Isaia 58:1-14 (Traducerea Lowth): 

¹Strigă, nu te opri, înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi spune poporului fărădelegile lui şi casei lui Iacov păcatele ei. ²Totuşi, zi de zi Mă caută şi le face plăcere să caute căile Mele, ca o naţiune care înfăptuieşte neprihănirea şi nu a părăsit porunca Dumnezeului ei. În continuu Mă întreabă de poruncile neprihănirii. Le face plăcere să se apropie de Dumnezeu. ³De ce am postit şi Tu nu vezi? Ne-am mâhnit sufletele, iar Tu nu Te uiţi? Iată, în ziua postului vostru vă bucuraţi în plăcerile voastre şi pretindeţi cu severitate toate cerinţele voastre de muncă. ⁴Iată, postiţi pentru ceartă şi dispută şi ca să loviţi cu pumnul pe sărac. De ce Îmi postiţi în acest fel, ca să vă faceţi glasul auzit sus? ⁵Acesta este postul pe care îl aleg Eu, să îşi mâhnească un om sufletul o zi? Să îşi plece capul ca un pipirig şi să întindă sacul şi cenuşa ca pat? Să fie acesta numit post, o zi plăcută înaintea lui Iehova? ⁶Nu este acesta postul pe care îl aleg Eu: Să dezlegi legăturile răutăţii, să dezlegi poverile asupritoare, să-i eliberezi pe cei ce sunt zdrobiţi prin violenţă şi să rupi fiecare jug? ⁷Nu este acesta, să împarţi pâinea cu cel flămând şi să îl aduci în casa ta pe săracul care rătăceşte? Când îl vezi pe cel gol, să îl îmbraci şi să nu te ascunzi de semenul tău? ⁸Atunci lumina ta va răsări ca zorile, iar rănile tale vor fi vindecate repede. Neprihănirea va merge înaintea ta şi slava lui Iehova va merge în urma ta. ⁹Atunci vei chema, iar Iehova îţi va răspunde. Vei striga şi El va spune: Iată, aici sunt! Dacă îndepărtezi din mijlocul tău jugul, arătarea cu degetul şi vorbirea de ocară, ¹⁰dacă îţi dai pâinea celui flămând şi saturi sufletul îndurerat, atunci lumina ta se va ridica în obscuritate şi întunericul tău va fi precum amiaza. ¹¹Iar Iehova te va călăuzi continuu şi îţi va sătura sufletul în cea mai aspră secetă. Îţi va reînnoi puterea, vei fi ca o grădină bine udată şi ca un izvor curgător ale cărui ape nu seacă niciodată. ¹²Şi cei ce vor răsări din tine vor zidi vechile ruine. Vor ridica temeliile din vechime, iar tu vei fi numit reparator de movile distruse, restauratorul cărărilor frecventate de locuitori. ¹³Dacă îţi opreşti piciorul în Sabat, de la împlinirea plăcerii tale în ziua Mea cea sfântă, dacă vei numi Sabatul desfătarea ta şi sfânta sărbătoare a lui Iehova, onorabilă, dacă o vei onora reţinându-te de la scopul tău, de la a-ţi căuta plăcerea şi de la vorbirea lucrurilor inutile, ¹⁴atunci te vei desfăta în Iehova şi te voi face să urci în locurile înalte ale pământului şi te voi hrăni cu moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura lui Iehova a vorbit.

Studentul nu poate să nu observe că, deşi toată cartea lui Isaia este o singură solie referitoare la o singură perioadă de timp, fiecare din aceste ultime capitole este complet în sine însuşi. E ca şi cum profetul însuşi ar fi făcut împărţirea, fiecare capitol fiind predica dintr-o anumită zi. Lecţia pentru această zi este una din cele mai bogate din colecţie, iar studiul de o zi nu ne va da decât o introducere.

Va fi observat că în această lecţie, textul se adresează anumitor oameni, iar ei sunt îndemnaţi să dea o solie foarte precisă pretinsului popor al lui Dumnezeu. Dar cu puţin în urmă, Domnul a declarat că veghetorii Săi – slujitorii obişnuiţi care sunt puşi să vegheze şi să hrănească turma – „sunt păstori care nu pot înţelege”, „sunt orbi, sunt cu toţii fără cunoştinţă, sunt toţi câini muţi care nu pot lătra, visând, întinzându-se, plăcându-le să dormiteze”. De aceea El rosteşte o chemare către oricine o va auzi să îşi înalţe glasul ca o trâmbiţă, ca să trezească poporul din adormirea lui periculoasă. Aceasta arată că în ultimele zile, Dumnezeu va avea oameni care să vestească solia Sa de avertizare, oameni care nu sunt recunoscuţi între „clerici”, dar a căror calificare este aceea că ei Îl iubesc pe Domnul, Îi cunosc glasul şi Îl urmează.

Spune tot adevărul

Domnul spune: „Nu te opri”, adică să nu păstrezi nimic, să nu reţii. Cuvântul este acelaşi ca cel folosit în Geneza 39:9, unde Iosif îi sune lui Potifar: „Nu mi-a oprit nimic.” Pavel ascultă porunca deoarece el le-a spus bătrânilor din Efes: „Nu am oprit nimic care vă era de folos”, „căci nu m-am ferit să vă spun tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:20, 27). Este adevărat că Isus a spus discipolilor Săi înainte de răstignirea Sa: „Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum” (Ioan 16:12). Dar oricine foloseşte această scuză pentru reţinerea unui adevăr de la popor pe care Dumnezeu i l-a revelat, ignoră cuvintele lui Isus imediat următoare, şi anume: „Totuşi, când va veni Spiritul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul. Căci El nu va vorbi de la Sine, ci tot ce va auzi, va vorbi şi vă va arăta lucrurile care vor veni.” Dumnezeu dă lumină slujitorilor Săi cu scopul ca ei să o dea altora şi oricine reţine ceva poporului, este necredincios faţă de ceea ce i s-a încredinţat. Cu siguranţă, trebuie folosit discernământ pentru a şti când şi cum trebuie prezentat adevărul diferitelor persoane, dar nu trebuie să fie propriul discernământ lumesc, ci cel al Spiritului lui Dumnezeu. Cine este condus de Spiritul lui Dumnezeu, va discerne când o persoană pe care o întâlneşte este într-o stare a minţii de a asculta anumite etape ale adevărului sau dacă este sau nu înţelept să îi vorbească de toate chiar atunci. Dar oricine reţine adevărul care i-a fost încredinţat, citând în favoarea sa cuvintele lui Hristos „Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum”, se scoate singur din rândul celor trimişi şi se pune singur pe un nivel cu Domnul însuşi. Domnul nu face favoritisme oamenilor. El nu ia pe cineva într-un colţ, să spunem aşa, şi îi şopteşte ceva care nu vrea să fie auzit de ceilalţi, ci ceea ce El le spune celor mai apropiaţi discipoli, le spune tuturor. S-a descoperit Domnul în mod clar? Atunci aceea este dovada că există un alt suflet care aşteaptă să îi duci şi lui solia. Nu o reţine, ci urmăreşte ocazia potrivită pentru a o mărturisi.

Un avertisment împotriva formalismului

Solia acestui capitol se leagă în primul rând de post, ceva ce este foarte greşit înţeles şi pervertit. Tendinţa universală este să facă din el doar o formă, o afişare exterioară. Aşa era cu fariseii din vechime şi împotriva exemplului lor Dumnezeu ne avertizează: „Când postiţi, nu fiţi precum ipocriţii, cu faţa tristă, căci ei îşi schimbă feţele ca oamenii să vadă că postesc” (Matei 6:16). „Ci tu când posteşti, unge-ţi capul, spală-ţi faţa, ca oamenii să nu vadă că posteşti, ci Tatăl tău care este în ascuns. Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti pe faţă.” În acest capitol, găsim că oamenii sunt cei mai activi în ceea ce numesc cu plăcere „datoriile religioase”. Merg la adunare frecvent, le place să asculte predicarea, postesc şi îşi mâhnesc sufletul, şi acţionează, după toate aparenţele exterioare, ca un popor care înfăptuieşte neprihănirea, dar Dumnezeu care priveşte la inimă şi la viaţă, ştie mai bine. El judecă oamenii nu după mărturisirea lor, nici după râvna cu care merg la adunare, nici după lungimea sau frecvenţa rugăciunilor, ci „după faptele lor”. Cei care „mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar în fapte Îl tăgăduiesc” sunt socotiţi cei mai răi păcătoşi. „Cel ce zice că rămâne în El, trebuie să umble aşa cum a umblat El” (1 Ioan 2:6). Cum a umblat El? „Mergea şi făcea bine, vindecând pe toţi cei care erau asupriţi de diavol. căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10:38). Celor cărora se adresează în mod special acest capitol, fac ca religia lor să consiste din postirea în anumite zile şi a avea anumite perioade de „negare de sine”, astfel mărturisind că, în restul timpului, ei trăiesc ca să se satisfacă pe ei înşişi. Cu cât este mai puţină vitalitate creştină într-un popor, cu atât mai scrupuloşi vor fi în respectarea formelor fixe şi a zilelor religioase speciale. Dar aşa ceva nu Îl mulţumeşte pe Domnul. Citeşte chiar începutul acestei profeţii (Isaia 1:11-15).

Ce este postul?

Actul de a posti este în sine un lucru foarte simplu. Constă în abţinerea în totalitate de la mâncare. Scopul este acela de a-i accentua celui care posteşte, faptul că el nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu şi că doar Dumnezeu este Cel care îl susţine şi îl păstrează în viaţă. Trebuie să îi amintească faptul că nimic din ce are nu-i aparţine lui, ci, de vreme ce vine de la „Dumnezeul şi Tatăl tuturor”, ceea ce ajunge la el, îi aparţine la fel de mult fratelui său, şi îi este dat în mâini doar pentru a-l folosi ca administrator al Domnului. De aceea, postul în care îşi găseşte Domnul plăcerea este unul în care pâinea se dă celui flămând, iar săracii sunt aduşi înăuntru şi îngrijiţi.

Ce realizează adevăratul post pentru cineva?

Deşi este imposibil ca un om să postească tot timpul, iar Domnul nu vrea aşa ceva, căci „ne-a dat din abundenţă toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele” şi ne spune să mâncăm ceea este bun, făcând din mâncarea noastră unul din mijloacele principale de a ni Se revela pe Sine şi evanghelia Sa, efectele postului trebuie să fie continue, nu să înceteze cu ziua de post. Căci a-şi mâhni omul sufletul o zi nu-L mulţumeşte pe Domnul, a face penitenţe nu este ceea ce Domnul a cerut vreodată. Dar un post adevărat pentru Domnul este cel care trece dincolo de ziua abţinerii de la mâncare şi influenţează toată viaţa. A face din post sau din orice alt act religios o chestiune de ceartă sau dispută este cel mai neplăcut lucru pentru Domnul. În loc să ne certăm pentru forme, adevăratul popor al lui Dumnezeu va descoperi neprihănirea lui Dumnezeu în vieţile lor. Cearta sau dezbaterea, încă nu au convertit niciun singur suflet. Aşa ceva se face numai prin viaţa lui Hristos, şi de vreme ce El este în ceruri, ascuns de privirea muritorilor, trebuie să se arate în carnea muritoare. Astfel, postul acceptabil înaintea Domnului este cel care dezleagă legăturile răutăţii şi îi lasă pe cei asupriţi de diavol să meargă eliberaţi. În primul rând, aceasta înseamnă, bineînţeles, că propriile lui legături sunt dezlegate şi el cunoaşte libertatea cu care Hristos a făcut pe oameni liberi. Postul, deci, are scopul de a aduce omul într-o relaţie mai apropiată cu Hristos şi de a-i da o înţelegere mai bună a vieţii Sale, iar această cunoştinţă şi tovărăşie trebuie să fie durabile. Roadele lor se vor vedea în toate zilele care urmează unei anumite perioade de post. Oamenii trebuie să ştie că s-a ţinut post, nu printr-un anunţ formal, ci prin rezultatele lui. Un post care încă ţine pe cel care posteşte sub jugul robiei, nu a avut niciun rost. Chiar în timpul postului, nu trebuie să fim cu faţa tristă, de parcă am fi torturaţi, deoarece ungerea capului cu mir semnifică o cupă ce revarsă bunătatea Domnului (vezi Psalmii 23:5). În timp ce trupul simte chinul foamei, persoana trebuie să se bucure de faptul că este părtaşă a suferinţelor lui Hristos, deoarece el înţelege puterea păstrătoare a Domnului. El vede că aşa mare cum este viaţa şi puterea ce ne sunt transmise în darurile vizibile ale lui Dumnezeu, există o infinitate de viaţă pentru noi, dincolo de aprecierea simţurilor noastre. Această cunoştinţă, care este accentuată prin post, face din ziua postului o zi a bucuriei.

Eliberare din puterea întunericului

Făgăduinţe minunate sunt făcute celor care ţin acest post acceptat, folosind cunoştinţa libertăţii pe care le-o dă Dumnezeu pentru a-i salva pe alţii din laţul diavolului. Ei vor umbla în lumina feţei Domnului toată ziua şi vor fi înălţaţi în neprihănire (compară Isaia 58:8 cu Psalmii 89:15-16). Vor fi într-o aşa înţelegere cu Domnul, încât şi întunericul lor va fi lumină (compară versetele 8, 10 cu Psalmii 139:12). Ce minunat privilegiu! Sufletul va fi complet eliberat de puterea întunericului şi mutat în împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu (vezi Coloseni 1:12-13).

Sănătate pentru adevăratul închinător

„Sănătatea ta va răsări repede.” Evlavia are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va veni. Cum ar putea cineva care crede Biblia, să citească pasaje ca acestea şi să creadă încă faptul că este necesar ca poporul lui Dumnezeu să sufere de boli? Nimic nu poate fi mai clar decât că Domnul le promite sănătate tuturor celor care Îl slujesc în mod inteligent şi în adevăr (Exodul 23:25). Acesta nu este un lucru arbitrar, ci rezultatul unei cauze hotărâte. Observă că aici este o legătură strânsă între sănătate şi hrană. Regula printre oameni este să ia în considerare doar apetitul lor şi să mănânce ceea ce le place. Majoritatea oamenilor mănâncă doar de bucuria de a mânca, nu cu scopul de a avea viaţă perfectă, şi astfel se înfrâng singuri. Căci, deşi au o plăcere pe moment, în timp ce bucatele delicioase coboară pe gâtul lor, suferinţa pe care o îndură ca o consecinţă a desconsiderării legilor vieţii sunt aproape continue. În timp ce oamenii care mănâncă doar pentru a avea viaţă cu care să Îl slăvească pe Dumnezeu, nu doar ca să obţină plăcere din mâncare, sunt în mod continuu umpluţi cu bucuria vieţii eternului Dumnezeu.

Dătătorii vieţii

Hristos a spus despre oricine crede în El, că din inima lui vor curge râuri de apă vie. Viaţa pe care credincioşii o primesc de la Domnul, curge într-un râu de binecuvântări pentru alţii. Postul ocazional ne aminteşte că trăim doar prin puterea lui Dumnezeu şi că atunci când mâncăm ar trebui să o facem numai cu scopul de a primi viaţa în plinătatea şi puritatea ei. Ne aminteşte, de asemenea, că Dumnezeu este Cel care oferă hrana şi că El ne poate ţine în viaţă la fel de bine când pământul nu aduce niciun rod, ca atunci când este foarte roditor. „Domnul te va călăuzi neîncetat şi îţi va sătura sufletul în secetă” sau, cum spune în altă traducere, „în timpul foametei”. Cel care şi-a împărţit ultima coajă cu cel flămând şi a găsit că pumnul de făină tot nu s-a isprăvit, nu se va teme când foametea vine peste ţară, căci el ştie în cine se încrede. Oasele lui vor fi la fel de grase în timpurile grele, ca în timpurile de belşug, căci Dumnezeul care transformă stânca în izvoare de apă, îi poate da suficient de băut chiar din nisipul deşertului. Cunoştinţa tuturor acestor lucruri este indicată în postul adevărat, care înseamnă împărţirea pâinii cu cel nevoiaş. O asemenea cunoştinţă – cunoştinţa de a fi în legătură cu marele Creator – nu te poate face decât bucuros. În loc să flămânzeşti, tu însuţi „vei fi ca o grădină bine udată şi ca un izvor de apă, ale cărui ape nu seacă.” Adică, chiar dacă eşti sărac, întotdeauna vei fi capabil să împarţi ceva cu cel nevoiaş, deoarece poţi să scoţi din visteria Dumnezeului universului. „Ca nişte săraci, totuşi îmbogăţind pe mulţi, ca neavând nimic, totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Corinteni 6:10).

Învăluiţi în neprihănirea lui Dumnezeu

„Neprihănirea ta va merge înaintea ta.” Aceasta arată că neprihănirea nu va fi de la noi înşine, ci de la Domnul. Neprihănirea care provine doar de la om merge împreună cu el, dar aici avem tabloul unui om înconjurat de viaţa Domnului. Neprihănirea lui, neprihănirea lui Dumnezeu care este prin credinţa lui Isus Hristos, merge înaintea lui, iar slava Domnului este protecţia sa în spate. El este înconjurat de un bastion al neprihănirii şi al slavei ei, pe care întunericul şi păcatul nu îl pot străpunge.

Păstrarea Sabatului

Ultima solie a evangheliei este să ne temem de Dumnezeu şi să Îi dăm slavă, să ne închinăm Lui în calitate de creator al cerurilor, al pământului, al mării şi al izvoarelor de apă (Apocalipsa 14:6-7). A da slavă lui Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui. Compară Eclesiastul 12:13-14 şi Matei 5:16. Astfel, aici, dând slavă lui Dumnezeu ca creator al cerurilor, al pământului şi al mării avem, fără îndoială, referinţă la Sabat, care este memorialul acelei lucrări (Exodul 20:8-11). Ultima proclamare a evangheliei face Sabatul Domnului foarte proeminent, deoarece Sabatul Domnului înseamnă odihnă şi încredere desăvârşită în Domnul şi aceasta trebuie să fie condiţia celor care sunt pregătiţi pentru venirea Lui. Păzirea Sabatului poruncii a patra nu înseamnă mântuire prin fapte, ci mântuire prin odihna în Domnul. Nu este un lucru dureros, ci o plăcere. Cel care vede Sabatul ca o încercare grea, nu l-a păzit niciodată şi nu ştie ce este, pentru că el este o desfătare. Este ziua sfântă şi onorabilă a Domnului. De aceea să ne ferim de modul în care o dispreţuiesc ei.

Ziua sfântă a lui Dumnezeu

Nu trebuie să existe nicio neînţelegere cu privire la ziua despre care se vorbeşte aici. Domnul spune: „ziua Mea cea sfântă.” Este deci o anumită zi pe care El o pretinde a Sa, mai presus de toate celelalte zile. Care este ea? „Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău.” Adică, ziua a şaptea a săptămânii, numită în mod obişnuit sâmbăta şi care urmează celei de-a şasea zile, vineri, pe care mahomedanii o păstrează ca o zi de rugăciune şi care este urmată de prima zi a săptămânii, cunoscută ca duminica, pe care papalitatea a reuşit să o plaseze multor creştini, în locul zilei Domnului. Isus a declarat despre Sine că este Domnul zilei Sabatului, vorbind despre ziua pe care evreii pretindeau că o respectă şi despre care Îl acuzau în mod fals că o calcă. Astfel, ziua Domnului este ziua a şaptea a săptămânii, ziua care, pe timpul lui Hristos şi chiar şi acum a fost păzită exterior de evrei, dar fără cunoştinţa spiritualităţii ei. Toţi cei care Îl onorează pe Domnul, trebuie să onoreze şi ziua Lui despre care El spune că este onorabilă.

Bucuria pe care o dă păstrarea Sabatului

Dar ca postul, rezultatele Sabatului nu se sfârşesc cu o zi din săptămână care este pusă deoparte ca semn al odihnei în Domnul. Respectarea celei de-a şaptea zile, în care Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa, înseamnă odihnă continuă în El. Nu numai în acea zi nu trebuie să ne facem propria plăcere sau să vorbim cuvinte inutile, ci în fiecare zi. Niciodată nu avem dreptul să ne satisfacem plăcerea noastră egoistă sau să vorbim deşertăciuni. Trebuie să fim atât de apropiaţi cu Domnul şi atât de mult conformaţi vieţii Sale, încât religia noastră nu va consta în respectarea anumitor forme şi ceremonii la un anumit timp, ci în viaţa evlavioasă continuă. Adevărata păstrare a Sabatului înseamnă evlavie toată săptămâna. A limita interzicerea de a ne face propria plăcere sau de a merge pe propriile căi sau de a vorbi cuvinte inutile doar în ziua Sabatului, înseamnă a pierde înţelesul acestui întreg capitol, care ne învaţă slujire continuă, nu ocazională. „Atunci te vei desfăta în Domnul.” Binecuvântarea odihnei pe care o aduce Sabatul, se va extinde în toată săptămâna, iar sufletul va sărbători în plăcerea ei. Adevăratul păzitor al Sabatului va fi un rege, aşezat pe cele mai înalte locuri ale pământului şi toată viaţa lui va fi o zi strălucitoare, de bucurie. O, acceptă această minunată solie şi fi desfătat în Domnul însuşi!

The Present Truth, 3 mai 1900