Isaia 49:13-23: 

¹³Cântaţi ceruri, şi bucură-te pământule, izbucniţi în cântece, munţilor, pentru că Domnul a mângâiat pe poporul Său şi va avea milă de nenorociţii Lui. ¹⁴Dar Sionul spunea: Domnul m-a părăsit şi Domnul meu m-a uitat. ¹⁵Poate o femeie să îşi uite copilul pe care îl alăptează, nu va avea ea milă de fiul pântecelui ei? Da, chiar dacă îl va uita, Eu nu te voi uita. ¹⁶Iată, te-am săpat pe palmele Mele, zidurile tale sunt în continuu înaintea Mea. ¹⁷Copiii tăi se grăbesc, distrugătorii şi cei ce te-au pustiit vor pleca de la tine. ¹⁸Ridică-ţi ochii de jur împrejur şi priveşte. Toţi aceştia se adună laolaltă şi vin la tine. Cât trăiesc Eu, zice Domnul, cu siguranţă te vei îmbrăca cu ei toţi ca un ornament şi te vei încinge cu ei ca o mireasă. ¹⁹Pentru că pustia şi locurile tale pustiite, ţara distrugerii vor fi acum prea strâmte pentru locuitori şi cei care înghiţeau vor fi departe. ²⁰Copiii pe care îi vei avea după ce îi pierduseşi, vor spune din nou la urechile tale: Locul este prea îngust pentru mine. Fă-mi loc ca să pot locui. ²¹Atunci vei spune în inima ta: Cine mi i-a născut pe aceştia, văzând că eu îmi pierdusem copiii şi sunt pustiită, o roabă, izgonită încoace şi încolo? Cine i-a crescut? Iată, am fost lăsată singură. Unde au fost aceştia? ²²Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, îmi voi ridica mâna peste neamuri şi Îmi voi înălţa steagul spre popor, şi ei îi vor lua pe fiii tăi în braţele lor şi fiicele tale vor fi duse pe umerii lor. ²³Regii vor fi taţii ce te hrănesc şi reginele mamele care îţi dau de mâncare. Se vor pleca înaintea ta cu faţa lor spre pământ şi vor linge praful de pe picioarele tale. Şi vei şti că Eu sunt Domnul, pentru că cei care Mă aşteaptă nu vor fi ruşinaţi.

Diferite chemări către pământ şi ceruri

Aceasta nu este prima dată când cerul şi pământul au fost chemate să ia parte la ceva în legătură cu oamenii în relaţia lor cu Dumnezeu. În primul capitol din Isaia citim: „Ascultaţi, ceruri şi ia aminte, pământule, căci Domnul a vorbit: Am născut şi am crescut copii, iar ei s-au răsculat împotriva Mea.” Chemarea este mult mai accentuată în al doilea capitol din Ieremia: „Minunaţi-vă, ceruri, şi temeţi-vă, fiţi pustiite, spune Domnul. Pentru că poporul Meu a comis două rele: M-au părăsit pe Mine, izvorul apelor vii şi au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu pot ţine apă” (Ieremia 2:12-13). În Deuteronomul 32:1-3 cerurile şi pământul sunt chemate să asculte învăţătura bună pe care Domnul o împarte copiilor Săi răzvrătiţi. Dar în textul pe care îl studiem, cerurile sunt chemate să cânte şi pământul să se bucure, munţii să izbucnească în cântece, pentru că Domnul şi-a răscumpărat poporul.

Existenţa pământului depinde de evanghelie

Este uşor de văzut că cerurile şi pământul sunt profund îngrijorate de mântuirea omului, de vreme ce sunt chemate să mărturisească fiecare pas de fărădelege şi progresul răscumpărării. Mai mult, ele tremură de groază la vederea rebeliunii nejustificate a omului şi cântă de bucurie când este adus înapoi mântuit. Din aceste lucruri putem vedea că stabilitatea cerurilor şi a pământului depinde de succesul lucrării lui Dumnezeu de a salva oamenii. „Speranţa arzătoare a creaţiei aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost supusă deşertăciunii, nu din voia sa, ci din pricina Celui ce a supus-o în speranţa că însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii în libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19-21). Când Dumnezeu vine la judecată, cerurile şi pământul vor tremura, cerurile se vor face sul (Apocalipsa 6:14) şi pământul va tremura încoace şi încolo ca un om beat şi va fi mutat ca o colibă, din cauza fărădelegii de pe el (Isaia 24:20). Dar când poporul lui Dumnezeu vine în ţara lui în pace, munţii îi vor saluta cu cântece de bucurie şi toţi copacii pădurii vor aplauda de încântare (Isaia 55:12).

Pământul dat omului

De ce se întâmplă toate acestea? Răspunsul deschide înaintea noastră un adevăr deosebit, măreţ care este plin de încurajare pentru fiecare suflet. La început, Domnul a aşezat temelia pământului, iar cerurile erau lucrarea mâinilor Lui (Evrei 1:10) şi în acelaşi timp L-a făcut pe om, l-a încoronat cu slavă şi cinste şi l-a pus peste lucrările mâinilor Sale, adică peste ceruri şi peste pământ (Evrei 2:6-8). „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat. Bărbat şi femeie i-a creat. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l. Să aveţi stăpânire peste peştii mării, peste păsările văzduhului, peste orice făptură vie care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:27-28). Dar acum nu sunt toate lucrurile sub stăpânirea lui. Totuşi, fiind aşezat, la început, în stăpânire, ca domnitor peste lucrurile create de Dumnezeu, având o legătură strânsă cu această planetă, rezultă că ele nu trebuie să aibă niciun alt stăpân în afară de om. Deoarece „tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna. Nimic nu poate fi adăugat, nici luat” (Eclesiastul 3:14). Dumnezeu nu ia niciodată înapoi un dar. El niciodată nu anulează ceea ce a făcut odată. El nu este niciodată forţat să se retragă din poziţia pe care a luat-o. Dacă un astfel de lucru ar fi necesar, ar arăta că El nu a fost suprem şi atotînţelept. De aceea, omul a fost aşezat în stăpânire peste acest pământ, odată pentru totdeauna.

Pământul pierdut

Dar iată ce situaţie tristă a avut loc. Omul, stăpânitorul, a pierdut controlul asupra lui însuşi. Nu îşi mai poate controla propriul trup şi spirit, cu atât mai puţin cerurile şi pământul. Prin urmare, ele sunt lăsate fără conducător, în ceea ce-l priveşte pe om. De aceea, vedem cutremure de pământ şi tulburări în ceruri. Şi pe măsură ce ne apropiem de sfârşit şi răutatea omului creşte, cu atât mai mari şi mai frecvente vor fi aceste tulburări. Creaţia geme de durere din cauza păcatului omului. Dacă „răscumpărarea care este în Hristos” ar eşua, iar oamenii nu ar fi salvaţi, atunci pământul ar fi fost creat în zadar, pentru haos, pentru nimic (vezi Isaia 45:17-19). Ni se spune uneori că Dumnezeu ar fi putut distruge omul dintr-o dată, de îndată ce Adam a păcătuit şi ar fi putut repopula pământul cu o altă rasă de oameni. Cei care spun aceasta nu înţeleg lucrările şi darurile lui Dumnezeu. El nu îl putea distruge pe om fără să distrugă şi pământul. Ei aparţin unul altuia. Unul a fost creat pentru celălalt. În zilele lui Noe, când pământul se stricase, pentru că toată făptură îşi stricase căile, Dumnezeu a zis: „Sfârşitul oricărei făpturi este înaintea Mea, căci pământul este plin de violenţă prin ei. Şi iată, îi voi distruge împreună cu pământul” (Geneza 6:12-13). Când omul este distrus, pământul trebuie să piară împreună cu el. Cuvântul lui Dumnezeu i-a făcut la început pe amândoi şi a pus pământul sub stăpânirea omului. Acelaşi cuvânt i-a distrus pe amândoi la potop, iar „cerurile şi pământul care sunt acum, sunt păstrate prin acelaşi cuvânt pentru focul din ziua judecăţii şi a pierzării oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). „Totuşi, noi, după făgăduinţa Sa, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” Acesta este motivul pentru care cerurile şi pământul plâng când omul cade şi se bucură când este răscumpărat. Salvarea lor este legată de cea a omului.

Universul pus în joc pentru răscumpărarea omului

Dar aceasta nu este toată povestea. „Când Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa lui Avraam, pentru că nu putea să jure pe ceva mai mare, a jurat pe Sine însuşi (…) căci oamenii, într-adevăr, jură pe ceva mai mare, iar un jurământ de confirmare este, pentru ei, sfârşitul oricărui conflict. În acelaşi fel, Dumnezeu, dorind să arate mai abundent moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Lui, a confirmat-o printr-un jurământ, pentru ca prin două lucruri neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem o puternică mângâiere, noi care am fugit pentru adăpost ţinându-ne de speranţa pusă înaintea noastră” (Evrei 6:13-18). Dumnezeu este Acela a cărui putere măreaţă susţine cerurile şi pământul. Capacitatea Lui de a le susţine este dată ca motiv pentru ca poporul Său să nu se descurajeze, ci întotdeauna să fie tare (vezi Isaia 40:26-31). Cuvântul care a creat cerurile şi pământul la început, şi care le susţine acum, este acelaşi cuvânt care aduce mântuire omului. Jurând pe Sine însuşi, Dumnezeu a pus cerurile şi pământul în cumpănă împotriva mântuiri omului. Dacă „cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii” ar eşua, atunci cerurile şi pământul ar cădea. Nu numai că ar fi deposedate de suveranitatea omului, dar fiind călcat cuvântul lui Dumnezeu, ele nu ar mai fi sub domnia Lui şi dintr-o dată ar dispărea. Dar nu vor fi anihilate, deoarece cuvântul lui Dumnezeu nu poate eşua. El „nu poate să mintă”. Aceasta este „puternica noastră mângâiere”. Cel mai slab şi mai de jos suflet de pe pământ are această mângâiere fugind la Hristos pentru adăpost. El ar şti că dacă Dumnezeu ar refuza să îl ierte şi să îi dea harul biruitor, cerurile şi pământul ar înceta instantaneu să existe. Dacă el cere în credinţă şi nu aude imediat dărâmarea şi distrugerea lumilor, atunci el poate şti că rugăciunea sa a primit răspuns şi că păcatele sale sunt iertate. Atunci fie ca oamenii să se alăture oştirilor cereşti şi să strige de bucurie pentru faptul că Dumnezeu „l-a cercetat şi l-a răscumpărat pe poporul Său”.

Dumnezeu nu poate uita poporul Său

Cine nu a auzit plângerea, aproape în cuvinte identice: „Domnul m-a părăsit, Domnul meu m-a uitat”? Imposibil. „Iată, te-am săpat pe palmele Mele.” În palmele Domnului sunt urmele cuielor care L-au fixat pe cruce. Dar păcatele noastre au fost cele care L-au ţintuit acolo. Păcatele noastre sunt cele pe care le-a purtat pe lemn. De aceea suntem răstigniţi împreună cu El şi în urmele cuielor ne vede pe noi. Nu doar de cei câţiva oameni care „aparţin bisericii” Îşi aminteşte Domnul, ci fiecare păcătos de pe pământ este săpat pe palmele Sale, purtat în inima Sa. Zidurile Sionului sunt continuu înaintea Lui. Ce sunt zidurile lui? „Dumnezeu va pune mântuirea ca ziduri şi fortificaţii” (Isaia 26:1). Mântuirea, mântuirea păcătoşilor este continuu înaintea Domnului, căci „prin rănile Lui suntem vindecaţi”. El şi-a amintit de omenire şi de fiecare individual într-un asemenea mod, încât El nu poate să uite.

Istoria Sionului

Sionul este reprezentat aici ca vorbind. Unde este Sionul? Este locul în care a fost construit sanctuarul lui Dumnezeu, în Ierusalim. Acel loc este acum părăsit, pustiit, dat străinilor. Cetatea Ierusalim şi templul ei ar fi putut sta pentru totdeauna dacă poporul ar fi ascultat pe Domnul, căci aceasta era făgăduinţa lui Dumnezeu (vezi Ieremia 17:24-25). Dar ei nu au ascultat. I-au ucis pe cei care preziceau venirea Celui drept şi când a venit, L-au trădat şi L-au ucis. Astfel, Hristos, chiar înainte de răstignirea Sa, a spus: „O, Ierusalime, Ierusalime, care îi ucizi pe profeţi şi omori cu pietre pe cei trimişi la tine. Cât de des am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge cloşca puii sub aripi, şi n-ai vrut! Iată, ţi se lasă casa pustie. Căci vă spun, nu Mă veţi mai vedea de aici încolo până ce veţi spune: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului” (Matei 23:37-39). Este într-adevăr părăsit, dar nu pentru totdeauna. Nu, de fapt nu este părăsit, deoarece aşa cum tocmai am citit, zidurile lui sunt continuu înaintea Lui. Hristos este uns pe dealurile înalte ale Sionului, în „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc”. Acea cetate urmează să coboare „de la Dumnezeu din cer, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei” (Apocalipsa 21:1-2). Podoaba ei vor fi locuitorii ei, „naţiunile care sunt salvate”, „căci Ierusalimul de sus este liber, el este mama noastră a tuturor” (Galateni 4:26).

Când cetatea va fi restaurată şi copiii ei vor „veni din nou la hotarul ei” „din ţara vrăjmaşului” (Ieremia 31:15-17), vor fi mult mai mulţi locuitori decât a avut Ierusalimul cel vechi, încât vor spune: „Locul este prea strâmt pentru mine, fă-mi loc ca să pot locui.” Câteva sute de mii au locuit în vechiul Ierusalim în timpul celei mai mari prosperităţi, dar Noul Ierusalim va fi populat de o „mare mulţime pe care niciun om nu o poate număra, din toate naţiunile, din toate neamurile, din toate popoarele şi limbile” (Apocalipsa 7:9). Despre lărgirea locului cetăţii pentru a face loc pentru marea creştere a populaţiei, citim în Zaharia 14:1-5. Când Domnul iese să lupte împotriva naţiunilor care luptă împotriva Ierusalimul, „picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor care este în faţa Ierusalimului spre est, şi Muntele Măslinilor se va despica în mijlocul lor spre est şi spre vest şi va fi o vale foarte mare”.

Despre măreţia acestei văi formate astfel, putem dobândi o oarecare idee când citim că „cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lăţimea, iar el a măsurat cetatea cu o trestie, douăsprezece mii de furlongi” (Apocalipsa 21:16). Presupunând că toată cetatea ar fi atât, adică, aceasta nu este lungimea fiecărei laturi, ci toată lungimea de jur împrejurul cetăţii, descoperim că ea va fi de trei sute şaptezeci şi cinci de mile pătrate – o cetate suficient de mare. În general, nu se presupune ca locuitorii fiecărei ţări să aibă loc în capitală, dar Noul Ierusalim va fi atât de mare, încât ar putea include fiecare persoană care a fost vreodată născută din zilele lui Adam încoace. Aşa că nimeni nu va fi dat afară din lipsă de spaţiu. Aşadar, îi va ţine pe toţi locuitorii noului pământ, care vin de la o lună nouă la alta şi de la un Sabat la altul, ca să se închine înaintea lui Dumnezeu (Isaia 66:22-23).

Locuitorii Sionului

Cine va locui această cetate? Răspunsul este Israel. Cetatea are douăsprezece porţi, trei pe fiecare parte şi pe aceste porţi sunt „numele celor douăsprezece seminţii ale copiilor lui Israel” (Apocalipsa 21:12). Va trebui ca toţi cei care intră în acea cetate, să intre ca membri ai uneia din aceste seminţii. Citeşte versetele 21 şi 22 ale lecţiei şi apoi Fapte 15:16-17: „După aceea mă voi întoarce şi voi construi din nou tabernacolul lui David care este dărâmat. Şi voi ridica ruinele lui şi îl voi înălţa, pentru ca oamenii care au mai rămas, să-L caute pe Domnul, şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu, spune Domnul, care face aceste lucruri.” Şi acest lucru este făcut cercetând neamurile „pentru a scoate din ele un popor pentru numele Lui” (versetele 13, 15). „Pentru că orbire i s-a făcut în parte lui Israel, până va intra plinătatea neamurilor. Şi astfel tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Din Sion va ieşi Eliberatorul şi va îndepărta nelegiuirea lui Iacov” (Romani 11:25-26). Israel este acum împrăştiat prin toate naţiunile. Adică, în toate naţiunile de pe pământ, vor fi unii care vor permite ca nelegiuirea să fie îndepărtată de la ei şi aceasta va face din ei Israel şi vor locui în Noul Ierusalim. „Mulţi vor veni de la est şi de la vest şi vor sta împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerului. Dar copiii împărăţiei vor fi aruncaţi afară în întuneric” (Matei 8:11-12). Cine va veni la standardul pe care Dumnezeu îl aşază popoarelor? Toţi cei care vor, pot veni, şi nimeni din cei care vin nu va fi dat de ruşine sau aruncat în confuzie din pricina încrederii lui.

The Present Truth, 15 februarie 1900