebăgată în seamă de Dumnezeul meu.” De aceea, Dumnezeu spune ce a făcut de dragul lor. Toţi vrăjmaşii poporului Său, care şi-au pus încrederea în vasele lor de război, sunt luaţi captivi de El. El eliberează poporul Său din robie, făcând chiar o cale în mare şi o cărare în apele puternice, aşa cum a făcut când l-a scos pe Israel din Egipt. Carul şi calul, armata şi puterea, sunt ca un nimic în comparaţie cu Domnul. „El a aruncat în mare calul şi călăreţul lui.” „Carele lui faraon şi armata lui, El le-a aruncat în mare; şi căpitanii lui aleşi sunt aruncaţi în Marea Roşie. Adâncurile i-au acoperit, s-au scufundat la fund ca o piatră” (Exodul 15:1, 4-5).
Aceea a fost o eliberare minunată, dar Domnul va face lucruri chiar mai minunate. „Iată, vin zile, zice Domnul, când nu vor mai spune: Domnul trăieşte, care a scos pe copiii lui Israel din Egipt, ci Domnul trăieşte, care a scos şi a condus sămânţa casei lui Israel din ţara de nord şi din toate ţările în care Îi dusesem. Şi vor locui în propria lor ţară” (Ieremia 23:7-8). Lucrurile pe care Dumnezeu încă le va mai face pentru poporul Său sunt atât de mari, încât evenimentele minunate ale exodului vor păli ca nesemnificative pe lângă ele.
Copiii lui Dumnezeu eliberaţi din Egipt
Domnul este Dumnezeul care şi-a scos poporul din ţara Egiptului. „Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu”, spune Domnul prin profet şi acest lucru este adevărat pentru fiecare din fiii Săi. Afară din Egipt trebuie să venim cu toţii, iar acea minunată eliberare din zilele lui Moise va sta ca dovadă a puterii lui Dumnezeu de a salva şi ca o dovadă a înviorării credinţei, până ce viitoarea eliberare finală va fi realizată, iar atunci, pentru toată eternitatea, „lucrul cel nou” pe care Dumnezeu l-a făcut va fi subiectul celor salvaţi. În împlinirea acestui nou lucru, Domnul va face o cale în pustie şi râuri în deşert pentru a da de băut martorilor Săi aleşi, slujitorilor Săi. Acum, acest lucru a fost scris la aproape o mie de ani de la ieşirea din Egipt, când Dumnezeu a făcut să apară ape în locurile uscate ca un râu pentru ca Israel să poată bea. Şi, de atunci, nu s-a mai întâmplat ceva asemănător, adică nu la o aşa scală, de aceea, este evident că aceste lucruri trebuie încă să se împlinească. Nu ne putem îndoi că vor fi împlinite în mod literal. Dacă am nega faptul că aici avem afirmaţii despre ceea ce se va întâmpla în realitate, singurul motiv pentru aceasta ar fi improbabilitatea ca asemenea lucruri să fie făcute, deoarece noi nu suntem obişnuiţi cu ele. Dar aceasta ar fi o negare a Domnului. Acesta este un caz în care puterea şi iubirea lui Dumnezeu sunt puse la îndoială, iar El va face asemenea lucruri care nu vor lăsa nicio urmă de îndoială. În timpul strâmtorării despre care am citit anterior, când flacăra mistuie păşunile pustiei, Dumnezeu va face să ţâşnească râuri de ape din pământul uscat pentru a-i înviora pe copiii Săi.
Puterea încă trebuie să se manifeste
Animalele sălbatice Îl vor onora, de asemenea, pe Dumnezeu. Ne amintim că Isus a fost în pustia ispitirii patruzeci de zile cu animale sălbatice (Marcu 1:2, 13). Ele L-au înconjurat, şi-au deschis gurile larg asupra Lui, a fost ameninţat de lei şi părea că era să fie azvârlit de coarnele boilor sălbatici (Psalmii 22:11-13, 21). Totuşi, nici una dintre ele nu L-au atins. Au recunoscut în El autoritatea Creatorului lor. La fel a fost cu Daniel în groapa cu lei. Refuzul lor de a face rău profetului lui Dumnezeu, deşi le era atât de foame, după cum s-a dovedit în devorarea instantanee a acuzatorilor lui, a fost o mărturie a puterii salvatoare a lui Dumnezeu. Astfel, ele L-au onorat. Poporul lui Dumnezeu urmează să fie adus în aceleaşi locuri de strâmtoare pentru credinţa lor, iar animalele sălbatice ale deşertului vor aduce omagiu puterii neprihănirii lui Iehova din el. Dumnezeu l-a făcut pe om să aibă stăpânire peste animale, iar el a avut acest lucru atât timp cât a rămas în loialitate faţă de Dumnezeu. Când oamenii vor deveni martori desăvârşiţi pentru Dumnezeu – când chipul lui Dumnezeu va fi perfect restaurat în ei şi viaţa lui Isus va fi manifestată în carnea lor muritoare – autoritatea lui Dumnezeu din ei va fi recunoscută de animalele sălbatice şi de şerpi. Când se va demonstra, astfel, că omul şi-a recâştigat autoritatea sa regească, va mai fi doar un scurt timp până ce stăpânirea dintâi îi va fi restaurată.
Slava lui Dumnezeu descoperită în şi prin oameni
„Pe acest popor l-am format Eu însumi, ei Îmi vor aduce laude.” Despre noi vorbeşte Domnul. Apostolul Petru spune: „Voi sunteţi o generaţie aleasă, o preoţie împărătească, o neam sfânt, un popor deosebit, ca să aduceţi laude Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Pentru aceasta ne-a făcut Dumnezeu. Ne-a ales ca slujitori ai Săi, ca să Se poată descoperi pe Sine în noi. Este „chemarea noastră înaltă în Hristos Isus”. Nu este un lucru minunat că, aşa cum slava lui Dumnezeu a strălucit în vechime din sanctuar, tot aşa El va lăsa acum slava Sa să strălucească prin oamenii care se vor recunoaşte pe sine ca temple ale lui Dumnezeu? Iar slava lui Dumnezeu care este văzută peste ei va fi propria lor slavă, strălucind din ei. „El îl va înfrumuseţa pe cel smerit cu mântuire.”
Jertfă satisfăcătoare
Ce să credem despre plângerea lui Dumnezeu împotriva lui Israel referitoare la faptul că nu I-au adus arderi de tot şi nu L-au onorat cu jertfele lor? Înseamnă aceasta că ei au fost neglijenţi în serviciile lor zilnice şi anuale? Nicidecum. Aminteşte-ţi ce le-a spus El chiar la începutul profeţiei lui Isaia: „Care este scopul mulţimii jertfelor voastre pentru Mine? zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea vitelor. Nu Îmi găsesc plăcere în sângele boilor, al mieilor sau al ţapilor” (Isaia 1:11). Atunci, ce vrea El să spună prin ceea ce afirmă aici? Vrea să spună exact ceea ce a spus la început, când a afirmat: „Nu mai aduceţi jertfe inutile.” Jertfele lor erau inutile, pentru că nu era inima în ele. Ei nu s-au dat pe ei înşişi, iar aceasta este singura jertfa acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. „Vă implor, de aceea, fraţilor, prin mila lui Dumnezeu, să vă prezentaţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, acceptabilă pentru Dumnezeu, care este slujirea voastră raţională.” (Romani 12:1) „Jertfele lui Dumnezeu sunt un spirit zdrobit. O, Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi plină de căinţă” (Psalmii 51:17). Când acestea sunt prezente, Dumnezeu este „mulţumit cu jertfele neprihănirii”. Dumnezeu spune: „Nu v-am făcut să Mă slujiţi cu arderi de tot, nici nu v-am obosit cu tămâie.” În acelaşi mod, El a vorbit prin profetul Ieremia: „Nu am vorbit părinţilor voştri, nici nu le-am poruncit în ziua când i-am scos afară din ţara Egiptului, despre arderi de tot sau jertfe, ci acest lucru le-am poruncit, zicând: Ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu. Umblaţi în toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să vă fie bine” (Ieremia 7:22-23). Jertfa nu a însemnat niciodată nimic în sine însăşi, pentru că Dumnezeu a făcut singura jertfă care are valoare. Jertfele nu au fost niciodată mai mult decât o expresie a încrederii şi recunoştinţei.
Făcându-L pe Dumnezeu să slujească
„Ci tu M-ai făcut să slujesc cu păcatele tale, M-ai obosit cu fărădelegile tale.” Aceasta este una dintre cele mai izbitoare afirmaţii care se găsesc în Biblie. În loc să fim slujitorii lui Dumnezeu, L-am făcut pe El slujitorul nostru! Termenul este acelaşi cu cel folosit în Exodul 1:13, unde citim că „egiptenii i-au făcut pe copiii lui Israel să slujească cu asprime”. De asemenea, Exodul 6:5: „Am auzit, de asemenea, geamătul copiilor lui Israel, pe care egiptenii i-au ţinut în robie.” Nu este şocant? Exact aşa cum egiptenii i-au făcut sclavi pe copiii lui Israel, exploatându-i prin munci grele şi neplăcute, tot aşa I-am făcut noi lui Dumnezeu. L-am încărcat cu păcatele noastre şi L-am făcut să poarte povara zi după zi. Acum începem să înţelegem ceea ce ne va descoperi răbdarea infinită a lui Dumnezeu.
Suntem cu toţii familiari cu aceste cuvinte: „Iată Mielul lui Dumnezeu care îndepărtează păcatul lumii” (Ioan 1:29), dar puţini citesc cuvântul redat în nota de pe margine, care ar trebui să fie în text, adică, „poartă”. Dacă ne gândim mereu la El ca miel al lui Dumnezeu care poartă păcatul lumii, ar putea face ca lucrarea Lui să însemne mai mult pentru noi. „El este ispăşirea pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele lumii întregi” (1 Ioan 2:2). Observă: El este, nu, El face ispăşire pentru păcate. El „însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Cu toţii am auzit aceste lucruri şi sunt atât de obişnuite încât aproape că şi-au pierdut înţelesul pentru noi. Lecţia noastră aduce înaintea noastră, în cel mai viu mod, relaţia Domnului cu noi şi păcatele noastre.
Tot păcatul este pe viaţa lui Dumnezeu
Ia în considerare cuvintele din primul capitol din Evrei, unde se spune că Hristos, fiind strălucirea slavei Tatălui „şi chiar imaginea substanţei Sale, susţinând toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui, când a făcut curăţarea păcatelor, a stat la dreapta măririi în înalt”. El susţine sau poartă toate lucrurile. Greutatea universului se sprijină pe El. Nu există niciun lucru care să nu fie susţinut la locul lui de puterea vieţii Sale. „În El consistă toate lucrurile” şi „în El trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa”. El este sufletul universului. Nu există nicăieri viaţă decât viaţa care curge din inima lui Dumnezeu. Acesta este adevărul simplu, care este spus cu uşurinţă, dar asupra căruia putem să medităm zile şi ani.
Faptul că Dumnezeu este în toate lucrurile, chiar şi în omul păcătos, este ceva la care oamenii abia dacă se gândesc şi, prea adesea, este în întregime necrezut. Compară Deuteronomul 30:11-14 cu Romani 10:6-8. În primul pasaj, împreună cu contextul, învăţăm că Moise se adresa copiilor lui Israel şi îi îndemna să asculte de Dumnezeu. Aceasta arată că ei nu erau cu totul ascultători şi ştim bine că nu erau. Apoi, el le spune că nu trebuie să le fie greu să-L asculte pe Domnul, căci porunca nu este ascunsă de ei, nici nu este foarte departe. Nu trebuie să traverseze marea pentru ea, nici să roage pe cineva să se suie în cer să le-o aducă pentru a o putea auzi şi a o îndeplini. Nu, porunca, cuvântul, este foarte aproape, în gura lor şi în inima lor, ca să o împlinească. Este acolo, fie că o împlinesc, fie că nu. Este acolo pentru ca ei să nu aibă nicio scuză pentru a nu o împlini.
Salvaţi prin viaţă
Citeşte acum textul paralel din Romani. Este citat din acesta, dar de vreme ce Hristos este cuvântul, numele „Hristos” este înlocuitor pentru „cuvânt”. „Neprihănirea care este prin credinţă vorbeşte în acest fel: Nu spune în inima ta: Cine se va sui în cer (adică, să Îl coboare pe Hristos)? Cine se va coborî în adânc (adică, să Îl ridice din nou pe Hristos din moarte)? Ci ce spune ea? Cuvântul este aproape de tine, chiar în gura ta şi în inima ta, şi anume, cuvântul credinţei pe care îl predicăm noi, că, dacă mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” A-L mărturisi pe Domnul Isus înseamnă a mărturisi adevărul referitor la El, adică faptul că El „a venit în carne”, chiar în carnea noastră păcătoasă. De ce trebuie să vină aici? Pentru ca „neprihănirea legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:3-4). Teoria care Îl ţine pe Hristos pe deplin departe de păcătoşi până ce ei încep să Îl slujească, ar arunca asupra lor sarcina de a se converti ei înşişi. Nu, Hristos locuieşte în fiecare om, aşteptând permisiunea sa de a Se revela. De aceea, mânia lui Dumnezeu este pe drept descoperită din cer împotriva oricărei nelegiuiri şi nedreptăţi a oamenilor, deoarece ei „înăbuşă adevărul în nelegiuire” (Romani 1:18). Hristos este adevărul (Ioan 14:6). Ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este manifestat în oamenii răi, pentru că Dumnezeu le-a arătat acest lucru. Căci puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui trebuie văzute în tot ce a creat, inclusiv omul. De aceea, ei sunt fără scuză pentru păcatul lor. Hristos este prezent în fiecare om pentru a-l salva din păcătuire.
De aceea, păcătosul nu are niciun temei să spună că Domnul nu îl va primi. Domnul te are, te-a purtat toată viaţa ta. Nu a existat nicio palpitaţie a inimii, nicio bătaie de puls, niciun furnicătură de nerv care să nu descopere prezenţa vieţii lui Dumnezeu. Căci toate aceste lucruri descoperă prezenţa vieţii şi nu există altă viaţă în univers decât viaţa lui Dumnezeu. Dacă ar exista altă viaţă, atunci ar exista un alt Dumnezeu. Aceasta este singura chestiune din controversă –dacă creaturile pot trăi despărţite de Creator. Cei care se gândesc să Îl salveze pe Dumnezeu din dizgraţia de a fi în oamenii păcătoşi, nu Îl onorează. Ei admit tot ce ar pretinde diavolul. Dacă vreun om poate să îşi dovedească abilitatea de a trăi o oră fără viaţa lui Dumnezeu, atunci el poate trăi pentru totdeauna fără El. Dar aşa ceva niciun om nu poate să o facă şi aceasta este datorită milei lui Dumnezeu.
Ce îndură Dumnezeu pentru om
„Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi.” Dacă nu se întâmpla acest lucru, noi nu am fi putut trăi deloc. În carnea noastră, în viaţa noastră, este cuvântul divin – însuşi Dumnezeu. Şi care este condiţia noastră? „Împovăraţi cu fărădelege, o sămânţă de rău făcători, copii stricaţi”, „tot capul este bolnav şi toată inima leşină. Din talpa piciorului până în creştet nu este sănătate, ci răni, vânătăi şi plăgi putrezite. Ele nu au fost închise, nici legate, nici alinate cu untdelemn” (Isaia 1:4-6). Aceasta este condiţia cărnii în care cuvântul divin a binevoit să locuiască. „El însuşi a luat infirmităţile noastre şi a purtat bolile noastre” (Matei 8:17). Tot caracterul dezgustător al păcatului, Domnul care urăşte păcatul, a binevoit să îl ia asupra Lui însuşi, pentru ca noi să putem fi eliberaţi de el. El s-a identificat pentru totdeauna cu umanitatea. Orice păcat care este comis de cel mai netrebnic călcător al legii este comis cu viaţa pe care Dumnezeu i-a împrumutat-o. Dumnezeu, locuind în carne omenească, este făcut slujitorul afecţiunilor oamenilor. Ei sunt stricaţi prin faptul că strică viaţa pe care Dumnezeu le-a dat-o. El nu este responsabil pentru niciun păcat, pentru că „în El nu este păcat”, totuşi, pentru că a fost comis cu viaţa Sa, El îşi asumă responsabilitatea. Greutatea fiecărui păcat este asupra Domnului şi faptul că nu este o greutate mică este văzut în zdrobirea vieţii Fiului lui Dumnezeu. Ce răbdare infinită e în faptul ca El continuă să îl poarte!
Caracterul dezgustător al păcatului
Dar pentru El este dezgustător. În tabloul corpului stricat pe deplin, plin de ulcere putrezite din cap până în picioare, aveţi o idee a ceea ce poartă Dumnezeu. Vă puteţi mira că El spune: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegea de dragul Meu şi nu îmi voi aminti de păcatele tale”? Ah, nu trebuie să stăruim pe lângă Dumnezeu pentru a-L face dispus să ne cureţe de toată nelegiuirea. El este foarte nerăbdător să o facă. El este Cel care stăruie de noi să îi permitem să o facă pentru noi.
Da, şi Hristos a făcut prin El însuşi curăţarea păcatelor. Cu toate păcatele lumii asupra Lui, El şi-a dat viaţa. Dar pentru că El nu a cunoscut niciun păcat, a ieşit din mormânt şi, astfel, când mărturisim că Hristos a venit în carnea noastră, putem şti că El a fost înviat din moarte, astfel că El trăieşte în noi cu puterea învierii vieţii. De aceea, de îndată ce mărturisim şi ne predăm complet Lui, suntem liberi de robia păcatului, deoarece Dumnezeu nu iubeşte deloc păcatul, astfel încât să îl mai reţină o secundă după ce I-l dăm complet Lui. El îl va arunca în adâncul mării.
Domnul a cumpărat păcatele noastre, ele îi aparţin Lui. El ne-a cumpărat şi noi Îi aparţinem. De aceea, noi nu avem dreptul să facem orice vrem cu noi înşine. Dar când refuzăm să ne mărturisim păcatele şi în acelaşi timp să Îl mărturisim pe Hristos, noi revendicăm păcatele care sunt asupra Lui. Le păstrăm pentru că refuzăm să recunoaştem că ele sunt păcate şi continuăm să adăugăm mai multe păcate asupra Lui. Cu răbdare, El totuşi rămâne cu noi, în mod literal suferind îndelung. El are păcatele noastre, fie că recunoaştem, fie că nu. De aceea, nu adaugă nici măcar o fărâmă poverii Lui, dacă le lăsăm asupra Lui şi nu încercăm să purtăm şi noi ceva. Dimpotrivă, Îl uşurează dacă ne mărturisim păcatele şi le aruncăm în întregime asupra Lui, pentru că atunci El le aruncă departe şi ne poartă doar pe noi. Înainte, El ne purta pe noi şi păcatele noastre. Acum, El ne poartă pe noi eliberaţi de păcat. De ce să nu Îi acordăm Domnului această favoare?
El ne roagă să ne amintim ce a făcut pentru noi. „Să pledăm împreună”, spune El. În mod literal, „să mergem la tribunal împreună”. Dacă vom declara adevărul, vom fi îndreptăţiţi, deoarece adevărul este că El are toate păcatele asupra Lui. Tot ce se cere de la orice om pentru a fi salvat este să spună simplul adevăr despre ceea ce vede. Dacă recunoaştem că Dumnezeu ne susţine, că trăim prin viaţa Lui şi, în consecinţă, toate păcatele noastre sunt asupra Lui şi că suntem în armonie cu acea înţelegere, atunci suntem eliberaţi de ele. Aşadar, chiar dacă primul nostru tată a păcătuit şi noi, ca o consecinţă, ne-am născut în păcat, suntem la fel de eliberaţi de ele ca singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Ce Mântuitor minunat!
The Present Truth, 30 noiembrie 1899