Isaia 59:1-21 (Traducerea Lowth): 

¹Iată, mâna Domnului nu este strânsă ca să nu poată salva, iar urechea Lui nu este surdă, ca să nu poată auzi. ²Dar fărădelegile voastre au produs o despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre I-au ascuns faţa ca să nu audă. ³Căci mâinile voastre sunt pângărite cu sânge şi degetele voastre cu fărădelege, buzele voastre vorbesc înşelăciunea şi limba voastră şopteşte răutatea. ⁴Niciunul nu preferă să solicite dreptate, nici unul nu pledează pentru adevăr. Se încred în deşertăciune, vorbesc minciuni, concep răul şi nasc nelegiuirea. ⁵Clocesc ouă de basilic şi ţes pânză de păianjen. Cel care le mănâncă ouăle moare şi când se sparge unul, iese o viperă. ⁶Nicio haină nu va fi făcută din pânzele lor, nu se vor acoperi cu faptele lor. Faptele lor sunt fapte ale nelegiuirii şi fapta violenţei este în mâinile lor. ⁷Picioarele lor aleargă repede la rău şi se grăbesc să verse sânge nevinovat. Hotărârile lor sunt hotărâri ale nelegiuirii, distrugeri şi dezastre sunt pe cărările lor. ⁸Nu cunosc calea păcii, nu este nicio judecată pe urmele lor. Şi-au făcut căile stricate, oricine merge pe ele nu cunoaşte pacea. ⁹De aceea judecata este departe de noi, iar dreptatea nu ne ajunge din urmă. Ne uităm după lumină, dar iată întuneric; după strălucire, dar umblăm în obscuritate. ¹⁰Bâjbâim la perete precum orbii şi rătăcim ca cei care sunt lipsiţi de vedere. Ne împiedicăm în mijlocul zilei ca în amurg, în mijlocul delicateselor, ca printre morţi. ¹¹Cu toţii mormăim precum urşii şi ne văităm continuu ca porumbeii. Căutăm judecata şi nu este, căutăm mântuirea şi ea este departe de noi. ¹²Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit înaintea Ta şi păcatele noastre aduc acuzaţii împotriva noastră. Căci fărădelegile noastre se lipesc de noi şi ne recunoaştem nelegiuirile. ¹³Fiind răzvrătiţi şi aşezându-ne împotriva lui Iehova, întorcându-ne pentru a nu-L urma pe Dumnezeul nostru, vorbind cuvinte de ocară, concepând revolta şi rostind din inimă cuvinte mincinoase, ¹⁴judecata s-a întors şi dreptatea se ţine la distanţă. Căci adevărul s-a poticnit pe strada deschisă şi corectitudinea nu a putut să intre. ¹⁵Adevărul este în întregime pierdut. Cel care se fereşte de rău, se expune la jaf, iar Iehova a văzut şi nu a fost mulţumit că nu mai este nicio judecată. ¹⁶Şi El a văzut că nu mai este niciun om şi Se întreba dacă nu este cineva care să intervină. Atunci propriul Lui braţ I-a adus mântuire şi neprihănirea Sa L-a sprijinit. ¹⁷S-a îmbrăcat cu neprihănirea ca o platoşă şi coiful mântuirii era pe capul Lui, S-a îmbrăcat cu hainele răzbunării, cu zelul ca o manta. El este măreţ în răsplătire; ¹⁸El este puternic să răsplătească, Cel care este puternic în răsplătire va răsplăti: Mânie vrăjmaşilor Săi, răsplata duşmanilor Săi; pentru limanurile îndepărtate, o răsplată va oferi. ¹⁹Şi cei din vest vor venera numele lui Iehova; şi cei de la răsăritul soarelui, slava Lui, când va veni El, ca un râu îndreptat în cursul lui, pe care un vânt puternic îl abate. ²⁰Răscumpărătorul va veni la Sion şi va îndepărta nelegiuirea de la Iacov, spune Iehova. ²¹Acesta este legământul pe care îl fac cu ei, spune Iehova: Spiritul Meu, care este peste tine şi cuvintele Mele pe care le-am pus în gura ta, nu se vor îndepărta de gura ta, nici de gura seminţei tale, nici de gura seminţei seminţei tale, spune Iehova, de-acum şi până-n veac.

 În capitolul 58 avem cuvântul direct al lui Domnului adresat oricărui vrea să audă, spunându-le să arate poporului Său păcatele sale. În acest capitol, avem în mod evident cuvântul inspirat al profetului conformându-se acelei porunci. Acum, profetul, în numele Domnului, prezintă înaintea poporului care este prins în propria neprihănire, starea exactă a cazului său şi nu este deloc un tablou plăcut la care să contemplăm. Ar fi greu de găsit o acuzaţie şi mai teribilă, iar grozăvia acesteia creşte ştiind că nu este altceva decât adevărul. Nimeni să nu spună: „Nu mă priveşte pe mine, sunt sigur că eu nu pot fi vinovat de vreunul din lucrurile prezentate.” Profetul Isaia se clasează pe sine alături de ei şi se recunoaşte ca păcătos. Profetul Daniel, despre care nu citim decât de bine în Biblie, mărturiseşte că este vinovat de toate păcatele care l-au condus pe Israel în captivitate (vezi rugăciunea lui din Daniel 9:3-20). Cei mai buni oameni din lume sunt cei care mărturisesc că sunt cei mai mari păcătoşi şi care se încred în mila lui Dumnezeu.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu de a asculta

Observă cu atenţie diferenţa dintre traducerea lui Lowth a versetului 2 şi versiunea obişnuită. Versiunea noastră spune în mod incorect că Domnul „nu vaauzi”, când de fapt textul prezintă motivul pentru care Domnul nu aude. Urechea Lui nu este surdă, dar nici cea mai ascuţită ureche nu poate auzi în anumite condiţii, iar condiţiile de aici sunt că niciun sunet nu ajunge la urechea Domnului. Nu există nicio rugăciune reală pentru iertare şi, prin urmare, nimic ce să fie auzit de Domnul. Motivul pentru care Domnul nu aude este menţionat în versetul 3, care nu este decât o repetiţie a ceea ce este prezentat în capitolul 1, versetul 15. Mâinile sunt pângărite cu sânge nevinovat şi degetele cu nelegiuire, buzele vorbesc înşelăciunea. Tot ceea ce Domnul are de dat este viaţa – viaţa care include totul. Hristos nu a venit pentru vreun alt scop aici pe pământ decât acela de a da viaţă (vezi Ioan 10:10). Nu există altceva pentru care să ne rugăm Domnului în afară de viaţă. Dar când cineva mărturiseşte că se roagă pentru viaţă şi, în acelaşi timp, distruge viaţa, arată că nu există sinceritate în rugăciunea sa, cuvintele lui de fapt nu sunt cuvinte deloc. Dificultatea nu este cu urechea Domnului, ci cu cuvintele celui care se roagă. Acţiunile distrug cuvintele.

Domnul va asculta fiecare rugăciune sinceră. El aude fiecare strigăt, fiecare suspin pentru eliberare. „Căci S-a uitat în jos din înălţimea sanctuarului Său, din cer a privit Domnul pământul ca să audă suspinul prizonierului, ca să-i dezlege pe copiii morţii” (Psalmii 102:19-20, nota marginală din RV). „Pentru asuprirea celui sărac, pentru supinul celui nevoiaş Mă voi ridica acum, spune Domnul. Îl voi proteja de cel care suflă peste el” (Psalmii 12:5). Nu este niciun suspin pentru eliberare nearticulat care să fie prea slab pentru ca Domnul să audă, căci El ascultă şi înţelege limbajul pământului mut. Dar rugăciunile rostite cu voce tare şi în cel mai ales limbaj, când provin dintr-o inimă nesinceră, nu sunt în urechea Lui decât un zgomot confuz.

Toţi sunt vinovaţi

Cititorul grăbit al acestui capitol va crede că se adresează celui mai degradat popor al pământului, dar adevărul este că se adresează pretinsei biserici creştine. Nu se adresează doar marelui Babilon, unde se găsesc „sclavi şi suflete de oameni” (Apocalipsa 18:13), ci bisericii care este reprezentată printr-una din stelele din mâna dreaptă a lui Hristos şi care spune: „Sunt bogată şi mi-am înmulţit bogăţiile”, neştiind că este „nenorocită, mizerabilă, săracă, goală şi oarbă” (Apocalipsa 3:17). Acuzaţia este împotriva celui neprihănit prin sine însuşi, ale cărui căi sunt atât de corecte din punct de vedere exterior, încât crede că nu are nicio lipsă.

Dovada acestui lucru se găseşte într-o comparaţie a acestui capitol cu primele trei din Romani. Primul capitol al cărţii aduce la cunoştinţă păcatele păgânilor, care, în orbirea lor, se pleacă înaintea lemnului şi pietrei. Următorul capitol începe cu o lovitură dureroasă: „Tu eşti fără scuză, omule, oricine ai fi tu cel care judeci. Căci tu care judeci pe altul, te condamni pe tine însuţi. Căci tu care judeci faci aceleaşi lucruri.” Ajungem în capitolul doi şi trei unde trecem printr-o comparaţie a păgânilor cu pretinşii urmaşi ai Domnului, până ce ajungem la discuţia care conţine un citat din capitolul lui Isaia pe care îl studiem noi: „Şi atunci ce? Suntem noi mai buni decât ei? Nu, nicidecum! Căci am dovedit mai înainte că atât evreii, cât şi neamurile sunt toţi sub păcat. După cum este scris: Nu este niciunul neprihănit, nu, nici unul măcar. Nu este nici unul care să înţeleagă, nu este nici unul care să-L caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut de pe cale şi au devenit netrebnici, nu este nici unul care să facă binele, nu, nici unul. Gâtul lor este un mormânt deschis. Cu gura lor înşală, otravă de aspidă este sub buzele lor, a căror gură este plină de blestem şi de amărăciune. Picioarele lor sunt rapide să verse sânge, distrugerea şi mizeria sunt pe căile lor. Nu cunosc calea păcii. Nu există temere de Dumnezeu înaintea ochilor lor” (Romani 3:9-18). Acelaşi izvor nu poate să dea în acelaşi timp apă dulce şi apă amară, de aceea, când citim că gura lor este plină de amărăciune, ştim că nu poate exista rugăciune reală pentru ca Domnul să o audă.

Ignoranţa celui neprihănit prin sine însuşi

Dar cineva ar putea spune: „Eu ştiu că nu fac niciunul din lucrurile de care sunt acuzat aici.” O afirmaţie mai exactă ar fi: „Nu ştiu că fac toate aceste lucruri.” Aceasta este ceea ce Domnul spune: „Arată-i poporului Meu fărădelegile lui.” Dacă le-ar cunoaşte, nu ar mai fi nevoie să le fie arătate. Dar situaţia este atât de urgentă încât porunca este: „Strigă tare!” Cel mai mare pericol al omenirii este neprihănirea prin sine. Cea mai mare nevoie a oamenilor este de a recunoaşte că neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos este singura neprihănire reală şi singura în care există viaţă veşnică. Pericolul pretinşilor creştini, chiar şi al acelora care au cunoscut puterea salvatoare a Domnului, este să uite dependenţa lor totală de Dumnezeu şi să creadă că au obţinut ceva datorită propriei lor bunătăţi sau că pot continua prin puterea pe care recunosc că au primit-o de la Dumnezeu, dar pe care au impresia că au făcut-o a lor înşişi, aşa încât se pot dispensa de un alt dar de-al Lui. Oamenii niciodată nu îşi pun problema aşa. Dacă ar face-o, nu ar fi înşelaţi. Dar, de fapt, acesta este modul în care pretinşii urmaşi ai Domnului cad în păcate amarnice.

O singură evanghelie pentru toţi

Acest capitol, luat în legătură cu utilizarea lui din Noul Testament, ne arată că există o singură evanghelie – o singură linie de predicare – pentru toţi oamenii, indiferent de mărturisirea lor de credinţă sau dacă nu au făcut niciuna. Aceeaşi evanghelie care îi salvează pe oamenii din lume este aceeaşi cu cea care trebuie predicată în mod continuu bisericii lui Hristos, nu numai pentru a corecta rătăcirile, ci pentru a-i menţine pe cei credincioşi. Primul lucru care trebuie predicat păcătosului care are nevoie de mântuirea din păcatele lui, este Hristos, mântuitorul şi că El nu poate trece niciodată dincolo de nevoia sa. „El îl va mântui pe poporul Lui din păcatele sale”. Şi ceea ce îi salvează din vina păcatelor lor este ceea ce îi păstrează de recăderea în ele. Prin veacurile veşnice ale eternităţii, doar crucea lui Hristos, nimic altceva, va fi cea care îi va păstra pe sfinţii răscumpăraţi în slavă. De aceea, „să mă ferească Dumnezeu să mă laud cu altceva în afară de crucea Domnului nostru Isus Hristos”. Nimeni care pretinde că este creştin, să nu se plângă de vreun slujitor al evangheliei că „ne predică de parcă am fi păcătoşi”. Dacă nu face aceasta, nu este un slujitor credincios al lui Hristos. Creştinul care este viu şi care creşte în har şi în cunoştinţa lui Hristos, nu va face niciodată o astfel de plângere. Oricine o face, şi deseori am auzit-o, înseamnă că se află inconştient în cel mai mare pericol posibil.

Încredere deşartă: autoînşelarea

Oamenii la care se face referire aici sunt cei care „se încred în deşertăciune” în loc să se încreadă în Dumnezeu. Ei sunt cei neprihăniţii prin ei înşişi din Romani 2 şi 3, care sunt la fel de păcătoşi ca păgânii. „Cum? – spune cineva – Nu am omorât niciodată pe nimeni, nu am înjurat în viaţa mea şi nu m-am închinat niciodată la un idol”. De fapt, neprihănitul prin sine însuşi niciodată nu crede că a comis păcatele grosolane ale păcătosului obişnuit. Dacă ar crede, nu ar fi neprihănit prin sine. Tocmai de aceea trebuie dat strigătul tare, pentru a-l ridica pe cel din condiţia sa amorţită. Să examinăm puţin cazul. Nu avem nevoie să numim pe cineva anume, ci să luăm primul om la care putem ajunge. Adică, fiecare se poate întreba singur:

„Ai onorat întotdeauna viaţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai folosit-o pentru cel mai bun scop? Nu ai risipit-o niciodată în vreun fel anume?” Suntem obligaţi să pledăm vinovaţi. Atunci suntem vinovaţi de crimă. Am luat viaţa care nu ne aparţinea. Am vărsat sânge nevinovat. Nu există teren de mijloc. Cel care nu Îl iubeşte în mod activ pe Domnul, Îl urăşte, cel care primeşte viaţa de la Domnul – sângele lui Hristos – şi nu o foloseşte pentru slava Lui, ci o risipeşte, este vinovat de sângele Domnului. Ce caz mai grav de crimă poate să existe?

Mai avem nevoie să intrăm în detaliu referitor la celelalte porunci? Nu trebuie să întreb: „Ai folosit vreodată numele Domnului în mod inutil?”, ci doar: „Ca pretins creştin, nu ai făcut sau gândit niciodată un lucru care a fost în cel mai mic grad contrar perfecţiunii vieţii lui Hristos?” Fiecare ştie că a făcut multe lucruri care L-at dezonorat pe Domnul. Atunci, a luat numele Domnului în deşert. Şi la fel de sigur, ori de câte ori am urmărit propriul confort sau propria plăcere înainte de slava lui Dumnezeu, am avut alţi dumnezei decât El. Şi putem continua aşa prin toate poruncile şi să dovedim toată lumea, atât pe cei păcătoşi, cât şi pe pretinşii sfinţi, vinovaţi înaintea lui Dumnezeu – vinovaţi de cele mai grosolane crime.

Hristos – singura speranţă

„Cine poate fi mântuit atunci?” Răspunsul este direct şi clar: nimeni nu poate fi mântuit dacă se încrede în propria neprihănire, ci încrezându-ne în neprihănirea lui Hristos, există mântuire pentru toţi. Niciun om nu poate să ţese o haină care să fie mai mult decât o zdreanţă murdară. Nu îl poate acoperi. „Nu se poate face nicio haină din pânzele lor, nici nu se vor acoperi cu faptele lor.” Dumnezeu a pregătit fapte şi a făcut o haină care este pe deplin suficientă să acopere toată rasa umană, dar despre această haină vom vorbi în mod special când vom ajunge la capitolul 61 din Isaia.

Jefuindu-l pe cel neprihănit – un test sever

„Cel care se depărtează de rău se face singur o pradă” sau „se expune la jaf”. Spaţiul nu ne va permite nimic mai mult decât un comentariu direct la acest punct. Competiţia este foarte aprigă în lume, mai ales în aceste zile. Este situaţia pe care toţi o vor recunoaşte – omul care are principii este îndepărtat de la multe metode de a „face bani”, dar care sunt cu succes adoptate de cel fără scrupule.

Dar aceasta nu este tot: omul cel mai cinstit în afaceri are mari şanse de a-i fi luată afacerea de către tovarăşii săi fără scrupule din acelaşi domeniu. Există, cel puţin în unele locuri, anumite domenii de afaceri, suficient de legale, în care corupţia este atât de răspândită, încât omul care nu îşi pune conştiinţa în buzunar şi nu „face cum fac ceilalţi”, nu poate avea „succes”. Nici aceasta nu este tot. Profeţia pe care o studiem se aplică ultimelor zile şi având în vedere că venirea Domnului este aproape, porunca este să strigăm tare şi să nu ne oprim din a arăta poporului lui Dumnezeu păcatele lui, ci de a declara tot adevărul. În consecinţă, adevărul despre Sabat, care a fost atât de mult uitat, este prezentat în capitolele 56 şi 58. La ce se expune un om de afaceri dacă începe să păstreze ziua sfântă a lui Dumnezeu în locul contrafacerii lui Satan? Auzim răspunsul mereu: „Dacă aş ţine Sabatul, mi-aş pierde locul de muncă” sau „ar trebui să renunţ la afacerea mea”. Chiar referitor la duminică, ni s-a tot repetat că este necesară o lege care să îi oblige pe toţi să o ţină, pentru ca cei care vor să o ţină să nu îşi piardă situaţia sau afacerea. Cu cât mai mult, deci, cel care păstrează Sabatul Domnului contrar legii umane sau obiceiului, se expune singur la jaf? Nu avem niciun tablou al confortului şi prosperităţii în această lume, aşa cum vede lumea prosperitatea, pe care să îl prezentăm celui căruia îi declarăm întregul sfat al lui Dumnezeu. Totuşi, va veni timpul când se va da un decret ca oricine care păstrează Sabatul Domnului în locul duminicii bisericii apostate să fie ucis (Apocalipsa 13:16-17). Şi acela va fi testul: dacă oamenii se pot încrede în făgăduinţa vieţii lui Dumnezeu în faţa ameninţării cu moartea a omului.

Puterea care eliberează

Dumnezeu este mântuitorul poporului Său. Chiar dacă îndură mult căile oamenilor, îndelunga Lui răbdare este mântuire. El nu uită. Eliberatorul va îndepărta nelegiuirea lui Israel. Dar mântuirea celui neprihănit înseamnă distrugerea nelegiuiţilor. „Cel ce crede şi este botezat va fi mântuit, iar cel ce nu crede va fi condamnat.” Aceasta este solia evangheliei şi o parte a ei este la fel de adevărată ca cealaltă. Da, „cel care nu crede este deja condamnat” (Ioan 3:18). Crucea lui Hristos, singura în care este mântuire şi care reprezintă descoperirea iubirii lui Dumnezeu faţă de om, are în ea distrugerea păcătoşilor. Căci Hristos a atârnat pe cruce numai pentru că a fost făcut păcat pentru noi şi a fost recunoscut printre călcătorii de lege. De aceea, toţi cei care nu mor în Hristos pe cruce, acceptându-L ca mântuitor, trebuie să fie ucişi de acea cruce în propria lor persoană, fără nicio speranţă de mântuire. Mântuirea lui Dumnezeu este ca un râu puternic, alergând printre maluri strâmte şi călăuzit de un vânt puternic. Atât de puternic este Domnul în îndepărtarea celor nelegiuiţi. Dar puterea Lui de a-i distruge pe păcătoşi în ultima zi, nu este decât puterea de a distruge păcatul în noi acum.

Vedem că nu este nicio diferenţă, fie că citim versetul 19 din Lowth şi din RV, fie că citim din cea obişnuită: „Când vrăjmaşul va veni ca un râu, Spiritul Domnului va ridica steagul împotriva lui.” Adevărul prezentat este că Domnul va mătura păcatul şi păcătoşii ca un râu, iar acel râu este râul vieţii de la tronul lui Dumnezeu. Într-adevăr, noul legământ făcut cu „casa lui Israel şi cu casa lui Iacov” la venirea Domnului, asigură posesiunea Spiritul lui Dumnezeu fiecărui credincios, în toate veacurile eternităţii. În mijlocul mâniei, Dumnezeu Îşi aminteşte de milă (Habacuc 3:2), deoarece mânia care îi distruge pe cei răi nu este decât mila respinsă a Domnului care dăinuieşte în veci.

The Present Truth, 10 mai 1900