51. Un martor fals, nebun

51. Un martor fals, nebun

Isaia 44:9-20: 

9Cei care fac o imagine sculptată sunt cu toţii deşertăciune, iar lucrurile lor foarte plăcute nu vor fi de niciun folos, şi proprii lor martori nu văd, nici nu cunosc, ca să le fie ruşine. 10Cine a format un dumnezeu sau a turnat o imagine cioplită care nu este de niciun folos? 11Iată, tuturor tovarăşilor lui le va fi ruşine. Lucrătorii sunt de-ai oamenilor. Să fie toţi strânşi laolaltă. Le va fi teamă, le va fi ruşine. 12Fierarul face o secure, lucrează în cărbuni, îi dă forma cu ciocanele şi o lucrează cu braţul lui puternic. Da, îi este foame şi tăria lui slăbeşte. Nu bea apă şi este istovit. 13Dulgherul întinde o sfoară, marchează cu creionul, modelează cu rindeaua, marchează cu compasul şi modelează după figura unui om, după frumuseţea omului, ca să locuiască în casă. 14Îşi taie cedrii şi ia gorunul şi stejarul şi întăreşte pentru sine unul dintre copacii pădurii. Plantează un brad şi ploaia îl hrăneşte. 15Apoi, el va fi de ars pentru vreun om. Îl ia şi se încălzeşte cu el. Da, îl aprinde şi coace pâine. Da, face un dumnezeu şi i se închină. Îşi face o imagine sculptată şi se pleacă înaintea ei. 16O parte din el o arde în foc, cu o parte mănâncă din carne, face o friptură şi este satisfăcut. Da, se încălzeşte şi spune: M-am încălzit, am văzut focul. 17Şi din ce rămâne face un dumnezeu, o imagine sculptată. Cade înaintea ei şi i se închină, se roagă la ea şi spune: Scapă-mă, căci tu eşti dumnezeul meu. 18Ei nu cunosc, nici nu cugetă, pentru că El le-a închis ochii, ca să nu poată vedea şi inimile lor, ca să nu poată înţelege. 19Şi nimeni nu ia aminte, nu este nici cunoştinţă sau pricepere pentru a spune: Am ars o parte din el, am copt pâinea peste cărbuni, am fript carnea şi am mâncat-o, şi să îmi fac din ce a rămas o urâciune? Să mă plec la tulpina unui copac? 20El se hrăneşte cu cenuşă. O inimă înşelată l-a rătăcit ca să nu-şi poată scăpa nici sufletul, nici să spună: Nu este o minciună în mâna mea cea dreaptă?

Cineva ar trebui să caute mult pentru a găsi o descriere mai rafinată decât aceasta. Pe cât de adevărată este pentru această viaţă, pe atât este de extraordinar de tăioasă şi sarcastică. Precizia ei este cea care o face astfel. Pasajul va putea fi citit de mai multe ori şi după ce cititorul va râde de sărmanul idolatru, care îşi face propriul dumnezeu, se poate întoarce să râdă de sine însuşi, pentru că descendenţii şi omologii acestor făcători de imagini şi dulgheri se găsesc în fiecare ţară de sub cer şi în fiecare societate şi în fiecare biserică.

Cititorul atent nu poate să nu observe că tribunalul este încă în sesiune. Noi înşine suntem în sala de judecată. Cazul va fi în curs până ce va veni ziua judecăţii. Acum sunt examinaţi martorii care îşi dau mărturia lor. Procesul trebuie să decidă cine este Dumnezeu, fie Creatorul cerurilor şi al pământului, fie lucrurile pe care le face omul, adică, în realitate, omul însuşi.

În versetele precedente acestei lecţii, martorii Domnului sunt prezentaţi din nou. Într-adevăr, tot capitolul precedent îi priveşte pe ei. Ei sunt răscumpăraţii Domnului, cei pe care El îi strânge din fiecare ţară, care sunt numiţi cu numele Lui, pe care i-a creat spre slava Sa şi cei care o dezvăluie. Dumnezeu a şters nelegiuirile lor şi a turnat Spiritul Său peste ei în torente pe care le-au primit cu bucurie, pentru a putea mărturisi despre El. „Unul va zice: Eu sunt al Domnului, iar altul se va numi cu numele lui Iacov. Altul va semna cu mâna lui pentru Domnul şi se va numi cu numele lui Israel.” Lor le vorbeşte Dumnezeu şi le spune să nu se teamă. El este Cel dintâi şi Cel din urmă – singurul Dumnezeu – iar lor, ca martori ai Săi, nu trebuie să le fie frică să îşi înalţe glasurile cu putere şi să declare numele şi faima Sa.

„Ştim că un idol este nimic în lume şi că există un singur Dumnezeu” (1 Corinteni 8:4). Sunt mulţi care se numesc dumnezei, dar există un singur Dumnezeu, şi anume Dumnezeul cel viu, care a făcut toate lucrurile. Idolii sunt nimic, iar „cei care îi fac sunt ca ei. Aşa sunt toţi cei care se încred în ei” (Psalmii 115:8). De aceea, făcătorul şi închinătorul la idol sunt nimic. Aceasta este ceea ce ne spune lecţia noastră: „Cei care sculptează chipuri sunt cu toţii deşertăciune.” Acest cuvânt „deşertăciune” provine din cuvântul ebraic care înseamnă „goliciune”, „confuzie”, ca în Geneza 2:1: „Pământul era fără formă.” Iov 26:7: „Cel care a întins nordul peste locul cel gol.” Isaia 24:10 şi 34:11: „Cetatea confuziei este doborâtă”; „El va întinde peste ea funia confuziei.” Isaia 29:21: „Un lucru de nimic.” Isaia 41:29: „Imaginile lor sculptate sunt vânt şi confuzie.” La aceasta se rezumă un idol, precum şi cel care îl face şi se încrede în el. Adică, la aceasta se rezumă toţi cei care nu se încred în Domnul, Iehova. Ziua judecăţii va dovedi aceasta, când toţi cei care L-au respins pe Dumnezeu vor înceta să mai existe, astfel încât nici el, nici locul lui nu va mai fi găsit (Psalmii 37:10).

„Au ochi, dar nu văd.” Aceasta se spune despre idolii de argint sau de aur, care sunt lucrarea mâinilor oamenilor. Aceşti dumnezei falşi au martorii lor, aşa cum îi are şi Domnul pe ai Lui. Dar, pe baza principiului că fiecare este ca obiectul venerării lui, „proprii lor martori nu văd şi nu cunosc”. Motivul acestui fapt va fi clarificat imediat, în caz că cititorul nu l-a văzut deja. Dar mai întâi, să punem în contrast aceşti martori cu „Martorul credincios şi adevărat” şi cu toţi cei care se aşază de partea Lui. El spune: „Noi vorbim ceea ce cunoaştem şi mărturisim ceea ce am văzut şi auzit” (Ioan 3:11). Petru şi Ioan, doi dintre martorii Domnului, au spus: „Noi nu putem decât să vorbim lucrurile pe care le-am văzut şi auzit” (Fapte 4:20). Dumnezeu nu vrea ca martorii Săi să vorbească altceva. El spune: „Mergeţi şi spuneţi lucrurile pe care le vedeţi şi auziţi.” Un om care mărturiseşte ceea ce a văzut şi ceea ce cunoaşte, poate răspunde fără teamă în orice împrejurare. Dar cel care încearcă să spună ceea ce nu a văzut şi despre care nu ştie nimic şi care într-adevăr nu există, va fi foarte repede dat de ruşine. „Dacă vreun om va vrea să facă voia Lui, el va cunoaşte învăţătura” (Ioan 7:17). De aceea, nu este nevoie ca cineva să aibă vreo îndoială. Cel care caută doar de curiozitate nu va găsi nimic. Omul care vrea să facă o expunere a cunoaşterii sale, nu va fi capabil să dea nicio mărturie care să reziste unei examinări riguroase. Dar oricine doreşte să facă voia lui Dumnezeu – oricine se predă Domnului – va cunoaşte. „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei. Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31-32).

Care este de fapt diferenţa dintre închinătorii adevăratului Dumnezeu şi cei care se încred în lucrurile de nimic? Doar aceasta: că primii se încred în ceva, iar ceilalţi în nimic. Acum, aminteşte-ţi că omul este nimic în el însuşi. Doar prin Spiritul lui Dumnezeu sunt făcuţi oamenii şi prin suflarea Domnului primesc ei viaţă şi pricepere (Iov 32:8; 33:4). „Toate naţiunile sunt înaintea Lui ca nimic şi sunt socotite de către El mai puţin decât nimic, deşertăciune” (Isaia 40:17). Toată substanţa, realitatea, care este pentru fiecare om, este prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este marele adevăr pe care toată lumea are nevoie să îl înveţe. Oricine crede că este ceva, în timp ce nu este nimic, se înşală singur (Galateni 6:3). Aceasta este problema cu idolatrul descris aici ca un reprezentant al categoriei sale. „O inimă înşelată l-a rătăcit.” El nu ştie că nu este nimic real decât Dumnezeu şi că în El se ţin toate lucrurile. Aceasta este ceea ce îi face pe oameni atât de mândri şi lăudăroşi. Acesta este secretul întregii încrederi în sine şi slavei deşarte. Acum, dacă omul recunoaşte acest adevăr şi se încrede pe deplin în Domnul, predându-şi trupul ca templu al Spiritului Sfânt, va fi „umplut de toată plinătatea lui Dumnezeu” şi va exista substanţă, realitate, pentru el şi cuvintele lui. Va fi capabil să vorbească cu autoritate. Dumnezeu este Cel care lucrează în el şi Spiritul Sfânt este Cel care vorbeşte în el. Dar când un om, care, în primul rând este nimic, respinge sursa întregii vieţi şi înţelepciuni şi se încrede în ceea ce a făcut el însuşi, adică nimic, înseamnă că tot lucrul este goliciune. Cuvintele şi faptele lui sunt vânt, iar el însuşi nu este decât pleavă. Propria lui mărturie îl îndepărtează, sau, ca în Isaia 1:31, cel tare este un câlţ şi lucrarea lui e o scânteie, astfel că nu are decât distrugere în el însuşi.

„Să fie cu toţii strânşi laolaltă, să stea în picioare. Totuşi, se vor teme şi le va fi ruşine.” Nu numărul face tăria. O mie de milioane de zerouri nu au o valoare mai mare decât unul singur. O minciună nu devine adevăr pentru că zece mii de oameni o mărturisesc. Oamenii nu pot crea nimic şi aceasta este rădăcina întregii chestiuni. Oamenii care ştiu că o singură minciună nu este de niciun folos, îşi imaginează că dacă sunt mai multe vor sta în picioare. Dar este nebunie. „Aţi arat răul, aţi secerat nelegiuirea. Aţi mâncat rodul minciunilor, pentru că te-ai încrezut în calea ta, în mulţimea oamenilor tăi puternici” (Osea 10:13). „Grindina va mătura refugiul minciunilor, iar apele vor inunda ascunzătorile” (Isaia 28:17). Niciun om nu poate avea mai multă tărie decât atunci când Îl are doar pe Dumnezeu în el. Prezenţa lui Dumnezeu în alt om nu va răspunde pentru mine, aşa că nu mă pot încrede nici măcar într-un om bun, cu atât mai puţin, într-un om rău. „Să nu urmezi o mulţime pentru a face rău, nici să nu aduci mărturie ca să te întorci după mulţime în judecată” (Exodul 23:2). „Deşi se unesc mână în mână, cei răi nu vor rămâne nepedepsiţi” (Proverbele 11:21). Nimeni să nu-şi bazeze acţiunea sa pe faptul că „toţi fac aşa” sau că aşa a fost obiceiul de mulţi ani. Află pentru tine însuşi ce spune Domnul şi atunci vei şti că ai adevărul şi că drumul tău va sta în picioare. Cuvântul Său este singura temelie reală. „Niciun om nu poate pune o altă temelie decât cea care este pusă, care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11).

Oricine citeşte aceasta, oricine poate citi Biblia, va vedea imediat nebunia omului care face un dumnezeu dintr-un copac. Ar părea că nimeni nu poate fi atât de nebun încât să se închine la un lucru făcut de el însuşi şi să spună: „Scapă-mă, căci tu eşti dumnezeul meu.” O parte din copac o foloseşte pentru a-şi pregăti cina şi din ce rămâne face un dumnezeu. Cu siguranţă, el trebuie să vadă că nu este mai multă putere în bucata de copac la care se închină, decât în aceea pe care o arde în foc. Totuşi, acest lucru este făcut de oamenii care au facultăţi mentale sănătoase ca fiecare dintre noi. „Înşelăciunea păcatului” este uimitoare, iar înşelăciunea există în fiecare inimă omenească (vezi Ieremia 17:9). 

Nu este nimic mai obişnuit în această lume ca îndreptăţirea de sine – dorinţa de a-ţi susţine cauza şi a demonstra că ai dreptate şi că nu ai făcut niciun rău. Cu toţii am avut experienţe de acest fel. Tendinţa este inerentă naturii umane. „Dar toţi, de comun acord, au început să se scuze” (Luca 14:18). Adică, toţi au început să arate ceea ce priveau ei ca motiv bun pentru a nu se supune chemării regelui. Acum, dacă se poate da un motiv bun, o scuză rezonabilă, pentru orice demers, aceea dovedeşte că acel demers este bun. Astfel, orice scuză pe care o aduce cineva pentru faptele sale – pentru faptul că nu Îl slujeşte pe Dumnezeu – este o pretenţie că este drept în el însuşi, fără să-L ia în seamă pe Domnul. În ce ne încredem când facem aceasta? Evident, în noi înşine – în lucrările propriilor noastre mâini. Atunci, nu diferim cu nimic de omul descris în acest capitol. O inimă înşelată ne-a rătăcit şi ne hrănim cu cenuşă. Dacă ne mărturisim păcatele, vom găsi milă la Dumnezeu, deoarece mărturisindu-le, recunoaştem că Dumnezeu este, că El are dreptate şi că este milă. Deci, tot ceea ce avem nevoie este să ne mărturisim păcatele, nu pentru că Dumnezeu îşi apără demnitatea şi doreşte să ne umilească, ci pentru că numai mărturisind că suntem greşiţi şi că El este drept, ne vom încrede în El, care este singura sursă de viaţă şi neprihănire. „Întoarce-te, tu Israel care aluneci înapoi, spune Domnul, şi nu Îmi voi vărsa mânia asupra ta. Căci Eu sunt milos, spune Domnul, şi nu voi ţine mânie pe vecie. Recunoaşte-ţi doar fărădelegea, că ai păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului tău” (Ieremia 3:12-13).

„O inimă înşelată l-a rătăcit ca să nu-şi poată scăpa nici sufletul, nici să spună: Nu este o minciună în mâna mea cea dreaptă?” Cum este o minciună în mâna dreaptă a omului care se încrede în lucrările lui – adică în orice a făcut el – care nu va mărturisi Domnului, ci care susţine că are viaţă şi neprihănire în el însuşi? Răspunsul este foarte uşor. Citeşte versetele precedente. Omul care îşi propune să se salveze pe sine prin propriile lucrări „este înfometat şi tăria lui slăbeşte. El nu bea apă şi este istovit”. Dar apoi el mănâncă şi bea şi este săturat. Dar nu el a făcut mâncarea şi băutura, şi el ştie aceasta. Toată tăria pe care o are provine din ceea ce mănâncă şi bea, adică din ceva care este în afara lui însuşi, ceva ce a primit. Tăria mâinii noastre drepte este tăria pe care Dumnezeu ne-a dat-o, totuşi vorbim şi acţionăm ca şi când ar fi a noastră. De aceea este evident că este o minciună în mâna noastră dreaptă ori de câte ori facem aşa. Da, noi înşine suntem mincinoşi, deoarece pretindem că suntem ceva când de fapt nu suntem nimic. Fiecare bucăţică de mâncare pe care o mâncăm şi de care depindem pentru tărie ca să mergem la lucrul nostru zilnic, sau pe care o folosim în satisfacţia de sine, este o dovadă că suntem pe deplin dependenţi de Dumnezeu. Lucru din lume care e cel mai uşor de cunoscut este Dumnezeu. Oricine care are suficientă raţiune pentru a şti că mâncând capătă tărie, nu are nicio scuză pentru necunoaşterea lui Dumnezeu. Există foarte mulţi oameni nebuni în această lume. Foarte mulţi martori falşi. Vom asculta de Domnul şi vom fi înţelepţi sau vom continua în nebunia noastră?

The Present Truth, 14 decembrie 1899