Isaia 63:1-19 (Traducerea Lowth): 

¹Cor: Cine este acesta care vine din Edom, cu hainele viu colorate din Boţra, acesta, care este măreţ în veşmântul Lui, mărşăluind în măreţia tăriei Lui? 

Mesia: Sunt Eu, Cel care vesteşte neprihănirea şi care sunt puternic pentru a salva.

²Cor: De ce Îţi este veşmântul roşu şi hainele Tale ca ale unuia care calcă în teasc?

³Mesia: Singur am călcat în teasc şi nu a fost nimeni cu Mine dintre popoare. I-am călcat în furia Mea, i-am călcat în indignarea Mea, şi sângele vieţii lor a fost stropit pe hainele Mele şi Mi-am pătat toate veşmintele. ⁴Căci ziua răzbunării era în inima Mea şi anul celor răscumpăraţi ai Mei venise. ⁵M-am uitat şi nu era nimeni să ajute. Am fost uimit că nu era nimeni ca să sprijine, de aceea, propriul Meu braţ a lucrat mântuirea pentru Mine şi indignarea Mea M-a susţinut. ⁶Am călcat popoarele în mânia Mea şi i-am zdrobit în indignarea Mea. Am vărsat sângele vieţii lor pe pământ. ⁷Voi consemna îndurările lui Iehova, laudele Lui, în conformitate cu tot ce ne-a oferit El, şi măreţia bunătăţii Sale faţă de casa lui Israel, pe care le-a arătat-o prin gingăşia şi marea Sa bunăvoinţă. ⁸Căci El a spus: Cu siguranţă, ei sunt poporul Meu, copii care nu se vor dovedi falşi. Şi a devenit Mântuitorul lor în toate necazurile lor. ⁹Nu a fost niciun sol, niciun înger al prezenţei Sale care să îi salveze. Prin iubirea şi indulgenţa Sa, El însuşi i-a răscumpărat, i-a luat şi i-a purtat în toate zilele din vechime. ¹⁰Dar ei s-au răzvrătit şi au întristat Spiritul Său cel sfânt. Aşa că El a devenit duşmanul lor şi a luptat împotriva lor. ¹¹El şi-a amintit de zilele din vechime, de Moise, slujitorul Său, cum i-a scos din mare, cu Păstorul turmei Lui, cum a pus în pieptul lui Spiritul Său Sfânt. ¹²Făcând ca braţul Său măreţ să-l sprijine pe Moise la dreapta sa în marşul lui, despicând apele înaintea lor ca să Îşi facă un nume veşnic. ¹³Conducându-i prin abis ca un cal de luptă pe câmpie, fără obstacol. ¹⁴Cum coboară turma în vale, aşa i-a condus spiritul lui Iehova. Aşa l-ai condus Tu pe poporul Tău, ca să Îţi faci un nume slăvit. ¹⁵Priveşte jos din cer şi vezi, din locuinţa Ta sfânta şi măreaţă. Unde este zelul Tău şi puterea Ta măreaţă, dorinţa măruntaielor Tale şi afecţiunea Ta tandră? Sunt ele reţinute de la noi? ¹⁶Cu adevărat, Tu eşti Tatăl nostru, căci Avraam nu ne cunoaşte şi Israel nu ne recunoaşte. Tu, Iehova, eşti Tatăl nostru. O, scapă-ne de dragul numelui Tău! ¹⁷De ce Iehova ai răbdare să alunecăm de pe căile Tale? Ca să ne întăreşti inimile cu teama de Tine? Întoarce-Te de dragul slujitorilor Tăi, de dragul seminţiilor moştenirii Tale. ¹⁸Puţin au luat ei în posesie muntele Tău cel sfânt, că vrăjmaşii noştri au călcat în picioare sanctuarul Tău. ¹⁹Mult timp am fost ca cei pe care Îi conduci Tu, cei care nu am fost numiţi după numele Tău.

Cu siguranţă studentul nu poate să nu fie izbit de viaţa şi energia traducerii lui Lowth a acestui capitol. Se va observa că porţiunea ce conţine răspunsul, este foarte clar făcută datorită modului în care este prezentată. Un cor de voci este prezentat ca punând întrebări şi nu poate fi nici cea mai mică îndoială că Hristos este Cel care răspunde.

Versetul 9 este tradus atât de diferit de versiunea obişnuită, care este atât de bine cunoscut şi care a dat atât de multă mângâiere multora, încât se cer câteva cuvinte ca explicaţie. Diferenţa se datorează faptului că, în acest loc, Lowth a urmat Septuaginta şi nu versiunea ebraică. Care este mai în armonie cu textul original nu poate fi stabilit, dar cititorul atent va vedea că versetul, aşa cum este tradus aici, nu conţine mai puţină mângâiere decât în traducerile noastre englezeşti obişnuite, şi că, până la urmă, conduce spre acelaşi lucru. Ideea este că nu unui înger care stă în prezenţa lui Dumnezeu i s-a încredinţat mântuirea lui Israel, indiferent cât este el de aproape, ci Dumnezeu însuşi S-a ocupat de cazul lor şi i-a purtat. El însuşi a fost mântuitorul lor. Acesta este bineînţeles adevărul evangheliei, în perfectă armonie cu ceea ce este exprimat în cuvintele lui Pavel, rostite bătrânilor din Efes, referitoare la „biserica lui Dumnezeu pe care a cumpărat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28). În sprijinul gândului transmis de traducerea din Septuaginta, putem observa că, după ce Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Iată, trimit un înger înaintea ta ca să te păzească pe cale, ca să te ducă în locul pe care l-am pregătit” (Exodul 23:20), Moise a spus: „Vezi, mi-ai spus: Du-l pe poporul acesta! Şi nu m-ai lăsat să ştiu pe cine ai trimis cu mine”, iar Dumnezeu a răspuns: „Prezenţa Mea [literal: faţa Mea] va merge cu tine şi îţi voi da odihnă” (Exodul 33:12, 14). Studentul va avea de câştigat şi va găsi mângâiere în ambele traduceri şi nu trebuie să îşi tulbure mintea referitor în legătură cu care este mai aproape de original.

Pare ciudat că a existat vreodată o idee greşită despre timpul în care se aplică acest capitol. Ea nu ar fi existat dacă oamenii s-ar fi ţinut doar de text. Dar un cântec foarte bine cunoscut, ori a imprimat o idee greşită în minţile oamenilor, ori a dat glas unei idei obişnuite într-o asemenea extindere încât trebuie atrasă atenţia. În cântecul: „Puternic ca să salveze”, se transmite ideea că acest pasaj descrie răstignirea de pe calvar, şi ca răspuns la întrebarea: „De ce este veşmântul Tău roşu?”, scriitorul spune în dreptul răspunsului Domnului: „Încărcat cu milă, propriul Meu braţ a adus mântuirea”.

Acum, este adevărat că „mila Lui dăinuieşte veşnic”, dar textul spune: „Propriul Meu braţ Mi-a adus mântuire şi furia Mea M-a sprijinit. Am călcat popoarele în mânia Mea şi i-am făcut să bea din furia Mea. Am vărsat sângele vieţii lor la pământ.” Cum anume a putut cineva care citeşte acest capitol, să scrie acel cântec şi totuşi să treacă pe lângă, sau în mod deliberat să pervertească aceste cuvinte pe care tocmai le-am citat, aşa încât să scrie ce a scris, este o taină.

Dacă studentul va compara capitolul 34 din Isaia cu Apocalipsa 19:11-21, în special versetele 13 şi 15 cu versetele din lecţia noastră, nu poate fi nici cea mai mică îndoială cu privire la ce se face referire. Nu este nimic mai puţin decât judecata ultimei zile – timpul când păcătoşii, care în mod persistent şi intenţionat L-au respins pe Domnul, îşi întâlnesc osânda. Ţara Idumea, Edom, este o reprezentare a întregului pământ. „Indignarea Domnului este asupra tuturor naţiunilor şi furia Lui peste toate armatele”. „Căci Domnul are un sacrificiu în Boţra şi un mare măcel în ţara lui Idumea” (Isaia 34:2-6). „Este ziua răzbunării Domnului şi anul recompensei pentru controversa Sionului” (versetul 8; compară cu Isaia 63:4).

Dar neîmpotrivindu-ne faptului că acest capitol Îl reprezintă, fără îndoială, pe Hristos întorcându-Se de la distrugerea celor răi, nu trebuie să pierdem din vedere crucea. Apare aici, cu toate că acest capitol nu se referă deloc la calvar. Crucea lui Hristos nu este un lucru de o zi. Acoperă întreaga pericoadă de la paradisul pierdut, până la paradisul restaurat şi apoi efectele ei continuă în eternitate. A doua venire a lui Hristos, pentru judecată, este doar finalitatea răstignirii. El vine să îşi salveze poporul şi doar prin cruce poate fi cineva salvat. În capitol 3 din Habacuc avem tabloul triumfului lui Hristos asupra vrăjmaşilor Săi, când înaintează în ţară cu indignare şi îi treieră pe păgâni cu mânie (versetul 12) şi se spune: „Tu ai ieşit pentru mântuirea poporului Tău” (versetul 13). Dacă nu ar exista cea de-a doua venire a lui Hristos, crucea ar fi îndurată pe calvar degeaba. Ar fi incompletă. Fiecare persoană poate avea acum, „astăzi”, o mântuire completă, deplină şi desăvârşită. Totuşi, mântuirea nu este completă, nu doar în ceea ce priveşte tot trupul poporului lui Dumnezeu, ci în ceea ce îi priveşte şi pe indivizi, până ce Hristos va veni. Căci, în primul rând, doar la venirea Lui pot sfinţii din toate veacurile să fie cu El (Ioan 14:1-3; 1 Tesaloniceni 4:13-18), şi în al doilea rând, ultimele zile vor fi atât de pline de pericole pentru poporul lui Dumnezeu, încât doar arătarea Lui neaşteptată va opri intenţia lumii rele de a-i omorî pe toţi.

Puterea celei de-a doua veniri a lui Hristos este puterea crucii. În Habacuc 3:4, nota marginală, citim că la venirea Lui pentru a se răzbuna, „raze strălucitoare provin din coasta Sa şi acolo este ascunzătoarea puterii Sale”. Acea coastă a fost străpunsă de spada romană şi din ea a curs sângele şi apa vieţii. Dar aceea este slava Lui şi puterea prin care îi salvează pe răscumpăraţii Săi de toţi duşmanii lor. „Hristos a murit pentru cel nelegiuit”, deoarece El a suferit tot ceea ce nepocăitul încăpăţânat va suferi la sfârşit. A fost făcut păcat pentru noi toţi şi în crucea lui Hristos vedem soarta păcătosului. Distrugerea celor răi, ca mântuirea celor neprihăniţi se găsesc în cruce, căci ambele fac parte dintr-un singur lucru. Toată puterea, slava şi măreţia celei de-a doua veniri a lui Hristos sunt în cruce chiar acum, pentru a salva pe oricine vine la ea. Citeşte toate referinţele către judecata finală pe care le poţi găsi, gândeşte-te la trâmbiţa lui Dumnezeu şi la glasul arhanghelului care zguduie, nu numai pământul, aşa încât mormintele se deschid şi morţii aud şi ies, ci, de asemenea, şi cerurile. Şi atunci, în loc să tremuri de groază la gândul viitorului, bucură-te în cunoştinţa că toată această putere de neconceput este la dispoziţia ta în crucea lui Hristos pentru mântuirea prezentă. Cei care au cunoştinţă de ea şi aşteaptă cea de-a doua venire, ar trebui să fie oameni care, mai presus de orice alţi pretinşi creştini de pe pământ, măreasc şi se bucură în puterea crucii. Grandoarea şi slava sa, măreţia ei infinită şi atotcuprinzătoare, trebuie să fie tema lor constantă, devenind tot mai vizibilă pe măsură ce se apropie de împlinirea ei, până când doar ea le umple viziunea şi fiinţa.

Este imposibil să examinăm tot capitolul, dar oricine a citit primul verset în înţelesul corect va fi capabil să citească restul cu mai multă înţelegere. Observă că braţul Domnului care lucrează atât de puternic în distrugerea celor răi, este cel care strânge mieii şi îi poartă (Isaia 40:11). Dumnezeu însuşi îşi poartă poporul. Chiar dacă sunt încărunţiţi de vârstă, pentru El sunt tot copilaşi care să fie aduşi la sânul Lui. „Binecuvântaţi sunt cei care îşi pun încrederea în El.”

The Present Truth, 7 iunie 1900