Isaia 44:1-7: 

¹Dar ascultă acum, Iacov, slujitorul Meu, şi Israel, pe care te-am ales. ²Astfel vorbeşte Iehova, făcătorul tău, Cel ce te-a format din pântece şi care te va ajuta: Nu te teme, slujitorul Meu Iacov şi Ieshurun, pe care te-am ales, ³pentru că voi turna ape peste cel însetat şi râuri curgătoare peste pământul uscat. Voi turna Spiritul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale. ⁴Şi ele vor răsări precum iarba printre ape, ca sălciile de lângă apeducte. ⁵Unul va spune: Eu aparţin lui Iehova, şi altul va fi numit cu numele lui Iacov şi acesta va semna cu mâna sa pentru Iehova şi va fi numit cu numele lui Israel. ⁶Astfel vorbeşte Iehova, regele lui Israel şi răscumpărătorul său, Iehova, Dumnezeul oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă. În afară de Mine nu este niciun Dumnezeu. ⁷Cine este ca Mine, ca să determine aceste evenimente, să le facă cunoscute dinainte şi să le aranjeze pentru Mine, din timpul când am numit poporul din vremea destinată? Lucrurile care vor urma acum şi care vor veni de aici înainte, să ni le spună.

Cel ales

Cât de des găsim în aceste capitole cuvântul „ales”! Dumnezeu l-a ales pe Israel. Dar cine este Israel? Israel este prinţul lui Dumnezeu, cel care biruie. Alege Domnul atunci, ca favoriţi ai Săi, doar pe cei care au realizat un succes remarcabil în viaţă? O, nu! Alegerea trebuie în mod necesar să fie făcută înainte ca lupta să se încheie. Aşa cum bine ştim, Iacov a fost ales înainte să fie născut. Suntem aleşi cu scopul de a învinge. Dumnezeu ne-a binecuvântat în Hristos, „în măsura în care ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără vină înaintea Lui în dragoste” (Efeseni 1:4). Toţi sunt aleşi, trebuie numai ca prin supunerea noastră faţă de voia Lui să confirmăm chemarea şi alegerea noastră.

De ce ne alege Dumnezeu?

Este evident că Israel înseamnă mai mult decât un singur om. Omul Iacov, care a fost numit Israel de către Domnul, era mort cu sute de ani înainte ca profetul Isaia să scrie aceste cuvinte. Ele se aplică tuturor copiilor lui Israel. Şi aici se arată mai mult din mângâierea lui Dumnezeu. Dumnezeu a îndepărtat orice teren pentru descurajare în această promisiune pentru Israel. Observă că El foloseşte ambele nume, Iacov şi Israel. Iacov este înlocuitorul, intrigantul înşelător, cel al cărui caracter este orice, dar numai atractiv nu. Domnul indică faptul că El l-a ales pe Iacov de la naşterea sa. Aceasta înseamnă că El ne-a ales de la naşterea noastră. Dar noi avem un raport rău. Nu contează, la fel de rău l-a avut şi originalul Iacov. El ne-a ales ca să ne facă mai buni. Aşa că nu trebuie să ne deplângem viaţa noastră timpurie. Dumnezeu face ca tot ce a fost, să fie îndepărtat în Hristos. Fiecare rugăciune inspirată este o promisiune a ceea ce va face Dumnezeu.Şi în Psalmii 25:7 citim: „Nu-ţi aduce aminte de păcatele tinereţii mele, nici de greşelile mele.” Că aceasta este ceea ce Dumnezeu promite să facă, am învăţat deja din capitolul precedent, unde El spune: „Eu, Eu sunt Cel care şterg păcatele tale de dragul Meu şi nu Îmi voi aduce aminte de păcatele tale.” El ne-a ales „pentru a fi sfinţi şi fără vină înaintea lui” (Efeseni 1:4).

Copilaşi

„Nu te teme, Iacov, slujitorul Meu, şi tu, Ieshurun, pe care te-am ales.” Cuvântul „Ieshurun” apare numai de patru ori în Biblie, celelalte trei, pe lângă acesta, fiind în Deuteronomul 32 şi 33. Este un diminutiv, ca cele pe care oamenii le folosesc ca nume de alint, şi este echivalent cu „micuţii oameni buni” sau „dragi oameni mici”. Se aplică tuturor oamenilor, aşa cum o mamă foloseşte un termen de mângâiere pentru copilul ei. Descoperă afecţiunea tandră a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Corespunde cu termenul „copilaşii”, atât de frecvent utilizat de Mântuitorul.

Apa vieţii

Spiritul lui Dumnezeu este apa vieţii. Acest lucru este văzut din textele următoare: „Isus a stat în picioare şi a strigat: Dacă îi este cuiva sete, să vină la Mine şi să bea. Cel care crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din interiorul lui vor curge râuri de apă vie. Dar El vorbea astfel despre Spiritul, pe care cei ce au crezut în El urmau să Îl primească” (Ioan 7:37-39). Aminteşte-ţi că această făgăduinţă din Isaia este pentru aceleaşi persoane despre care, în capitolul precedent, se spune că sunt martori, iar Spiritul este necesar pentru a-i face pe ei să aducă mărturie, căci „Spiritul aduce mărturia, deoarece Spiritul este adevărul. Căci sunt trei care aduc mărturie: Spiritul, apa şi sângele, iar cei trei sunt de acord în una” (1 Ioan 5:7-8 – RV). Dumnezeu, care este Izvorul apelor vii, este Spirit (Ioan 4:24). Spiritul „provine de la Tatăl”, râul curgând de la izvor.

Râuri răcoroase

Nimic nu dă o idee mai completă despre satisfacţie, ca apa rece pentru cel căruia îi este sete. Dumnezeu nu promite doar să dea de băut celor cărora le este sete, ci să toarne apă peste ei. El dă din abundenţă. Dacă cineva ştie ce înseamnă să fii mort de sete într-un loc uscat şi fără apă dintr-o zi înăbuşitoare, va aprecia acest lucru. El tânjeşte nu numai după ceva de băut, ci să se arunce în apă. El nu vrea doar o ceaşcă plină cu apă, ci un râu.Şi când vede râul de la distanţă aleargă la el şi aruncându-se jos, îşi bagă capul în el sau se scufundă cu totul în apa răcoritoare. Tot aşa găseşte satisfacţie sufletul căruia îi este sete după apa vie.

Însetând după Dumnezeu

Aminteşte-ţi expresiile care exprimă tânjirea după Dumnezeu ce apar în Psalmi. „Cum doreşte un cerb pâraiele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu” (Psalmii 42:1-2). „O, Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu. Te voi căuta de dimineaţă, sufletul meu însetează după Tine. Carnea mea tânjeşte după Tine într-un pământ uscat şi setos, unde nu este apă” (Psalmii 63:1). Toţi suntem familiari cu expresiile şi totuşi se pierde mult din forţa lor pentru că sunt considerate numai figurative, când de fapt ele sunt foarte literale. Psalmistul foloseşte într-adevăr o figură de stil, dar vrea numai să exprime tânjirea lui după Dumnezeu. Setea după Dumnezeu nu este o figură, este o realitate. Cum doreşte cerbul pâraiele de apă (aceasta este ilustraţia), tot aşa sufletul tânjeşte după Dumnezeu. Acesta este lucrul ilustrat. Setea pe care o satură Dumnezeu este una reală şi El o satură la fel de real după cum pârâul satură cerbul însetat.

Bând viaţa lui Dumnezeu

Aminteşte-ţi pasajul care spune că Domnul slăvit va fi pentru noi un loc de fluvii şi râuri (Isaia 33:21). Aminteşte-ţi că râul vieţii limpede ca cristalul, provine de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apocalipsa 22:1). Suntem învăţaţi din experienţa copiilor lui Israel din pustie că apa care provine de la Dumnezeu şi de la Mielul Său este apă reală, care satură setea reală (Exodul 17:1-7). Hristos este stânca lui Israel, iar El a stat pe stânca lovită de Moise şi ni se spune că „poporul a băut din acea Stâncă spirituală care îi urma” (1 Corinteni 10:4). Din Stânca spirituală vine apă spirituală, dar apa spirituală este foarte reală. A fost suficient de reală ca să sature setea întregului popor al lui Israel şi, de asemenea, toate vitele lor. Dumnezeu spune despre această apă care provine de la tron că o va da din abundenţă celor însetaţi (Apocalipsa 22:17). Din acest râu care curge de la tronul lui Dumnezeu, este udat pământul însetat şi este făcut roditor. „Tu ai cercetat pământul şi l-ai udat. Îl îmbogăţeşti mult cu râul lui Dumnezeu, care este plin de apă. Tu le pregăteşti grâne, când le-ai asigurat. Tu uzi brazdele din abundenţă. Tu faci brazdele, Tu le faci moi cu ploile. Tu binecuvântezi răsadul lor. Tu încoronezi anul cu bunătatea Ta şi din cărările Tale picură fertilitatea” (Psalmii 65:9-11). Când ne amintim că două treimi din corpul uman este apă, este uşor de înţeles că apa este viaţa noastră. Şi atunci când învăţăm că apa care vine din cer şi ţâşneşte din pământ prin izvoare, vine direct de la tronul lui Dumnezeu, putem vedea că trăim prin viaţa lui Dumnezeu.

Numai Dumnezeu poate sătura

Este o realitate, deci, că oamenii pot înseta în mod literal după Dumnezeu. Într-adevăr, ori de câte ori ei însetează după apa pură, proaspătă, ei însetează după Dumnezeu, deşi nu ştiu acest lucru. Fiecare dorinţă, fiecare tânjire nesatisfăcută nu este decât expresia nevoii sufletului după Dumnezeu. Doar El poate satisface dorinţa oricărui lucru viu. „Nimeni, în afară de Hristos, nu poate sătura”, chiar dacă sufletul nu recunoaşte realitatea. Uneori, un om încearcă să îşi sature setea cu băuturi alcoolice, dar acestea nu satură niciodată, doar creează o sete şi mai mare. În loc să zidească, doboară. Acel spirit nu este Spiritul vieţii, ci al morţii. Satan, care încearcă să-i facă pe oameni să creadă că el este Domnul şi că lucrarea lui este divină, a furat numele apei vieţii pentru spiritul său, numind coniacul eau-de-vie. Apa pură este aceasta, în timp ce băutura spirtoasă este apa morţii. Îndemnul este: „Nu fiţi beţi de vin, în care este abuz, ci fiţi plini de Spirit!” (Efeseni 5:18).

Setea după neprihănire – săturată

„Spiritul este viaţă datorită neprihănirii” (Romani 8:10). Apa şi sângele, care sunt una în consimţământ cu Duhul, sunt, de asemenea, viaţă şi în consecinţă, neprihănire. Ştim că sângele lui Hristos este neprihănire, deoarece curăţă de orice păcat. A bea din apa vieţii înseamnă, deci, a bea din sângele lui Hristos care este neprihănire şi viaţă. „Binecuvântaţi sunt cei care flămânzesc şi însetează după neprihănire, pentru că ei vor fi săturaţi” (Matei 5:6). Tot ce ne dă viaţă reală vine de la Dumnezeu. Ori de câte ori luăm ceva care ne zideşte trupul, primim din viaţa lui Dumnezeu sângele lui Hristos, apa vieţii. Prin urmare, dacă Îl recunoaştem pe Dumnezeu în darurile Sale, putem să primim efectiv neprihănire cu fiecare înghiţitură de apă. Toată setea noastră nu este decât o tânjire după ceea ce Dumnezeu ne poate da. Cu toate acestea, noi nu însetăm întotdeauna după neprihănire. În schimb, încercăm să satisfacem dorinţa noastră aprinsă cu orice altceva, dar nu cu Dumnezeu. Nu este popular să recunoaştem dependenţa noastră faţă de Dumnezeu. Oamenii nu ezită să facă cunoscut faptul că le este sete, dar niciodată nu ar admite că ei tânjesc după viaţa lui Dumnezeu. De aceea, atât de puţini devin plini de neprihănire. Totuşi, Dumnezeu revarsă Duhul peste noi din abundenţă, chiar dacă noi nu recunoaştem darul. El dă atât celor nerecunoscători, cât şi celor recunoscători. Dacă am recunoaşte darul şi i-am mulţumi pentru fiecare reînnoire a lui, neprihănirea va fi a noastră la fel de sigur ca faptul că Dumnezeu trăieşte. Cât de uşoară şi de clară este calea neprihănirii şi a vieţii!

The Present Truth, 7 decembrie 1899