Isaia 53:4-12: 

⁴Cu siguranţă El a purtat bolile şi suferinţele noastre, totuşi noi L-am considerat zdrobit, lovit de Dumnezeu şi smerit. ⁵Dar El era rănit pentru fărădelegile noastre, El era învineţit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa păcii noastre a fost asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. ⁶Toţi ne-am rătăcit precum oile. Fiecare s-a întors pe drumul lui, iar Domnul a făcut să lumineze peste El nelegiuirea noastră a tuturor. ⁷A fost asuprit, totuşi S-a umilit şi nu şi-a deschis gura, ca un miel care este dus la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund. Da, nu şi-a deschis gura. ⁸Prin asuprire şi judecată a fost luat, dar cine din generaţia Lui L-a considerat luat de pe pământul celor vii pentru nelegiuirea poporului Meu, căruia i se datora lovitura? ⁹I-au făcut mormântul la un loc cu cel rău şi cu cel bogat în moartea Sa, deşi nu produsese nicio violenţă, nici nu s-a găsit înşelăciune în gura Lui.¹⁰Totuşi I-a plăcut Domnului să Îl zdrobească. L-a îndurerat. Când Îi faci sufletul o jertfă pentru păcat, El va vedea sămânţa Sa, Îşi va prelungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Sa. ¹¹Va vedea truda sufletului Său şi va fi satisfăcut. Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu neprihănit îi va face pe mulţi neprihăniţi şi le va purta nelegiuirile. ¹²De aceea, Îi voi da o parte cu cel mare şi va împărţi prada cu cel puternic, pentru că Şi-a dat sufletul morţii şi a fost numărat printre călcătorii de lege. Totuşi, El a purtat păcatul multora şi a făcut mijlocire pentru călcătorii de lege.

Baza textului precedent este RV împreună cu traducerile redate în notele marginale. Dar într-un singur loc s-a făcut o mică schimbare, justificarea ei se găsindu-se în alte traduceri. Nu fi mulţumiţi cu o singură citire, în fiecare propoziţie există hrană pentru meditaţie bogată.

Gândul central al acestui capitol este Hristos, purtătorul păcatului, dar există o profunzime la care puţini din cei care repetă fluent cuvintele acestui capitol s-au gândit vreodată. Să vedem dacă ne putem apropia puţin mai mult de inima subiectului.

Definiţia profeţiei

În primul rând, observă că, deşi aceste cuvinte au fost scrise, în întregime, cu şapte sute de ani înainte de răstignirea lui Isus din Nazaret, ele sunt la timpul trecut. Nu reuşim să prindem lărgimea înţelesului lor datorită ideii ce o avem despre profeţie. Oamenii cred că profetul este cel care prezice evenimente viitoare şi că toată profeţia nu reprezintă decât nişte afirmaţii despre ceva ce va avea loc în viitor. Totuşi, acesta nu este deloc înţelesul cuvintelor Bibliei. Când femeia de la fântâna din Samaria i-a spus lui Isus, „Domnule, înţeleg că eşti profet”, s-a datorat faptului că El tocmai îi spusese anumite lucruri despre trecutul vieţii ei. Şi când a mers în cetate să îi cheme pe prietenii ei, a spus: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut. Nu este acesta Hristosul?” (Ioan 4:17-19, 29). De asemenea, când iudeii L-au prins pe Isus şi L-au batjocorit în curtea marelui preot, „L-au legat la ochi, L-au lovit peste faţă şi L-au întrebat: Profetizează, cine Te-a lovit?” (Luca 22:64). Aici vedem că, a profeţi, înseamnă a spune lucruri atât trecute, cât şi prezente, pe care oamenii nu se aşteaptă să le cunoască prin propria lor înţelepciune, şi că profetul este cel care are puterea, darul divin, de a spune astfel de lucruri.

Pe de-altă parte, în chemarea lui Moise, avem propria afirmaţie a Domnului referitoare la ce este un profet. Când Moise a obiectat împotriva plecării în Egipt pentru a sta înaintea faraonului, pe baza faptului că nu era elocvent, Domnul a spus: „Nu este Aaron, levitul, fratele tău? Ştiu că el poate vorbi bine. Şi, de asemenea, iată, vine să te întâlnească. Şi când te va vedea, se va bucura în inima lui. Iar tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui. Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi. El va fi purtătorul tău de cuvânt către popor şi el va fi o gură pentru tine, iar tu vei fi pentru el ca Dumnezeu” (Exodul 4:14-16). „Şi Domnul i-a spus lui Moise: Vezi, te-am făcut un dumnezeu pentru faraon, iar Aaron, fratele tău, va fi profetul tău” (Exodul 7:1). Aaron era purtătorul de cuvânt al lui Moise, acţionând ca o gură pentru fratele lui şi, de aceea, era profetul lui. Astfel, vedem că profetul este unul care vorbeşte pentru altcineva, rostind exact gândurile celuilalt. Astfel, profetul lui Dumnezeu este cel care exprimă exact gândurile lui Dumnezeu în cuvintele pe care le învaţă Duhul Sfânt. Profeţia este, deci, orice afirmaţie a adevărului veşnic al lui Dumnezeu – nu afirmaţia omului, observă, ci propria afirmaţie a lui Dumnezeu prin gura unui om.

Astfel, acest capitol 53 din Isaia este o profeţie, dar nu în sensul greşit că reprezintă doar o afirmaţie a ceva care urmează să aibă loc undeva în viitor. Este o profeţie pentru că spune adevărul lui Dumnezeu, care nu poate fi niciodată cunoscut fără iluminarea specială a Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu. „Nimeni nu poate spune că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt.” Lucrurile spuse în acest capitol, erau la fel de adevărate în momentul când Isaia le-a scris ca astăzi. Profeţii nu reprezintă ceva care se află în afara cursului obişnuit al planului lui Dumnezeu, ci sunt indicatori a ceea ce Dumnezeu ar face cu toţi oamenii. Dumnezeu ar vrea ca toţi oamenii să Îl cunoască şi fiecare să fie capabil să recunoască adevărul Său, dar când toţi se rătăcesc, profetul acoperă lipsa. Este în planul lui Dumnezeu ca toţi să fie profeţi (vezi Numeri 11:29; 1 Corinteni 14:1, 5, 25). Totuşi, acest lucru nu indică faptul că, dacă această stare binecuvântată a lucrurilor ar exista, nimeni nu ar avea o revelaţie mai mare decât altul, ca să fie capabil să o împartă celorlalţi, deoarece descoperim că în toate timpurile, profeţii recunoscuţi ai lui Dumnezeu au învăţat unul de la altul. Isaia exprimă în acest capitol numai ceea ce fiecare ar trebui să ştie prin descoperirea personală a Spiritului.

Cum cunoaşte Domnul oamenii?

Nu este nevoie să ocupăm timpul sau spaţiul menţionând din evanghelii cele referitoare la Isus şi suferinţele Sale. Toţi suntem familiarizaţi cu ele. Acest capitol ne duce la secretul acestor suferinţe. „Prin rănile Lui suntem vindecaţi.” „Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu neprihănit îi va face pe mulţi neprihăniţi.” Aici avem o paralelă a afirmaţiei: „Prin ascultarea Unuia singur mulţi au fost făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:19). Cum poate ascultarea unuia să-i facă pe mulţi neprihăniţi? În mod evident, numai prin prezenţa Lui în ei, trăind ascultarea. Astfel avem răspunsul la întrebarea despre cum îi face Hristos pe mulţi neprihăniţi. Cum ştie El? Nu prin căutare şi studiu laborios, ci prin experienţă personală. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, reuşind chiar să despartă sufletul şi spiritul, încheieturile şi măduva şi rapid în a discerne gândurile şi intenţiile inimii. Nu există făptură care să nu se arate vederii Lui, ci toate lucrurile sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Celui cu care avem de-a face” (Evrei 4:12-13). Această afirmaţie vine în legătură cu afirmaţia că El este „atins de sentimentul neputinţelor noastre”. Domnul cunoaşte din ce suntem alcătuiţi, nu numai pentru că ne-a făcut, ci pentru că El însuşi poartă tot ce poartă umanitatea. Cel ce a fost de la început, cuvântul vieţii, care era la început cu Dumnezeu şi care era Dumnezeu, care a devenit carne şi a locuit printre noi, pătrunde în fiecare fibră a fiecărei fiinţe şi suferă tot ce vine prin prin moştenirea cărnii omeneşti. Nu există boală, durere, ispită sau nedreptate care îi asupreşte pe copiii oamenilor care să nu apese cu aceeaşi greutate asupra Domnului. Nu, apasă chiar mai puternic pe El decât pe noi, deoarece, dacă nu era sensibilitatea Lui la atingerea suferinţei sau durerii, noi înşine nu am fi avut nicio cunoştinţă de ele. Doar viaţa Lui în noi ne face conştienţi cu privire la orice aspect. „El poartă păcatul lumii.” El spune: „M-ai făcut să slujesc cu păcatele tale şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale”. El este una cu toată omenirea şi orice atinge umanitatea Îl atinge pe El.

Îndelunga răbdare tăcută al lui Dumnezeu

Totuşi, El tace. Secol după secol, rasa umană a strâns păcat şi mizerie asupra Domnului prin deviaţia lor de la adevăr, de la calea vieţii, totuşi El le poartă fără murmur. Aici putem pricepe o licărire a înţelesului frazei, „îndelunga răbdare al lui Dumnezeu”. Am ignorat viaţa Lui în noi şi nu am căutat să Îi învăţăm căile ca să ne putem preda lor şi, astfel, să Îi permitem să poarte povara în felul Lui, trăind propria Sa viaţă neobstrucţionată şi neîncătuşată, iar El a purtat totul fără să se plângă. Nu doar în palatul marelui preot, sau în curtea lui Pilat, sau pe calvar a purtat Isus insulta, abuzul şi durerea fără murmur. El face aceasta de şase mii de ani, şi chiar lucrul care este spre onoarea Lui veşnică a ajuns spre ocara Lui. Oamenii L-au acuzat pe Domnul de indiferenţă faţă de suferinţa umană, pentru că nu S-a ridicat în puterea Sa şi nu a pus dintr-o dată sfârşit la tot. Cât de puţin cunosc ei! Ei nu au înţeles că, în mod literal, El suferă toate relele, permiţându-le să se îngrămădească peste El, şi că tăcerea Lui sub povara păcatului, a opresiunii şi a nedreptăţii a fost singura cale de a-i mântui pe ei, rasa umană. Ei nu au ştiut că dacă la un moment dat El S-ar fi ridicat în puterea Lui şi ar fi aruncat povara, punând un sfârşit brusc la toată mizeria, ar fi pus, de asemenea, un sfârşit unei părţi foarte mari din rasa umană. „Îndelunga răbdare a Dumnezeului nostru este mântuire.” Este un lucru binecuvântat că El tace, chiar dacă oamenii răi profită de tăcerea Lui, acuzându-L că este întru totul unul de-al lor! „Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a aşteptat în zilele lui Noe” şi chiar şi acum, „Domnul este îndelung răbdător, nedorind ca cineva să piară, ci toţi să vină la pocăinţă”.

Dar cine din generaţia Lui a luat în considerare faptul că El era zdrobit pentru fărădelegile oamenilor, cărora li se datora, de fapt, zdrobirea? La fel ca acum o mie nouă sute de ani, nici astăzi oamenii nu cunosc timpul cercetării lor. Ei nu ştiu că Dumnezeu şi-a cercetat poporul, venind chiar în carnea lor şi astfel răscumpărându-i, suferind toate lucrurile de dragul lor. Dacă ar şti, atunci ar cunoaşte că „prin rănile Lui suntem vindecaţi”. În adevărul că Domnul este prezent personal cu fiecare om, nu doar împărtăşind, ci purtând toate neputinţele lui, bolile lui, suferinţele lui, păcatele lui, se găseşte eliberarea absolută şi completă din toate aceste lucruri. Minunată evanghelie! Nu e de mirare că este numită glorioasa evanghelie. Ne face cunoscut faptul că însăşi cunoştinţa despre condiţia noastră căzută aduce cu sine remediul. Ce ar mai fi putut să facă Dumnezeu pentru om şi a lăsat nefăcut?

Să păstrăm tăcerea

Să ne oprim fără să învăţăm noi înşine lecţia tăcerii? Cui nu i s-a întâmplat să sufere acuzaţii nedrepte şi să le simtă chiar mai tăioase şi mai ascuţite pentru că veneau de la prieteni, care s-ar fi cuvenit să fie mai binevoitori? Cunoaşterea adevărului că Domnul a purtat, de la început, infinit mai mult, ceea ce El nu merita, şi le-a purtat în tăcere şi fără să se plângă, ne va ajuta în chip minunat să ne „veselim şi să fim nespus de bucuroşi”. Iar apoi, când ne amintim că El a purtat orice boală care vine peste noi şi că vine peste noi doar prin El, cum este îndepărtată înţepătura! Desigur, ar trebui să fim capabili să ne îndurăm mica noastră partea fără să ne plângem, având în vedere că la noi vine numai la mâna a doua şi că Domnul poartă totul la prima mână. Aceasta este doar o aluzie la mângâierea care există în această evanghelie a lui Isaia, dar oricine Îl primeşte pe Domnul Isus prin credinţă poate avea revelaţii zilnice ale prezenţei şi puterii Lui.

The Present Truth, 29 martie 1900