Isaia 47:1-15: 

¹Coboară-te şi stai în ţărână, fecioară, fiică a Babilonului. Stai pe pământ, fără tron, o, fiică a caldeilor, pentru că nu vei mai fi numită blândă şi delicată. ²Ia pietrele de moară şi macină făină, îndepărtează-ţi mahrama, dezbracă-ţi trena, descoperă-ţi piciorul, treci prin râuri. ³Goliciunea ta va fi descoperită, da, ruşinea va fi văzută. Eu Mă voi răzbuna şi nu voi accepta niciun om. ⁴Răscumpărătorul nostru, Domnul oştirilor este numele Lui, Sfântul lui Israel. ⁵Taci şi stai în întuneric, fiică a caldeilor. Căci nu vei mai fi chemată doamna împărăţiilor. ⁶Am fost mânios pe poporul Meu, Îmi profanasem moştenirea şi îi dădusem în mâna ta. Nu ai arătat milă de ei, pe cei bătrâni ai aşezat jugul tău cu foarte mare greutate. ⁷Şi ai spus: Voi fi o doamnă pentru totdeauna, şi nu ai aşezat în inima ta aceste lucruri, nici nu ţi-ai amintit sfârşitul lor. ⁸De aceea, acum ascultă lucrul acesta, tu, cea dedată plăcerilor, care locuieşti fără grijă, care spui în inima ta: Eu sunt şi nu este nimeni în afară de mine. Nu voi sta ca văduvă, nici nu voi cunoaşte lipsa copiilor. ⁹Dar aceste două lucruri vor veni asupra ta într-o clipă dintr-o zi, pierderea copiilor şi văduvia. În măsura lor deplină vor veni asupra ta, în ciuda multelor tale vrăjitorii şi a marei mulţimi a descântecelor tale. ¹⁰Pentru că te-ai încrezut în răutatea ta, ai spus: Nimeni nu mă vede, înţelepciunea şi cunoştinţa ta te-au pervertit, şi ai spus în inima ta: Eu sunt şi nu este nimeni în afară de mine. ¹¹De aceea, răul va veni asupra ta fără să-i şti zorile. Necazul va cădea peste tine, nu vei putea să îl îndepărtezi. Pustiirea, pe care nu o cunoşteai, va veni asupra ta dintr-o dată. ¹²Stai în picioare cu descântecele tale şi cu multitudinea vrăjitoriilor tale prin care ai lucrat din tinereţea ta, dacă astfel vei putea avea vreun folos, dacă astfel vei putea izbuti. ¹³Te-ai obosit în mulţimea sfaturilor tale. Să se ridice acum astrologii, cititorii în stele şi cei care prevestesc din lună şi să te salveze din ceea ce va veni peste tine. ¹⁴Iată, ei vor fi precum miriştea. Focul îi va arde, nu vor scăpa de puterea flăcării, nu va exista un cărbune la care să te încălzeşti, niciun foc ca să stai înaintea lui. ¹⁵Astfel vor fi pentru tine lucrurile prin care ai lucrat. Cei care au făcut negoţ cu tine din tinereţea ta, vor hoinării fiecare la locul lui, şi nu va fi nimeni care să te salveze.

Către cine este acest lucru vorbit

De ce ne-ar interesa toate acestea pe noi? De ce ne priveşte pe noi să ştim că asemenea lucruri au fost profetizate despre Babilon şi că au fost împlinite în urmă cu mai bine de douăzeci şi cinci de secole? Este doar o chestiune de curiozitate, ca orice alt raport din trecut? Sau, dacă este mai mult decât o chestiune de curiozitate, are raportul mai mult decât un interes istoric pentru noi, dovedind veridicitatea cuvântului lui Dumnezeu? De ce au fost aşezate aceste lucruri pentru noi în Biblie şi de ce le citim?

„Tot ce a fost scris mai dinainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea Scripturilor să avem speranţă” (Romani 15:4). Nu pentru ei, ci pentru noi au slujit profeţii lucrurile care ne sunt nouă raportate acum de către ei, predicând evanghelia prin Duhul Sfânt coborât din cer (1 Petru 1:11-12). Lucrurile scrise în acest capitol sunt pentru interesul nostru, cei din această perioadă, din timpul prezent, mai mult decât au fost vreodată pentru interesul oricăror alţi oameni de pe pământ. Trăim mult mai aproape de împlinirea acestor lucruri decât Isaia şi evreii care au fost duşi captivi în Babilon.

Isaia şi Apocalipsa

Compară acest capitol cu cel din Apocalipsa 18 şi nu vei putea să nu observi că ambii profeţi vorbesc despre acelaşi lucru. Într-adevăr, folosesc exact aceleaşi expresii, aşa că unul care foloseşte înalta critică ar spune, fără îndoială, că Ioan l-a copiat pe Isaia. Dar când Dumnezeu are o solie importantă, El poate să o trimită prin mai mult decât un sol şi să o dea fiecăruia independent de celălalt. Apocalipsa 18:7-8 este identic cu Isaia 47:6-7. În ultimul verset din Isaia se rezumă tot ce conţine Apocalipsa 18:9-18. În Apocalipsa 17:5-6 avem paralela pentru Isaia 47:6-7. Acum, la fel de sigur cum profeţia din Apocalipsa referitoare la Babilon nu a fost încă împlinită, tot aşa profeţia din Isaia îşi aşteaptă încă împlinirea.

Un rival pentru Dumnezeu

Observă că acest Babilon este reprezentat atât în Isaia cât şi în Apocalipsa ca opunându-se lui Dumnezeu şi poporului Său. Se opune lor nu ca o putere ateistă, ci ca o putere ce pretinde că este deasupra lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Nu este nimeni în afară de Mine” (Isaia 45:6, 18, 21-22; 46:9), iar Babilonul spune: „Eu sunt şi nu este nimeni în afară de mine” (Isaia 47:10). Astfel vedem că se aşază pe sine ca un rival al lui Dumnezeu, pretinzând că este tot ceea ce este El.

Aceasta a fost poziţia vechiului Babilon. În al patrulea capitol din Daniel avem un raport al unui test referitor la cine era suprem, Nebucadneţar, regele Babilonului sau Dumnezeu. Chiar dacă Nebucadneţar învăţase despre adevăratul Dumnezeu şi i s-a spus că „cerurile conduc” şi că Dumnezeul cerului i-a dat împărăţia, puterea, tăria şi slava, el a spus, în timp ce se plimba în palatul împărăţiei Babilonului: „Nu este acest mare Babilon cel pe care l-am construit eu ca locuinţă a împărăţiei prin tăria puterii mele şi pentru onoarea măreţiei mele?” (Daniel 4:30). Atunci, judecata lui Dumnezeu a venit peste el până când a învăţat şi a recunoscut că Dumnezeul cerului „trăieşte pentru totdeauna, a cărui stăpânire este veşnică şi împărăţia Lui este din generaţie în generaţie şi toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca nimic. El face după voia Sa în oştirea cerului şi printre locuitorii pământului. Şi nimeni nu I se poate împotrivi sau să Îi spună: Ce faci?” „Şi pe cei care umblă în mândrie, El este capabil să îi umilească” (Daniel 4:34-35, 37).

Mândria blasfematoare a Babilonului

Dar aceasta nu a rezolvat problema Babilonului, deoarece, cu toate că Nebucadneţar a mers, fără îndoială, în mormântul său în credinţa acestei mărturisiri, Belşaţar, care ştia toate aceste lucruri, nu a tras niciun folos din ele, ci în obraznica lui impietate, în mijlocul distracţiei păgâne, „a adus vasele de aur care fuseseră luate din templul casei lui Dumnezeu care era în Ierusalim. Şi regele şi prinţii săi, soţiile şi concubinele lui, au băut din ele. Au băut vin şi au lăudat dumnezeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră” (Daniel 5:2-4, vezi, de asemenea, versetele 17-23). Daniel i-a amintit lui Belşaţar de mândria şi umilinţa lui Nebucadneţar şi a spus: „Şi tu, fiul lui, Belşaţar, nu ţi-ai umilit inima, cu toate că ştiai toate acestea, ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerului. Şi au adus vasele casei Sale înaintea ta şi tu, domnii tăi, soţiile tale şi concubinele tale aţi băut vin din ele şi aţi lăudat dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră care nu văd, nici nu aud, nici nu cunosc. Iar pe Dumnezeu, în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale, nu L-ai slăvit.”

Acelaşi spirit încă activ

În 2 Tesaloniceni 2:3-8 avem o descriere a unei puteri identice cu aceasta, care urmează să existe şi să lucreze până la venirea Domnului pentru judecată. Este numit „omul păcatului”, „fiul pierzării, cel care se opune şi se înalţă pe sine împotriva a tot ce se numeşte Dumnezeu sau care este vrednic de închinare. Astfel că el stă în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Compară acest lucru cu ceea ce tocmai am citit despre Babilon şi se va vedea că aceste cazuri sunt identice. Babilonul a fost rivalul lui Dumnezeu, totuşi marele lui împărat l-a recunoscut pe Dumnezeu până la urmă, dar lecţia nu a fost învăţată şi Babilonul a pierit înălţându-şi cu mândrie supremaţia peste Dumnezeului întregului pământ.

Transmis succesorilor săi

Împărăţia medo-persană a luat imediat locul pe care l-a ocupat Babilonul în lume şi cu toate că Cir L-a recunoscut public pe adevăratul Dumnezeu, majoritatea regilor Persiei au primit ei înşişi onoare ca dumnezei în loc să dea onoare lui Dumnezeu. Ei, ca Belşaţar din Babilon, au fost cântăriţi şi găsiţi prea uşori.

Acelaşi spirit a predominat în supremaţia Greciei, iar când Roma i-a luat locul ca stăpână a lumii, spiritul mândriei idolatre a atins un grad la care nici nu se visa înainte. Acestei puteri, mai mult decât oricărei alteia cunoscute pe pământ, se aplică titlul: „Mister, Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi urâciunilor pământului”. Şi cu ea s-au împlinit aceste cuvinte: „Am văzut-o pe femeie îmbătată de sângele sfinţilor şi cu sângele martirilor lui Isus” (Apocalipsa 17:5-6). Astfel, vedem că aceeaşi putere descrisă în profeţia lui Isaia există neschimbată până la venirea Domnului Isus Hristos. În Babilonul cel vechi nu avem un simbol al celui descris în Apocalipsa, ci este vorba de una şi aceeaşi putere în ambele cazuri, iar poporul lui Dumnezeu nu a fost niciodată pe deplin în afara Babilonului din zilele lui Nebucadneţar.

Distrugere neaşteptată

Dar eliberarea este sigură. Babilonul urmează să fie pe deplin distrus şi chemarea lui Dumnezeu este: „Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi plăgile ei” (Apocalipsa 18:4). Cât de repede va avea loc distrugerea totală după marea prosperitate aparentă, se poate vedea în cazul lui Belşaţar. Când împărăţia Babilonului a atins înălţimea gloriei sale şi regii lui au fost cel mai mult mulţumiţi de sine, distrugerea a venit. Acela totuşi a fost numai începutul sfârşitului. A fost un avertisment. La fel de sigur cum vechea cetate Babilon a căzut de la înălţimea mândriei şi splendorii sale când a spus: „Voi fi o doamnă pentru totdeauna”, la fel de sigur vor veni judecăţile lui Dumnezeu peste întregul pământ, când religia, indiferent de numele pe care îl va purta, a ajuns în punctul în care se identifică pe sine ca cea care controlează destinele naţiunilor. În acelaşi timp, când „biserica” va fi universal recunoscută astfel încât oamenii vor începe să spună, „pace şi siguranţă”, atunci „o distrugere neaşteptată” va veni peste ei (1 Tesaloniceni 5:3). „Căci după cum în zilele dinainte de potop mâncau şi beau, se căsătoreau şi dădeau în căsătorie, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (Matei 24:38-39).

Mândria – religia naturii umane

Este o greşeală tristă ca cineva să aplice toate aceste profeţii unei anumite organizaţii şi unui „sistem religios” special. În timp ce, fără îndoială, au cea mai completă împlinire în unele corpuri ecleziastice, principiul este al naturii umane, infiltrat în toţi oamenii de „dumnezeul acestei lumi”, „spiritul care lucrează acum în fiii neascultării”, care este numit regele Babilonului (Isaia 14:4-27). „Înţelepciunea şi cunoştinţa ta te-au pervertit.” Aceasta este ceea ce a cauzat căderea lui Lucifer (Ezechiel 28:12-18). Înţelepciunea şi cunoştinţa nu trebuie să fie dispreţuite, dar singura înţelepciune şi cunoştinţă care au o valoare reală este „înţelepciunea care vine de sus” şi cunoştinţa lui Dumnezeu, care este viaţă veşnică. Înţelepciunea care îl înalţă pe un om în mândrie, care este legată de vrajbă şi slavă deşartă, este „pământească, senzuală, diabolică” (Iacov 3:14-15). Dar înţelepciunea de sus este „mai întâi curată, apoi împăciuitoare, blândă, uşor de înduplecat, plină de milă şi de roade bune”, roadele neprihănirii care sunt prin Isus Hristos. Renunţarea completă la sine şi dependenţă absolută de Dumnezeu scapă sufletul din Babilon şi din plăgile lui.

The Present Truth, 25 ianuarie 1900