Isaia 45:20-25: 

²⁰Adunaţi-vă şi veniţi, apropiaţi-vă împreună, voi care aţi scăpat dintre naţiuni. Nu au nicio cunoştinţă cei care ridică lemnul imaginilor lor sculptate şi se roagă unui dumnezeu care nu poate salva. ²¹Spuneţi-le şi apropiaţi-i. Da, să se sfătuiască împreună. Cine a declarat aceste lucruri din timpul străvechi? Cine le-a spus din acel timp? Nu Eu, Domnul? Nu există dumnezeu în afară de Mine, un Dumnezeu drept şi un Mântuitor, nu este nimeni în afară de Mine. ²²Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi, toate marginile pământului, pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. ²³Eu am jurat pe Mine însumi, cuvântul a ieşit din gura Mea în neprihănire şi nu se va întoarce. Pentru ca orice genunchi să se plece înaintea Mea şi fiecare limbă să jure. ²⁴Cu siguranţă, va spune unul, în Domnul am neprihănirea şi tăria. La El vor veni toţi oamenii şi toţi cei mânioşi împotriva Lui vor fi ruşinaţi. ²⁵În Domnul va fi îndreptăţită toată sămânţa lui Israel şi va fi slăvită.

Pentru a obţine beneficiul deplin din aceste cuvinte de încheiere din capitolului 45 din Isaia, trebuie să avem în minte trăsăturile principale din tot ce a fost înainte, începând cu capitolul 40. Aminteşte-ţi că în întreaga evanghelie a lui Isaia, trăsătura proeminentă este marele caz judecat, în care guvernarea lui Dumnezeu este pusă sub acuzare printre oameni, înaintea întregului univers. Chestiunea ce trebuie decisă este: Cine este Dumnezeu? Decizia cazului depinde de cine poate salva. Cel care poate salva este adevăratul Dumnezeu. Martorii sunt oamenii pe care Dumnezeu îi salvează. Doar ei pot fi martori adevăraţi, spunând ceea ce ştiu din experienţă personală. În aceste versete avem această scenă de tribunal prezentată în mod viu înaintea noastră.

„Adunaţi-vă şi veniţi, apropiaţi-vă împreună.” „Spuneţi-le şi aduceţi-i aproape, da, să se sfătuiască împreună.” Aici avem din nou convocările la judecată. Dumnezeu îşi provoacă vrăjmaşii, cei care au adus acuzaţii false împotriva Lui, să vină şi să îşi apere cazul dacă pot. Toată tăria naţiunilor să fie adunată laolaltă, să producă un dumnezeu sau o mulţime de dumnezei, dar niciunul dintre ei nu poate salva. Niciunul nu poate să scape pe cei care se încred în ei. Aceasta înseamnă că niciun om, nici toţi oamenii laolaltă nu pot salva. Oamenii nu se pot salva pe ei înşişi. Cei care îşi fac un dumnezeu de lemn sau orice alt tip de dumnezeu care nu poate salva, nu au nicio cunoştinţă. Cu siguranţă, cel mai mic grad de înţelepciune va învăţa pe oricine că atunci când este într-o condiţie pierdută, nu poate face nimic care să îl salveze. Acest lucru este acelaşi lucru pe care îl găsim în Noul Testament: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, pentru ca niciun om să nu se laude” (Efeseni 2:8-9). Evanghelia după Isaia este identică cu cea predicată de Pavel. 

Rugându-ne pentru eliberare

Cu ce scop se încrede cineva într-un dumnezeu, fie că este Cel adevărat, fie că este propria lui fabricaţie? Pentru sprijin, pentru mântuire. Citeşte din nou capitolul 44. Omul nebun care îşi 0face un dumnezeu din aceeaşi bucată de lemn pe care o arde la cină, se pleacă înaintea lui şi spune: „Scapă-mă, căci eşti dumnezeul meu.” Faptul că se roagă în acest fel dovedeşte că el simte nevoia de eliberare. Nu trebuie să facem greşeala să presupunem că toţi păgânii sunt nesinceri. Fără îndoială că există o mare parte de oameni sinceri în ţările făţiş păgâne, ca în cele numite creştine. Nu fiecare păgân se roagă pentru ajutor în ceea ce priveşte păcatul, pentru înaintarea în proiectele lui rele. Într-adevăr, citim că printre cei din vechime, foarte mulţi s-au rugat la dumnezeii lor pentru a putea reuşi în vreun plan de tâlhărie sau seducţie, dar apoi citim că mulţi dintre pretinşii creştini se roagă la Dumnezeu, dar se cer numai ca să risipească în poftele lor (Iacov 4:3). Astfel, dacă păgânii nu au nicio scuză, pretinşii creştini nu au niciun motiv să îi dispreţuiască. Printre păgânii care, în orbirea lor, se pleacă în faţa lemnului şi a pietrei, sunt foarte mulţi care tânjesc cu sinceritate după eliberarea din lanţurile care îi leagă. Etiopia apare ca întinzându-şi mâinile spre Dumnezeu. Ni se spune că, atunci când adevărata lumină de la Dumnezeu străluceşte din poporul lui Dumnezeu, neamurile vor veni la ea (Isaia 60:3). Astfel, când auzim despre oameni care se roagă, indiferent la ce, ştim că se roagă pentru că doresc ceva.

Păgânii se roagă unui dumnezeu care nu poate salva. Totuşi, continuă să se roage an după an. Ce perseverenţă minunată! Rugându-se pentru eliberare şi continuând să se roage, fără să se descurajeze că nu găsesc niciodată lucrul căutat. Este ceva de admirat la ei, chiar dacă îi compătimim în acelaşi timp. Am fi noi la fel de perseverenţi? Este o întrebare la care să medităm, deoarece de foarte multe ori obosim în facerea binelui şi spunem că este un lucru zadarnic să slujim lui Dumnezeu. Poate că am putea învăţa o lecţie chiar de la păgâni.

Cel care creează, mântuieşte

În mijlocul acestei mulţimi adunate pentru a se ruga unui dumnezeu care nu poate mântui, Dumnezeu îşi trimite solia: „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi, toate marginile pământului.” De ce cheamă El marginile pământului să privească la El pentru a fi mântuite? Pentru că El este „creatorul marginilor pământului” (Isaia 40:28). El poate salva ceea ce a creat. Şi o va face, căci, „toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia 52:10). „Cerurile sunt ale Tale, pământul, de asemenea, este al Tău. Cât despre lume şi plinătatea ei, Tu ai întemeiat-o. Tu ai creat nordul şi sudul. Taborul şi Hermonul se vor bucura în numele Tău. Tu ai un braţ tare, puternică este mâna Ta şi înaltă este mâna Ta cea dreptă” (Psalmii 89:11-13). În Hristos avem răscumpărarea, pentru că în El au fost create toate lucrurile şi în El se ţin toate lucrurile (Coloseni 1:13-17). Creatorul este Mântuitorul. Crucea lui Hristos mântuie, deoarece în cruce este puterea unei creaţii noi. „Dacă este cineva în Hristos, este o nouă creaţie.” Ceea ce ne aminteşte faptul că Dumnezeu este creatorul cerurilor, al pământului, al mării şi al tuturor celor ce sunt în ele, este ceea ce ne prezintă evanghelia mântuirii noastre. Este cuvântul adevărului.

Mântuirea – ceva natural pentru Dumnezeu

Dumnezeu este Tatăl nostru. Toţi supuşii Regelui regilor sunt copiii Săi. Totuşi, majoritatea oamenilor, chiar pretinşii creştini, cred că este un lucru surprinzător că Dumnezeu răspunde la rugăciune. Într-adevăr, este chiar o îndoială în mintea multora dacă Dumnezeu chiar aude în realitate rugăciunile noastre. Dacă s-ar raporta vreun caz de vindecare miraculoasă, scăpare dintr-un mare pericol sau uşurare dintr-un mare necaz, mulţi pretinşi creştini ar da din cap şi ar deplânge un asemenea fanatism. Printre cei care ar crede, va fi raportat ca un lucru minunat. Într-adevăr, minunate sunt îndurările lui Dumnezeu, dar ceea ce vrem să spunem este că oamenii ar privi aşa ceva ca pe un lucru ciudat. „Acest sărman om a strigat” şi Domnul chiar l-a eliberat din necazul lui! Cât de ciudat! Ne luăm ziarul de dimineaţă şi citim titlurile. Unul spune, cu litere izbitoare: „Întâmplare miraculoasă: un tată bogat îi oferă fiului său un set de haine!” Altul spune: „Chestiune ciudată: un tânăr ce călătoreşte pe celălalt continent îi telegrafiază tatălui său pentru bani şi primeşte un cec în ziua următoare!” Arunci ziarul cu dezgust. „Cât de lipsit de logică este să publici asemenea lucruri comune. Este cel mai natural lucru din lume ca un tată să-i dea fiului său bani şi haine şi orice ar mai avea nevoie pentru susţinere. Acesta este un eveniment zilnic. De ce să ocupi spaţiul cu ceva despre care toată lumea ştie?” „Aşadar, dacă voi care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult va da Tatăl vostru din cer lucruri bune celor ce I le cer?” (Matei 7:11). Ar trebui, într-adevăr, să publicăm îndurările lui Dumnezeu, dar nu ca şi cum ar fi un lucru rar ca Domnul să fie îndurător. Mai degrabă, să se vorbească despre bunătatea Domnului atât de mult, încât fiecare să ştie că „El îşi găseşte plăcerea în milă” şi este în natura Sa să dea oricui cere. „Oricine cere, primeşte.” Dumnezeu salvează, şi salvează imediat. „Să nu-i răzbune Domnul pe aleşii Săi care strigă la El zi şi noapte şi pentru care e îndelung răbdător? Vă spun că îi va răzbuna repede” (Luca 18:7-8).

Aducând mărturie mincinoasă împotriva lui Dumnezeu

Totuşi, mii se roagă în mod deschis lui Dumnezeu şi nu primesc răspunsuri precise. Într-adevăr, ei abia dacă se aşteaptă la răspunsuri şi ar fi surprinşi dacă ar veni. Câţi oameni nu sunt în ţările creştine şi în bisericile creştine, care se roagă zi de zi şi săptămână de săptămână pentru eliberare şi care totuşi nu sunt liberi! Ei se roagă pentru salvarea din păcat şi totuşi nu sunt salvaţi. Ei continuă în păcat. Cu ce sunt ei mai buni decât păgânii? Idolatrul se roagă la un dumnezeu care nu poate salva şi nu este salvat. Pretinsul creştin se roagă la Dumnezeu care poate salva şi, de asemenea, nu este salvat. Unde este diferenţa? Cu siguranţă nu la oameni. În realitate, păgânul este la fel de departe ca cel care pretinde că se închină adevăratului Dumnezeu. „Fraţii mei, aceste lucruri nu trebuie să fie aşa”. Nu este vina lui Dumnezeu că ele sunt aşa. El aude rugăciunile şi salvează.

Mai răi decât păgânii

Suntem martorii lui Dumnezeu, totuşi deseori aducem mărturie mincinoasă. Orice pretins creştin care continuă să trăiască în păcat, oricine se roagă la Dumnezeu, declarând că el se închină doar adevăratului şi viului Dumnezeu, dar care nu trăieşte în bucuria constantă a mântuirii pentru care se roagă, este un martor mincinos. Îi face lui Dumnezeu un deserviciu chiar mai rău decât păgânii înşişi. El spune că nu există putere de a salva mai mare în Dumnezeu decât în dumnezeii păgânilor. Şi, având în vedere că el pretinde că este un slujitor al lui Dumnezeu şi se presupune că este într-o relaţie apropiată cu El, mărturia lui spune mai mult împotriva lui Dumnezeu decât face mărturia multor păgâni. Când păgânii se uită la unul ca acesta, ce îndemn are el de a-şi lăsa idolii şi a se închina Dumnezeului creştinului? Păgânul este într-adevăr fără scuză, prin faptul că are toată creaţia înaintea lui, dar nu obţine nicio dovadă de la unul din cele mai măreţe făpturi ale lui Dumnezeu. Este bine că Dumnezeu nu S-a lăsat fără martori prin faptul că a făcut tuturor oamenilor bine, dându-le ploaie din cer şi anotimpuri roditoare. Căci oamenii care au mărturisit numele Său au declarat prea des că El nu poate salva sau că este indiferent. Singurul fel în care putem fi martori adevăraţi pentru Dumnezeu este prin a-i permite puterii Sale să lucreze în noi ceea ce este bun. Nu este suficient că nu ne dedăm la unele practici ale păgânilor degradaţi. Dacă nu luăm mântuirea de la Dumnezeul nostru căruia ne rugăm pentru eliberare, suntem la fel de răi ca păgânii care ridică lemnul imaginilor lor sculptate şi se roagă unui dumnezeu care nu poate salva. Să nu Îl mai calomniem pe Dumnezeu!

Secretul rugăciunii reuşite

Dacă atunci când se roagă, oamenii şi-ar aminti că El este creatorul marginilor pământului, nu ar mai fi atât de multe rugăciuni fără rost. „Doamne Dumnezeule, iată, Tu ai făcut cerul şi pământul prin puterea Ta cea mare şi ţi-ai întins braţul, şi nu este nimic prea greu pentru Tine” (Ieremia 32:17). Cel care l-a făcut pe om din ţărâna pământului poate foarte uşor să-i ridice pe cei sărmani din ţărână şi să îi aşeze printre prinţii poporului Său, făcându-i să moştenească tronul slavei. Pentru că oamenii au uitat să I se închine lui Dumnezeu în calitate de creator, ei nu găsesc mântuirea. Faptul că El este creator este singura diferenţă dintre El şi hoardele de dumnezei falşi. Nu uitaţi această diferenţă esenţială!

Mântuire dintr-o privire

Dumnezeu spune: „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi.” Mântuirea este într-o privire. „Există viaţă într-o privire.” Când copiii lui Israel mureau din cauza muşcăturilor şerpilor veninoşi, „Domnul i-a spus lui Moise: Fă un şarpe de aramă şi aşază-l într-un stâlp, şi se va întâmpla că oricine care este muşcat, când va privi la el, va trăi. Şi Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi s-a întâmplat că dacă un şarpe a muşcat vreun om, când acesta privea şarpele de aramă, trăia” (Numeri 21:8-9). „Şi după cum a ridicat Moise şarpele în pustie tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:1415). Privirea prin credinţă mântuie. „Noi toţi, cu faţa descoperită, privind ca într-o oglindă slava Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip, din slavă în slavă.” „Căci necazul nostru uşor, care este pentru o clipă, lucrează pentru noi, mai presus de orice, o greutate eternă de slavă, în timp ce ne uităm nu la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd” (2 Corinteni 3:18; 4:17-18). În timp ce privim la Domnul, El Se uită la noi şi lumina feţei Sale mântuieşte. Lumina cunoştinţei slavei Domnului străluceşte pe faţa lui Isus Hristos. Când Petru L-a tăgăduit pe Domnul, blestemând şi înjurând, Isus S-a întors şi l-a privit şi imediat, Petru a primit pocăinţa şi iertarea. Nimeni nu se poate pierde dacă se uită cu statornicie la Isus. 

Mărturie sub jurământ

În acest mare caz, toate mărturiile trebuie făcute sub jurământ. Dumnezeu şi-a dat mărturia în favoarea Sa şi a jurat pentru ea. A jurat că nimeni care se încrede în El nu se va pierde. El a jurat să mântuie pe oricine este dispus să fie mântuit, adică pe oricine recunoaşte că este total pierdut şi care, astfel, încetează luptele lui inutile de a se mântui singur şi Îi permite lui Dumnezeu să facă ce vrea cu el. Cazul lui rămâne pe seama puterii şi bunăvoinţei lui Dumnezeu de a-i mântui pe cei nelegiuiţi şi atâta încredere are El în rezultatul final, încât a jurat că fiecare genunchi se va pleca înaintea Lui şi fiecare limbă va mărturisi că El este Domnul. Toţi vor face aceasta, constrânşi de greutatea dovezilor. Cei neprihăniţi o vor face acum, chiar dacă nu pot vedea şi înţelege toate lucrările lui Dumnezeu. Cel rău o va face la sfârşit, când lucrurile ascunse vor fi aduse la lumină şi astfel îşi vor pronunţa propria ruină. În jurământul lui Dumnezeu, El a aşezat fiecare om sub jurământ. Fiecare om de pe pământ se află sub obligaţia, faţă de Dumnezeu, de a aduce mărturie despre credincioşia Lui şi puterea de a salva. De aceea, toţi cei care nu aduc mărturie în vieţile lor pentru faptul că Dumnezeu mântuie, sunt martori mincinoşi. Porunca a treia este încălcată de mulţi în rugăciunile lor. Ei iau numele Domnului în zadar, deoarece ei nu pretind mântuirea pe care El a lucrat-o şi a adus-o întregii omeniri.

Cazul nostru, cazul lui Dumnezeu

În Domnul este neprihănire şi tărie. În Domnul este îndreptăţire şi slavă. Când Dumnezeu a jurat, El a jurat pe Sine. El a garantat cu viaţa Sa pentru mântuirea oamenilor. Efectiv, El a spus că dacă ar eşua să mântuie pe cineva, chiar pe cea mai umilă persoană care Îl cheamă pentru mântuire, din cea mai îndepărtată parte a pământului, şi-ar pierde propria Sa viaţă. Într-adevăr, dacă neprihănirea nu vine de la Dumnezeu sau vine dintr-o altă sursă decât Domnul Isus, atunci viaţa Sa este deja pierdută, pentru că în acest caz, Hristos a murit degeaba (vezi Galateni 2:21). Dar Hristos nu a murit degeaba, iar Dumnezeu este din veşnicie în veşnicie, chiar dacă şi-a riscat viaţa. El a declarat că toţi oamenii vor mărturisi totuşi, şi a jurat că El este Dumnezeul care salvează. De vreme ce El are o aşa încredere în cazul Său şi e dispus să rişte atât de mult pe seama lui, nu ne putem pune şi noi cazul nostru lângă al Său? Dacă ne alăturăm Lui, viaţa noastră este legată cu viaţa Sa şi suntem la fel de siguri de viaţa şi fericirea veşnică după cum este El. Ce mântuire minunată!

The Present Truth, 18 ianuarie 1900