Isaia 45:1-7: 

¹Astfel vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, a cărui mână dreaptă am ţinut-o, pentru a supune naţiunile înaintea lui: Voi dezlega coapsele regilor pentru a deschide înaintea lui cele două porţi şi porţile nu vor fi închise. ²Eu voi merge înaintea ta şi voi netezi locurile strâmbe, voi sfărâma în bucăţi porţile de alamă şi voi tăia în două zăvoarele de fier. ³Îţi voi da comorile întunericului şi bogăţii ascunse din locuri tainice, ca să cunoşti că Eu, Domnul, care te chem pe nume, sunt Dumnezeul lui Israel. ⁴Căci pentru Iacov, slujitorul Meu şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume; te-am numit, chiar dacă tu nu Mă cunoşteai. ⁵Eu sunt Domnul şi nu este altul, nu există Dumnezeu în afară de Mine. Eu te încing, chiar dacă tu nu M-ai cunoscut, ⁶pentru ca ei să ştie, de la răsăritul soarelui şi până la apus, că nu este nimeni în afară de Mine. Eu sunt Domnul şi nu este altul. ⁷Eu întocmesc lumina şi creez întunericul. Eu am făcut pace şi creez răul. Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.

Când Nebucadneţar, regele Babilonului, a avut un vis ce descria o nenorocire care urma să i se întâmple, i s-a spus că era pentru a „cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte în împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea” (Daniel 4:25). În pasajul pe care îl studiem avem un exemplu minunat al acestui adevăr şi, de asemenea, o ilustrare a faptului că nimic nu are loc din întâmplare şi nimic nu îl ia pe Dumnezeu prin surprindere, ci a fost pregătit cu mult înainte.

Isaia a profeţit „în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, regii lui Iuda” (Isaia 1:1). Ezechia a domnit douăzeci şi nouă de ani (2 Cronici 29:1) şi, de vreme ce a mai trăit cincisprezece ani după boala sa (Isaia 38), ştim că domnise paisprezece ani la vremea respectivă. Dar Isaia trebuie să fi profeţit în acea perioadă cel puţin patruzeci şi şase de ani, căci Iotam şi Ahaz au domnit fiecare câte şaisprezece ani (2 Cronici 27:1; 28:1). Nu ştim exact cât a profeţit Isaia în domnia lui Ozia, dar capitolul al şaselea pare să indice că el a început în ultimul an al domniei lui. Ideea este că în 714 î.Hr., data aproximativă a soliei speciale pe care Isaia i-a dat-o lui Ezechia, el profeţise între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, şi, din moment ce nu a profeţit după domnia lui Ezechia, a murit înainte de 698 î.Hr. Suntem, deci, în siguranţă datând pasajul pe care îl avem înaintea noastră, nu mai târziu de 712 î.Hr.

Ce importanţă are acest fapt? Arată minuţiozitatea preştiinţei lui Dumnezeu şi perfecţiunea planurilor Sale pentru salvarea poporului Său. Babilonul a fost cucerit de către Cir în anul 538 î.Hr., când avea şaizeci şi unu de ani. Aflăm deci că Cir fusese numit şi lucrarea lui descrisă în detaliu cu mai bine de o sută treizeci de ani înainte să fie născut şi cu o sută optzeci şi patru de ani înainte ca lucrarea să fie făcută. Aceasta înseamnă, cu mai bine de o sută de ani înainte ca poporul Israel să fie luat rob în Babilon, Domnul nu numai că a prezis eliberarea lui din captivitate, dar a şi numit omul care va fi mijlocul pentru eliberarea lui şi a oferit o descriere minuţioasă a evenimentului cuceririi cetăţii. Având acest lucru în vedere, cât de puternice sunt cuvintele: „Eu sunt Domnul şi nu este nimeni altul, nu este Dumnezeu în afară de Mine”.

Pentru ca exactitatea profeţiei să fie mai bine apreciată de către cititor, cităm următorul rezumat al capturării Babilonului din „Marile monarhii” de Rawlinson. Poate este necesar să menţionăm, pentru a-i ajuta pe unii, că Babilonul era foarte întins, înconjurat de un zid de o înălţime şi grosime imensă şi umplut cu provizii suficiente pentru douăzeci de ani. Râul Eufrat trecea prin cetate, împărţind-o în două părţi, dar, de asemenea, exista un zid de fiecare parte a râului pe întreaga lungime a trecerii lui prin cetate, iar cele douăzeci şi cinci de străzi care treceau de o parte şi de alta a râului erau îngrădite de porţi uriaşe de alamă. Descriind înaintarea lui Cir spre Babilon, împotriva căruia armata lui a început un asediu, aparent fără nicio speranţă, Rawlinston continuă:

„Retrăgându-şi cea mai mare parte din armata sa din vecinătatea cetăţii şi lăsând în urma lui doar câteva corpuri de observaţie, Cir a mărşăluit o oarecare distanţă în sus, pe cursul Eufratului, şi acolo a început să sape viguros. Soldaţii lui puteau acum aprecia valoarea experienţei pe care au câştigat-o dispersând râul Gyndes şi au înţeles că vara şi toamna anului precedent nu au fost pierdute. Au săpat un canal sau canale de la Eufrat în care o mare parte din apă să se retragă şi prin care sperau să facă din cursul natural al râului un loc ce se putea trece cu piciorul. Când totul a fost pregătit, Cir a precizat că trebuie să aştepte până la sosirea unei anumite sărbători, în timpul căreia toată populaţia obişnuia să bea şi să se distreze, şi atunci, în tăcerea nopţii să întoarcă apa râului şi să atace. Totul s-a întâmplat aşa cum a sperat şi a dorit. Sărbătoarea a fost ţinută cu o pompă şi splendoare chiar mai mare decât de obicei, căci Belşaţar, cu obrăznicia naturală a tinereţii, pentru a marca mulţumirea sa faţă de armata asediatoare, s-a abandonat în întregime plăcerilor sărbătorii şi a delectat o mie de conducători în palatul său. În celelalte părţi, toată populaţia era prinsă în distracţie şi dans. Dezordinea de pe urma băuturii şi excitaţia nebună a pus stăpânire pe oraş. Asediul a fost uitat. Precauţiile obişnuite au fost neglijate. Urmând exemplul regelui lor, babilonienii s-au dedat toată noaptea la orgii în care frenezia religioasă şi excesul băuturii au format o amestecătură ciudată şi revoltătoare.

Între timp, în afara cetăţii, în linişte şi întuneric, perşii au vegheat la cele două locuri unde Eufratul intra şi părăsea zidurile. Cu nerăbdare, ei au observat scurgerea gradată a apei din albie. Chiar mai nerăbdători, au vegheat să vadă dacă cei din interiorul zidurilor vor observa împrejurările suspicioase şi vor da alarma în oraş. Dacă s-ar fi dat o astfel de alarmă, toată munca lor s-ar fi pierdut. Dacă atunci când ar fi intrat în albie, ar fi găsit zidurile râului pline de oameni şi porţile râului puternic închise, ar fi fost într-adevăr «prinşi într-o capcană». Ar fi fost înghiţiţi şi distruşi de către rafala proiectilelor duşmanului pe care nu îl puteau vedea, nici atinge, înainte de a reuşi să-şi pună la cale scăparea. Dar pe măsură ce priveau cu atenţie, niciun sunet de alarmă nu a ajuns la ei, doar un zgomot confuz de distracţie şi tărăboi, care arăta că nefericiţii oameni ai oraşului erau de fapt inconştienţi de apropierea pericolului.

În cele din urmă, forme întunecoase începeau să se ridice din obscuritatea adâncului albiei şi pe locurile de debarcare, şi de pe partea opusă a porţilor, grămezi risipite de oameni se înălţau în coloane solide. Porţile mari lipsite de apărare erau asediate, un strigăt de război s-a ridicat, s-a dat alarma şi s-a răspândit, iar alergători rapizi au mers pentru a «arăta regelui Babilonului că cetatea a fost luată». În întunericul şi confuzia nopţii, a urmat un masacru teribil. Beţivii care se distraseră nu au putut opune rezistenţă. Regele, paralizat de frică la vederea scrierii de mână îngrozitoare de pe perete, care l-a avertizat prea târziu de pericolul său, nu a putut face nimic, nici măcar să verifice progresul agresorilor săi care duceau totul înaintea lor, peste tot. Dând buzna în palat, un grup de persani au ajuns în prezenţa monarhului şi l-au ucis în timpul scenei sărbătorii lui lipsite de pietate. Alte grupuri au adus focul şi sabia în oraş. Când a venit dimineaţa, Cir s-a găsit a fi stăpânul incontestabil al cetăţii, care, dacă nu ar fi dispreţuit eforturile lui, cu cea mai mare uşurinţă ar fi fost zădărnicit.”

Observă afirmaţiile profeţiei: „Voi dezlega coapsele regilor.” Chiar în momentul când Cir îşi făcea intrarea în cetate, în timp ce Belşaţar era angajat într-o sărbătoare sălbatică, idolatră, Dumnezeu a făcut să apară pe peretele sălii de banchet o scriere. „Atunci faţa regelui s-a schimbat şi gândurile l-au tulburat, astfel că încheieturile brâului său au fost dezlegate şi genunchii s-au lovit unul de altul” (Daniel 5:6).

„Şi porţile nu vor fi închise.” Toată dibăcia lui Cir şi chiar stratagema sa de a abate cursul râului, nu i-ar fi folosit la nimic dacă porţile ce duceau spre râu nu ar fi fost lăsate deschise. Armata sa putea să mărşăluiască înspre cetate şi în afara ei, dacă mai putea să iasă, dar aceasta nu ar fi pricinuit nicio pagubă. Dar în acea noapte de distracţie idolatră, totul a fost neglijat şi calea a fost deschisă. Dumnezeii pe care îi lăudau prinţii nu le-au oferit nicio protecţie.

Întreaga profeţie este dedicată faptului de a arăta că nu există nimeni altul în afară de Dumnezeu. El este creatorul şi răscumpărătorul. El poate crea şi tot El poate distruge. Nimic nu are loc fără sfatul sau consimţământul Lui. Totul duce la îndeplinire voia Sa. El face ca mânia oamenilor să Îl laude (Psalmii 66:10). Regii şi naţiunile cred că sunt la control şi fac voia lor, când de fapt ele doar împlinesc planul lui Dumnezeu. Nu trebuie să facem greşeala de a ne gândi că Dumnezeu plănuieşte toate practicile lor rele, ci oricât de rele ar fi, oricât de opuse voii Lui, ei duc la bun sfârşit scopul Lui chiar prin opoziţia lor.

Dumnezeu a fost Cel care a spus Ierusalimului: „Vei fi locuit şi cetăţilor lui Iuda: veţi fi construite şi Eu voi ridica locurile lui prăbuşite.” El a spus-o, iar Cir a fost agentul Lui pentru a duce acest lucru la bun sfârşit. De asemenea, Dumnezeu a spus adâncului „Usucă-te” şi El a fost, Cel care a uscat râurile. Aşa că, atunci când Cir săpa canalele şi întorcea cursul Efrautului, făcea pur şi simplu lucrarea lui Dumnezeu. Ce gând minunat, care inspiră veneraţie – că oamenii sunt agenţi în marele plan al Dumnezeului Cel Prea Înalt! Şi cât de glorios este când ei se predau de bunăvoie, înţelegând acest lucru! Toate evenimentele istoriei acestui pământ nu sunt spre beneficiul celor ce le înfăptuiesc, ci pentru salvarea poporului lui Dumnezeu. În loc să le fie teamă atunci când războaie sau veşti de războaie şi calamităţi vin, crezând că vor fi copleşiţi, urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu pot să fie plini de curaj, ştiind că şi din aceste veşti, chiar prin intermediul lor, Dumnezeu lucrează eliberarea lor.

Dumnezeu şi-a făcut lucrarea prin Cir „pentru ca să se ştie de la răsăritul soarelui şi până la apus că nu este nimeni în afară de Mine”. Şi ca urmare, cât de larg cunoscut a fost numele lui Dumnezeu? În toată lumea. Împărăţia Babilonului a fost întinsă în toată lumea (vezi Daniel 2:37-38; Ieremia 27:4-7). Bineînţeles, aceasta a venit sub domnia lui Cir şi astfel, decretul construirii templului sună astfel:

„Acum, în primul an al lui Cir, regele Persiei, pentru ca, prin gura lui Ieremia, cuvântul Domnului să fie împlinit, Domnul a mişcat spiritul lui Cir, regele Persiei, astfel încât a făcut o proclamaţie în toată împărăţia şi a aşezat-o pe hârtie, spunând: Astfel vorbeşte Cir, regele Persiei: Domnul Dumnezeul cerului mi-a dat toate naţiunile pământului şi m-a însărcinat să Îi construiesc casa la Ierusalim, care este în Iuda. Care dintre este voi din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, care este în Iuda, şi să zidească casa Domnului Dumnezeului lui Israel (El este Dumnezeul) care este în Ierusalim” (Ezra 1:1-3). Astfel, vedem că singurul Dumnezeu adevărat a fost proclamat prin Cir în toată lumea.

„Ce omagiu minunat pentru un rege păgân!”, vor exclama unii. De ce spuneţi „un rege păgân”? Adevărat, Cir era persan. A fost născut în ignoranţă faţă de adevăratul Dumnezeu, dar la fel a fost şi Avraam (Iosua 24:2). Dumnezeu S-a revelat pe Sine însuşi lui Avraam, iar el a crezut şi astfel a devenit prietenul lui Dumnezeu. Cir a fost numit de către Dumnezeu în timp ce era încă ignorant cu privire la El, chiar cu mult înainte să fie născut, totuşi a ajuns până la urmă să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să recunoască faptul că el purta acest nume de la El. Ce altceva mai mult ar putea cineva să facă? Dacă a existat vreodată un rege creştin în vreo ţară, atunci cu siguranţă acela a fost Cir din Persia, precum şi Nebucadneţar din Babilon. Acest om, direct din păgânism, a făcut ceea ce israeliţii, cu o lungă genealogie de credincioşi, au eşuat să facă.

De aceea, Cir era un israelit, prin propria sa mărturisire. Citeşte proclamaţia lui din nou şi din nou. Şi-a declarat credinţa în Domnul cerului care l-a adus la tron şi a spus că „El este Dumnezeul” şi în acelaşi timp L-a declarat ca fiind „Domnul Dumnezeul lui Israel”. Dumnezeu ia dintre neamuri un popor pentru numele Lui (Fapte 15:14) şi Cir, persanul, a fost unul dintre ei. Nu carnea, ci credinţa determină cine este Israel. „Dumnezeu nu e părtinitor cu oamenii, ci, în orice naţiune, cel care se teme de El şi lucrează neprihănirea, este acceptat.”

The Present Truth, 28 decembrie 1899