59. Cel dispreţuit, ales

59. Cel dispreţuit, ales

Isaia 49:1-12: 

1Ascultaţi-Mă, insulelor, şi luaţi aminte, popoarelor de departe. Domnul m-a chemat din pântece, de la sânul mamei mele a menţionat numele Meu, 2Mi-a făcut gura ca o sabie ascuţită, în umbra mâinii Sale m-a acoperit. M-a făcut o săgeată netedă, m-a ţinut aproape în tolba Lui 3şi mi-a spus: Tu eşti slujitorul Meu, Israel, în care voi fi slăvit. 4Dar Eu am spus: Am lucrat în zadar, Mi-am folosit puterea pentru nimic şi deşertăciune, totuşi cu siguranţă judecata Mea este cu Domnul şi răsplata Mea cu Dumnezeul Meu. 5Şi acum, spune Domnul, care M-a întocmit din pântece ca să fiu slujitorul Său, ca să îl aduc pe Iacov înapoi la El şi pentru ca Israel să fie strâns la El (pentru că sunt onorabil în ochii Domnului şi Dumnezeul Meu a devenit tăria Mea), 6da, El a spus: Este un lucru prea mic ca să fii slujitorul Meu pentru a ridica seminţiile lui Iacov şi să restaurezi rămăşiţele lui Israel. Te voi da, de asemenea, ca lumină pentru neamuri, pentru ca tu să fii mântuirea Mea până la marginea pământului. 7Astfel vorbeşte Domnul, răscumpărătorul lui Israel şi Sfântul lui către Cel dispreţuit de om, către Cel detestat de naţiune, către un slujitor al conducătorilor: Regii vor vedea şi se vor ridica, prinţii se vor închina datorită Domnului care este credincios, chiar Sfântul lui Israel, care Te-a ales. 8Astfel vorbeşte Domnul: La timpul potrivit ţi-am răspuns şi în ziua mântuirii Te-am ajutat. Te voi păstra şi Te voi da ca legământ al poporului ca să ridici ţara, ca să îi faci să primească moştenirile pustiite, 9spunând celor ce sunt legaţi: ieşiţi, celor care sunt în întuneric: arătaţi-vă. Se vor hrăni pe drumuri şi păşunile lor vor fi pe înălţimile dezgolite. 10Nu le va fi foame, nici sete, arşiţa sau soarele nu îi va lovi, căci Cel care are milă de ei îi va călăuzi, prin izvoarele de apă îi va conduce. 11Şi voi face din toţi munţii Mei o cale şi drumurile Mele vor fi înălţate. Iată, aceştia vin de departe. 12Iată, aceştia de la nord şi de la vest, şi aceştia din ţara Sinim.

Hristos, cel care vorbeşte

Primul lucru ce trebuie observat din lectura acestei lecţii este referinţa indiscutabilă la Hristos: chemat din pântece pentru a fi lumina neamurilor şi mântuirea lui Dumnezeu până la marginea pământului; Alesul lui Dumnezeu pentru a-l restaura pe Israel şi pentru a întemeia pământul, deşi dispreţuit şi respins de oameni; gura Lui făcută ca o sabie ascuţită (compară cu Apocalipsa 19:15, 21). Nu este nici cea mai mică posibilitate de îndoială că Hristos, răscumpărătorul, este Cel care vorbeşte aici. Este îndoielnic că cineva care citeşte pasajul ar avea o altă idee.

Hristos Îşi reprezintă poporul

Ar fi o mare greşeală totuşi, dacă s-ar ajunge la ideea că pasajul scripturii este împlinit doar în persoana lui Isus din Nazaret. Problema este că majoritatea oamenilor sunt mulţumiţi cu gândul că limbajul se referă la Hristos şi rămân la aceasta, de parcă nu ar mai avea niciun alt interes pentru ei. De fapt, în această porţiune de Scriptură avem o bună demonstraţie a adevărului că orice Îl priveşte pe Hristos, îl priveşte şi pe poporul Lui şi că El S-a identificat pe deplin cu rasa umană, legându-Se de omenire prin legături ce nu vor putea fi rupte niciodată. Isus din Nazaret este omul reprezentativ.

Oameni chemaţi de la naşterea lor

Ia în considerare primul detaliu: „Domnul M-a chemat din pântece, de la sânul mamei Mele Mi-a menţionat numele.” Acest aspect este adevărat, bineînţeles, în primul rând despre Isus, căci îngerul Domnului i-a spus lui Iosif când se gândea să o lase pe Maria: „Ea va naşte un Fiu şi Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său din păcatele sale” (Matei 1:21). Dar minţile noastre se întorc involuntar la marele strămoş al lui Isus, după trup, şi ne amintim cuvintele Domnului către Avraam: „Sara, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi îi vei pune numele Isaac, şi Îmi voi stabili legământul Meu cu el ca un legământ veşnic şi cu sămânţa lui după el” (Geneza 17:19). Citeşte capitol 13 din Judecători şi observă cum caracterul şi lucrarea lui Samson au fost descrise înainte să fie născut. Ioan Botezătorul este un alt exemplu izbitor. Îngerul Gabriel i-a spus lui Zaharia: „Soţia ta, Elizabeta, îţi va naşte un fiu şi îi vei pune numele Ioan. Vei avea bucurie şi fericire şi mulţi se vor bucura la naşterea lui. El va fi mare în ochii Domnului, nu va bea nici vin, nici băutură tare şi va fi umplut cu Duhul Sfânt chiar din pântecele mamei sale. Şi pe mulţi din copiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca 1:13-15). Putem spune că limbajul din Isaia se aplică lui Ioan Botezătorul ca lui Hristos şi acelaşi lucru poate fi spus despre Isaac. Într-adevăr, dacă am încerca să îl limităm la o anumită persoană, am avea o sarcină dificilă, pentru că citim aceste cuvinte ale Domnului către profetul Ieremia: „Înainte să te fi întocmit în pântecele mamei tale te cunoşteam şi înainte să fii ieşit tu din pântecele ei te sfinţisem şi te ordonasem ca profet al naţiunilor.” „Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta. Astăzi te-am pus peste naţiuni şi peste împărăţii, să dezrădăcinezi, să dobori, să distrugi şi să arunci la pământ, să zideşti şi să sădeşti” (Ieremia 1:5, 9-10; vezi, de asemenea, Psalmii 139:15-16). Apoi, un alt exemplu izbitor este apostolul Pavel, despre care Dumnezeu a spus: „El este un vas ales de Mine ca să ducă numele Meu înaintea neamurilor, a regilor şi a copiilor lui Israel” (Fapte 9:15). Pavel însuşi ne spune că a fost ales pentru această lucrare de la naşterea sa (Galateni 1:15-16). Acestei liste trebuie să adăugăm numele lui Cir care a fost chemat pe nume cu mulţi ani înainte de naşterea sa şi a fost numit pentru o lucrare importantă în restaurarea lui Israel.

Cititorul trebuie să îşi amintească faptul că Biblia nu se ocupă de cazuri excepţionale. Nu avem de-a face cu istoria unor cazuri speciale, izolate, „ciudăţenii ale naturii”, ci este vorba de ilustraţii ale lucrării lui Dumnezeu cu toţi oamenii şi de ceea ce este posibil pentru toţi. Cazurile la care tocmai am făcut referire, împreună cu pasajul pe care îl studiem, ne arată că Dumnezeu are un plan pentru fiecare fiinţă umană şi o cheamă la acesta de la naştere, chiar înainte să vadă lumina. Foarte puţini recunosc glasul lui Dumnezeu chemându-i, totuşi ei sunt chemaţi. Dumnezeu te-a ales şi te-a chemat la lucrarea ta. Cunoşti tu glasul Lui şi îţi faci lucrarea „din inimă ca pentru Domnul”, depunând eforturi pentru a-ţi face chemarea şi alegerea sigură? Există o încurajare minunată pentru noi în faptul că Dumnezeu ne-a chemat la fel de sigur după cum L-a chemat pe Hristos, şi ne-a ales şi ne-a chemat în El.

„Voi sunteţi lumina lumii”

O altă dovadă că Isus Se asociază cu tot poporul în lucrarea evangheliei, se găseşte în versetul 6 unde citim: „De asemenea, Te voi face lumină pentru neamuri, ca să fii mântuirea Mea până la marginea pământului.” Acum, citeşte cuvintele lui Pavel şi ale lui Barnaba, rostite când evreii au respins solia lor, contrazicându-se şi aducând blasfemii: „A fost necesar ca mai întâi vouă să vă fie rostit cuvântul lui Dumnezeu, dar văzând că îl respingeţi şi singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne-am întors către neamuri. Căci aşa ne-a poruncit Domnul, spunându-ne: Te-am aşezat ca lumină a neamurilor, ca să fii mântuire până la marginile pământului” (Fapte 13:46-47). Ei, sub influenţa Spiritului Sfânt, au luat aceste cuvinte ca aplicându-li-se lor în mod personal şi astfel ştim că se aplică în aceeaşi măsură tuturor celor ce sunt aleşi şi chemaţi de Domnul pentru slujba Sa. Isus spune: „După cum M-a trimis Tatăl Meu, tot aşa vă trimit şi Eu”, iar „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a condamna lumea, ci pentru ca prin El lumea să fie mântuită”. Oricine primeşte Spiritul lui Dumnezeu este trimis în aceeaşi măsură în care a fost trimis Hristos pentru a lucra pentru salvarea omenirii (aminteşte-ţi 2 Corinteni 5:17-20).

Împreună lucrători cu Dumnezeu

Dar este chiar mai mult pentru noi. Cât de des nu am auzit aceste cuvinte atunci când se vorbeşte despre evanghelie: „Te-am auzit la vremea potrivită şi în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată, acum este vremea potrivită, acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). Ne-am gândit că aceasta înseamnă doar că Domnul este dispus să ne accepte atunci când venim la El. Înseamnă acest lucru şi chiar mai mult. Este un lucru mic pentru Domnul să îi accepte şi să îi salveze pe cei pentru care El a murit, dar marea minune a harului Său este să ne accepte ca „împreună lucrători cu El” (2 Corinteni 6:1). Acesta este cel mai încurajator lucru, deoarece pune în întregime problema mântuirii noastre dincolo de orice îndoială. Având în vedere că suntem aleşi să fim salvarea Lui până la marginea pământului, este evident că noi înşine trebuie să fim salvaţi. Nu putem duce mântuirea altora, decât dacă o avem noi înşine. Prin urmare, lucrând pentru Stăpânul nostru suntem eliberaţi de toată grija privind propria siguranţă. Domnul ne acceptă nu doar pentru mântuire, ci pentru slujire.

Niciun voluntar respins

Pe cine acceptă Domnul în slujba Sa? Este El pretenţios faţă de persoanele care se prezintă pentru slujba cauzei Sale? Trebuie să vină cu certificatul unui bun caracter şi să fie bine vorbiţi de toţi oamenii? Ascultă: „Astfel vorbeşte Domnul, răscumpărătorul lui Israel şi Sfântul lui, către cel dispreţuit de om, către cel detestat de naţiune, către slujitorul conducătorilor (…) La vremea potrivită te-am auzit, în ziua mântuirii te-am ajutat. Te voi păstra şi te voi da ca legământ al poporului” etc. Domnul are nevoie de lucrători în via Sa şi El Îi cheamă pe toţi cei care vor să vină. Niciun candidat nu va fi respins. Toţi vor fi acceptaţi şi puşi la treabă.

Guvernul a chemat voluntari pentru a sluji în armată. Din miile care s-au prezentat, doar câteva sute sunt acceptate. Majoritatea este respinsă ca nepotrivită pentru serviciu. Nu tot aşa este cu Domnul. El acceptă orice voluntar, „oricine vrea”, şi îl face potrivit pentru slujbă, „pentru toate lucrările bune”. Nu contează cât de dispreţuiţi, respinşi sau alungaţi suntem de oameni, Domnul ne primeşte şi ne ia în parteneriat împreună cu El. Aici este o încurajare pentru cel mai slab. Nu există temei pentru ca cineva să se îndoiască din cauza nevredniciei sale. Dacă eşti dispreţuit, indiferent de cauză, pe drept sau pe nedrept, cuvântul Domnului te alege şi spune: „Te-am ales special pentru o parte delicată a lucrării pe care trebuie să o fac.” Ce minunată onoare a aşezat Dumnezeu pentru oamenii căzuţi!

Agenţi liberi – agenţii ai libertăţii

Care este lucrarea la care suntem chemaţi şi pentru care suntem aleşi să o facem? „Ca să spui prizonierilor, ieşiţi. Celor care sunt în întuneric‚ arătaţi-vă.” El îi cheamă pe robii lui Satana, robii păcatului, toţi cei care lucrează şi sunt greu împovăraţi de fărădelegi, legaţi prin legăturile propriilor păcate şi nu numai, şi nu numai că îi eliberezază, dar îi face agenţi pentru a-i elibera şi pe alţii care sunt în robia cruntă. Ce ar putea El să spună mai mult? Vino şi intră în slujba Sa şi gustă puterea Lui de a salva, nu numai putere de a te salva pe tine, ci puterea care lucrează în tine pentru salvarea altora. „Lucrurile de jos ale lumii şi lucrurile dispreţuite sunt cele alese de Dumnezeu. Da, chiar lucrurile care nu sunt ca să aducă la nimic pe cele ce sunt, pentru ca nicio făptură să nu se laude în prezenţa Lui. Dar în El, voi sunteţi în Hristos Isus care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Pentru ca, după cum este scris, cel ce se laudă să se laude în Domnul” (1 Corinteni 1:28-31). Cu cât sunteţi mai slabi şi mai dispreţuiţi, cu atât mai mare va fi slava lui Dumnezeu în ceea ce va împlini prin voi. Auzim mereu despre faptul că omul este un „agent moral liber”. Aceasta este numai o jumătate de adevăr. Nu numai că este liber de a alege ce vrea şi că în Hristos i-a fost dată libertatea universului, ci este făcut agentul lui Dumnezeu pentru a aduce libertate celor care sunt legaţi.

Curaj în descurajare

Totuşi, cu toate aceste încurajări, sentimentele de descurajare ne subjugă uneori. Ne spunem nouă înşine, dacă nu altora: „Nu are niciun rost, lucrarea mea nu se ridică la nimic.” Ei bine, Domnul a pregătit un ajutor exact pentru un astfel de timp. Nu, chiar mai mult, El S-a îngrijit pentru ca tu să găseşti încurajare chiar din descurajare. Aminteşte-ţi că tot ce este scris în acest capitol, în primul rând I se aplică lui Hristos. Acum citeşte din nou: „Dar am zis: Am lucrat în zadar, Mi-am irosit tăria pe nimic.” Poftim? A avut Hristos astfel de sentimente de descurajare vreodată? Cu siguranţă că da, altfel nu ar fi fost în toate lucrurile „făcut asemenea fraţilor Săi”, „ispitit în toate punctele ca noi” (Evrei 2:17; 4:15). Slăbiciunea şi povara umanităţii era peste El şi a fost ispitit de multe ori să renunţe la luptă, dar, mulţumim Domnului, el a fost „fără păcat”. El niciodată nu S-a predat ispitei. Împreună cu ispita este întotdeauna pregătită calea de scăpare şi întotdeauna El S-a folosit de ea. Chiar în cea mai mare depresie a spiritului, a spus: „Cu siguranţă judecata Mea este cu Domnul şi lucrarea Mea cu Dumnezeul Meu.” „El însuşi a luat infirmităţile noastre” pentru ca noi să putem cunoaşte în fiecare ispită şi în fiecare încercare că Hristos, nu numai că a suferit acelaşi lucru, ci El l-a şi biruit prin exact aceeaşi putere pe care ne-o dă nouă. Dacă ştim că „Hristos trăieşte în mine”, atunci oricând ar veni descurajarea, putem şti că El o poartă. Tocmai cuvintele descurajării care ne vin în minte, ar trebui să ne amintească de aceste cuvinte ale lui Hristos şi astfel ar trebui să se transforme în încurajare. Iar când am învăţat această lecţie, ne vom aminti de Hristos înainte ca aceste cuvinte să ne vină pe buze. Atunci, ceea ce începuse ca un bocet de descurajare va sfârşi într-un triumf. „Pot totul prin Hristos care mă întăreşte.” „Când sunt slab, atunci sunt tare.”

Conduşi spre izvoarele de apă vie

Versetul 10 face foarte clar cititorului profund, ce înseamnă această eliberare din Babilon şi arată incidental că aşa cum Babilonul a fost un imperiu mondial, tot aşa, Babilonul, fie că este cel din Vechiul Testament, fie din Noul Testament, este „prezenta lume rea”, fie că se află sub haina creştinismului, fie că nu. În ceea ce îi priveşte pe cei care sunt liberi, citim: „Nu le va fi foame, nici sete. Arşiţa sau soarele nu îi va lovi, pentru că Cel care are milă de ei îi va conduce, prin izvoarele de apă îi va călăuzi.”

Acum, deschide la cartea Apocalipsei care are atât de multe de spus despre Babilon. Ioan a văzut în viziune profetică lucrarea de încheiere a răscumpărării: „După aceea am văzut o mare mulţime, pe care niciun om nu putea să o numere, din toate naţiunile, neamurile, popoarele şi limbile, care stăteau înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi ramuri în mâini. Şi strigau cu glas tare: Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe torn şi a Mielului.” Atunci unul care stătea lângă Ioan i-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea, sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc zi şi noapte în templul Lui, şi Cel care stă pe tron va locui printre ei. Nu le va mai fi foame, nici sete. Soarele nu-i va mai lumina, nici căldura. Căci Mielul care este în mijlocul tronului îi va hrăni şi îi va conduce la izvoarele de ape vii, iar Dumnezeu va şterge toate lacrimile din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

Nu putem să nu vedem că cei doi profeţi, Isaia şi Ioan descriu acelaşi lucru şi că eliberarea din Babilon înseamnă eliberarea din păcat, boală, suferinţă şi moarte. Scena din Apocalipsa este, fără îndoială, din „Ierusalimul ceresc”, dar trebuie să ştim că, dacă într-adevăr suntem credincioşi, chiar şi acum „intrăm în odihnă” (Evrei 4:3) şi că deja „am venit la muntele Sion şi la cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, (…) la Dumnezeu, judecătorul tuturor, şi la spiritele oamenilor drepţi făcuţi desăvârşiţi, şi la Isus, mijlocitorul noului legământ” (Evrei 12:22-24). Nu doar ca un cântec gol spun creştinii împreună cu David: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă îndrumă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite. El îmi restaurează sufletul, mă îndrumă pe cărările neprihănirii din pricina numelui Său” (Psalmii 23:1-3). Chiar şi acum, Dumnezeu locuieşte în poporul Său şi la El este izvorul vieţii, pentru că într-adevăr El este „izvorul apelor vii” (Ieremia 2:13). Apa este reală, înviorătoare şi dătătoare de viaţă într-un mod real. Numai de am aprecia realitatea!

Hristos este Israel

În această lecţie se răspunde foarte clar la întrebarea: Cine constituie Israelul? Versetul 3 spune: „Tu eşti slujitorul Meu, o Israel, în care voi fi slăvit.” Dar deja am clarificat faptul că Hristos este Cel care vorbeşte aici şi care cheamă poporul de departe să înţeleagă că, de la naştere, a fost numit să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu. Astfel învăţăm că Israel este unul din numele lui Hristos. De ce nu ar fi aşa? Sau mai degrabă, cum ar putea fi altfel? „Israel” înseamnă „prinţul lui Dumnezeu” sau „Cel care biruie”, iar Hristos este „leul seminţiei lui Iuda” care „a biruit” (Apocalipsa 5:5), „marele Prinţ care stă pentru copiii poporului Tău” (Daniel 12:1). În modul cel mai evident, El este Israel, şi de vreme ce noi biruim numai prin sângele Mielului, înseamnă că noi devenim Israel numai când suntem în El. „În Domnul va fi îndreptăţită şi slăvită toată sămânţa lui Israel.” Nicio persoană de pe acest pământ nu are, sau nu a avut, sau nu va avea niciun drept să fie numită Israel, dacă nu are biruinţa asupra păcatului prin credinţa în Hristos. „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam şi moştenitori după făgăduinţă” (Galateni 3:29).

The Present Truth, 8 februarie 1900