Isaia 51:9-16 (Traducerea Lowth): 

⁹Trezeşte-te, trezeşte-te, îmbracă-te cu tărie, braţ al lui Iehova! Trezeşte-te ca în zilele din vechime, ca în generaţiile vechi. Nu eşti Tu cel care a lovit pe Rahav, care a rănit balaurul? ¹⁰Nu eşti Tu acelaşi care usucă marea, apele marelui adânc, care a făcut din adâncimile mării o cale pentru ca răscumpăraţii să treacă? ¹¹Astfel se vor întoarce răscumpăraţii lui Iehova şi vor veni la Sion cu strigăte. Bucuria veşnică le va încorona capetele, vor obţine bucuria şi fericirea, iar durerea şi suspinul vor fugi. ¹²Eu, Eu sunt Cel ce te mângâie. Cine eşti tu ca să te temi de omul cel nenorocit care moare şi de fiul omului care devine ca iarba? ¹³Şi să uiţi pe Iehova, Făcătorul tău, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul. De ce să fii în fiecare zi în teamă neîncetată din cauza furia asupritorului ca şi cum ar fi gata să distrugă? Unde este acum furia asupritorului? ¹⁴El mărşăluieşte cu viteză, cel care vine să-l elibereze pe captiv ca să nu moară în închisoare şi să nu ducă lipsă de pâine. ¹⁵Căci Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Cel care deodată linişteşte marea, chiar dacă valurile ei mugesc. Iehova, Dumnezeul oştirilor, este numele Lui. ¹⁶Eu am pus cuvintele Mele în gura ta şi cu umbra mâinii Mele te voi acoperi, ca să întind cerurile, să pun temelia pământului şi să spun Sionului: Tu eşti poporul Meu.

Două cuvinte din această lecţie, „Rahav” şi „balaur”, au nevoie de o mică explicaţie pentru ca studentul să poată citi şi înţelege. Dar toţi să observe că explicaţia este dată chiar în Biblie, aşa că nu există loc pentru plângerea: „Nu suntem învăţaţi, nu ne putem aştepta să ştim toate lucrurile.” Cartea lui Dumnezeu poate fi înţeleasă de oricine o va studia, indiferent dacă nu este învăţat, va deveni inteligent prin studiu. Într-adevăr, o cunoaştere prealabilă a diferitelor limbi poate fi de ajutor, dacă îşi foloseşte cunoştinţa într-un mod corect, cu toate că cei care cunosc cel mai mult despre limbaj, nu sunt cei care cunosc cel mai mult din Biblie. Dar când o cunoaştere a limbilor devine necesară, atunci omul care cunoaşte Biblia are un avantaj. „Domnul dă înţelepciunea, din gura Lui vine cunoştinţa şi priceperea.”

Ce înseamnă „Rahav”?

Ia RV (oricine studiază Biblia, ar trebui să o aibă şi pe aceasta la fel de mult ca pe aşa-numita „versiune autorizată” şi ar trebui să le citească împreună) şi citeşte Isaia 30:7: „Căci Egiptul ajută în zadar şi fără niciun scop, de aceea l-am numit Rahav care stă liniştită.” Aceasta este suficient şi îl va face pe cititor capabil să înţeleagă Psalmii 89:10: „Ai rupt pe Rahav în bucăţi, ca pe unul care este ucis; ai împrăştiat pe duşmanii Tăi cu braţul Tău puternic.” Acum citeşte Iov 26:12 în ambele versiuni, comparându-le. „El a împărţit marea cu puterea Sa şi prin priceperea Sa îl loveşte prin cel mândru” sau, după varianta dată în nota din margine, „prin mândrie”. Ne întoarcem la RV şi citim: „Prin priceperea Sa, El loveşte prin Rahav.” De aici putem învăţa că „Rahav” înseamnă „mândrie”. Putem şti că „Rahav” este un cuvânt pur ebraic, netradus, din faptul că este un nume propriu, al unuia din strămoşii lui Hristos. Când se foloseşte în alte contexte, netradus, este pur şi simplu personificarea mândriei şi se aplică în mod special Egiptului. Egiptul este lăudărosul mândru care nu face nimic. Trebuie să învăţăm că aşa cum Dumnezeu a lovit prin Egipt, tot aşa va doborî mândria tuturor celor care se ridică împotriva Lui. „Ziua Domnului oştirilor va fi peste oricine este mândru şi semeţ şi peste oricine se înalţă, va fi umilit” (Isaia 2:12).

Balaurul

Acum despre balaur. Citeşte Ezechiel 29:3: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu sunt împotriva ta, faraon, rege al Egiptului, balaurul cel mare care stă în mijlocul râurilor, care a spus: Râul este al meu şi l-am făcut pentru mine.” Versetele următoare vorbesc despre judecăţile ce urmează să fie aduse asupra Egiptului, care au fost toate împlinite, ca un semn al împlinirii şi mai mari care stă să vină. Faptul că această judecată care a fost revărsată asupra Egiptului este doar începutul marii zi a judecăţii, învăţăm din Isaia 26:20-21; 27:1; „Vino, poporul Meu, intră în odăile tale şi închide uşile după tine. Ascunde-te câteva clipe până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locul Lui să-i pedepsească pe locuitorii pământului pentru nelegiuirea lor. Pământul, de asemenea, va face cunoscut sângele lui şi nu va mai acoperi uciderile lui. În ziua aceea, Domnul, cu marea Lui plagă şi cu puternica Lui sabie va pedepsi leviatanul, şarpele străpungător, leviatanul acel şarpele încovoiat. El va ucide balaurul care este în mijlocul mării.”

Eliberare din „mândria vieţii”

Vedem, prin urmare, că atât „Rahav”, cât şi „balaur” sunt termeni pentru Egipt. Dar acest lucru nu epuizează înţelesul lor, de vreme ce Egiptul nu deţine un monopol pe mândria care există pe pământ. Mândria Egiptului nu este decât „mândria vieţii”, infiltrată de „spiritul care lucrează acum în copiii neascultării”. Astfel, în primul rând, balaurul este „şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana”, „care înşală întreaga lume” (Apocalipsa 20:2; 12:9). În păgânism, caracteristicile diavolului, se manifestă pe deplin în carne. De aceea, în profeţie, balaurul este uneori folosit ca nume pentru a indica naţiunile care au fost pe faţă şi complet păgâne, opuse închinării singurului Dumnezeu adevărat. Astfel vedem că judecăţile din vechime ce au venit peste Egipt, Babilon şi alte naţiuni păgâne care, în mândria lor, s-au îngâmfat înaintea lui Dumnezeu, nu sunt decât asigurări ale marii judecăţi care stă să vină asupra mândriei supreme, în persoana diavolului însuşi. Aceste judecăţi, indicând apropierea căderii lui Satana pentru totdeauna, autorul mândriei, sunt asigurări pentru fiecare individ pe care Dumnezeu îl salvează aici şi acum din „pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii”. Aceste două cuvinte, deci, oferă cheia întregii lecţii. Versetele 9 şi 10 arată că avem dreptul de a-L chema pe Domnul să se trezească şi să vină în ajutorul nostru cu puterea prin care în vechime a biruit Egiptul şi a scăpat poporul din robie. El i-a eliberat atunci, pentru ca „ei să poată păstra poruncile şi să ţină legile” (Psalmii 105:45). Prin urmare, putem şti că, prin acelaşi braţ puternic şi prin aceeaşi putere, El ne va elibera acum din robia păcatului, „pentru ca fiind liberi din mâna vrăjmaşilor noştri, să Îi putem sluji fără teamă, în sfinţenie şi neprihănire înaintea Lui, în toate zilele vieţii noastre.” Lecţia pe care trebuie să o învăţăm din pasajul pe care îl studiem este una personală. Ea se referă la faptul că fiecare dintre noi, în mod individual, are la dispoziţia sa toată puterea prin care Israelul din vechime a fost eliberat din Egipt. Acelaşi Dumnezeu încă trăieşte şi braţul Său nu şi-a pierdut încă tăria.

Cântă făgăduinţele lui Dumnezeu

În timpurile străvechi Domnul a făcut din adâncimile mării o cărare, pentru ca răscumpăraţii să treacă şi „astfel se vor întoarce răscumpăraţii lui Iehova şi vor veni la Sion”. Vor veni cu strigăte mari, cu cântece şi bucurie. „Dar – vei spune – mai întâi trebuie să hoinărim mult prin pustia păcatului înainte ca acest lucru să aibă loc”. Nu este deloc aşa. Nu a fost deloc acesta planul lui Dumnezeu pentru Israel, ci a fost rezultatul necredinţei lor. Vezi, ei au încetat să mai cânte şi au început să cârtească. Acesta este secretul pribegiei lor prin pustie. Continuă să cânţi, nu un cântec forţat, ci un cântec din inimă, deoarece Dumnezeu este tăria ta, cântecul tău, mântuirea ta şi vei descoperi că aceste „cântece de eliberare” care te înconjoară, vor fi ca un scut care te va proteja de orice asalt al vrăjmaşului. Aceasta nu este teorie, ci realitatea care a fost demonstrată. Puterea care a despărţit Marea Roşie este puterea care este a noastră în fiecare zi în lupta noastră de a scăpa de robia păcatului. Cel care crede nu va fi dat de ruşine. „Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” ale lui Dumnezeu ne fac părtaşi de natură divină, de aceea, cântă-le!

Nevoia acestor făgăduinţe

Versetele 12-14 au o semnificaţie deosebită în vederea a ceea ce profeţia ne spune că va veni în ultimele zile. Apocalipsa 13 evidenţiază o putere, o fiară, care este reprezentantul direct al diavolului, de vreme ce diavolul – balaurul – este cel care dă acestei fiare puterea sa, scaunul său şi mare autoritate. Aici avem, prin urmare, personificarea mândriei arogante a diavolului în lupta lui împotriva lui Dumnezeu. Şi aceasta este dusă la bun sfârşit, după cum se vede în lectura întregului capitol. Apoi, se ridică o altă putere, căutând să impună închinarea la „fiară”, adică, să îi oblige pe oameni să refuze închinarea la Dumnezeu şi să înlocuiască poruncile Sale cu poruncile oamenilor. El face o imagine fiarei şi va face „ca toţi cei care nu se vor închina imaginii fiarei să fie ucişi”. Cel mai înalt grad al mândrei opoziţii faţă de Dumnezeu este văzut în încercarea de a schimba poruncile Sale.

Papalitatea, care sub numele de creştinism, întrece faptele păgânilor, prin faptul că a mers mai departe în opoziţia faţă de Dumnezeu, în blasfemie împotriva Lui şi în persecuţia adevăraţilor Săi urmaşi, decât orice naţiune păgână, şi-a propus să se situeze deasupra legii lui Dumnezeu, învăţând pe oameni că, în timp ce poruncile învaţă că ziua a şaptea, în mod obişnuit numită sâmbăta, este Sabatul, ei nu trebuie să o păstreze, ci trebuie să respecte în locul ei, prima zi a săptămânii, duminica. Înlocuirea zilei hotărâte de Dumnezeu cu aceasta, este pretinsă de Biserica Romano-Catolică ca simbolul autorităţii sale, iar păstrarea ei de către majoritatea pretinşilor creştini este singurul lucru prin care toţi, în ciuda protestelor împotriva aroganţei papale, recunosc puterea ei.

Mulţi din cei care se numesc protestanţi caută cu toată puterea lor să împuternicească acest semn al papalităţii şi atât de departe vor merge încât vor da un decret autorizând pe oricine să-i omoare pe cei care nu primesc acest semn. Toţi păzitorii credincioşi ai poruncilor vor fi „proscrişi”, la fel cum a fost Luther după dieta din Worms şi mulţi alţii din trecut.

Acela va fi un timp de grea încercare pentru poporul lui Dumnezeu. Va fi un timp de a încerca sufletele oamenilor şi se va vedea atunci cine a învăţat să se încreadă în Dumnezeu pentru mântuire. Ferice de oricine va auzi atunci pe Dumnezeu spunându-i: „Eu, chiar Eu, Cel care a împărţit marea şi l-a eliberat pe Israel şi care a făcut o cale de scăpare chiar din cel mai mare obstacol, sunt Cel care te mângâi.” De ce să îţi fie teamă de omul neînsemnat care va muri? Cel care te eliberează mărşăluieşte cu viteză şi va veni repede, aşa că nu trebuie să mori în groapă, iar pâinea nu îţi va lipsi, chiar dacă se va împuţina. Va fi bine să învăţăm această lecţie în mod conştiincios. Dacă Îi vom fi credincioşi Domnului, vom avea ocazia de a ne aminti de ea înainte să treacă mulţi ani.

Eliberarea prezentă

Da, chiar şi acum trebuie să ne-o amintim. Dacă nu am învăţat şi nu am aplicat această lecţie în lupta noastră personală cu „această prezentă lume rea”, „pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii”, care caută să ne ţină captivi, nu vom fi capabili să o folosim în timpul strâmtorării care va veni. Făgăduinţa este: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3:10). Nu ne putem permite să pierdem timpul cu privire la a face o aplicaţie literală, personală, a acestor lecţii, pentru noi înşine.

Un dar minunat

În versetul 16 avem o afirmaţie minunată. Dumnezeu ne spune – fiecăruia care urmăreşte neprihănirea şi-L caută pe Domnul – „am pus cuvintele Mele în gura ta”. Compară acest text cu 2 Corinteni 5:19, nota marginală, unde citim că Dumnezeu a pus în noi – toţi cei care suntem împăcaţi cu El prin Isus Hristos – cuvântul împăcării. Pentru ce scop a pus Dumnezeu cuvintele Sale în gurile noastre? Răspunsul este: „Pentru a întinde cerurile şi a pune temeliile pământului şi pentru a spune Sionului: Tu eşti poporul Meu.” Altfel spus, cuvântul evangheliei pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu este acelaşi cuvânt care la început a făcut cerurile şi toată oştirea lor (Psalmii 124:8) şi care va face toate lucrurile noi. Este cuvântul care face din oameni făpturi noi şi care va face pământul nou pentru cei ce îl locuiesc. Aici este apogeul tuturor acestor lucruri.

Dumnezeu, nu doar că ne va elibera de rău prin puterea cu care guvernează cerul şi pământul, ci pune putere în noi pentru a-i elibera pe alţii care sunt în robie. Cine se mai teme vreodată de lanţuri sau închisoare cu această asigurare? Fiecărui copil al lui Dumnezeu i s-a dat o putere mai mare decât a tuturor regilor pământului. Această putere nu trebuie folosită împotriva celor care îi fac rău fizic, aşa cum nici Hristos nu a făcut, ci ea trebuie folosită pentru a-i elibera din robia păcatului chiar şi pe duşmani lui. Cu acest cuvânt în gura noastră putem să îi poruncim diavolului să se depărteze de la noi şi el va fugi. Preţuieşti tu acest dar al cuvântului lui Dumnezeu, şi îl foloseşti?

„Ce temelie fermă, voi sfinţii Domnului,
Pentru credinţa voastră-i pusă, în minunăţia cuvântului.
Mai mult de-atât ce poate El spune, decât ceea ce v-a spus,
Vouă, care aţi fugit pentru refugiu la Isus?”

The Present Truth, 8 martie 1900