Din moment ce începem, în acest număr al revistei, câteva studii din Isaia, este potrivit ca înainte de a le începe, să considerăm locul pe care îl ocupă profeţia lui Isaia în Scriptură, legătura acesteia cu noi şi dreptul ei de a fi numită evanghelia lui Isaia. Totuşi, acest ultim element va fi evident chiar din profeţie, pe măsură ce vom înainta în studiul nostru.
În această chestiune, la fel ca în oricare alta, trebuie să ne întoarcem la început dacă vrem să obţinem înţelegerea corectă a acesteia. Ştim faptul că, la început, Dumnezeu a dat omului stăpânire asupra întregului pământ (Geneza 1:26-28) şi că prezenţa lui Dumnezeu în om a fost cea care i-a dat autoritatea. Dumnezeu lucra în el atât voinţa, cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere, şi i-a plăcut lui Dumnezeu să conducă pământul prin om. Da, este adevărat atât pentru primul Adam, cât şi pentru al doilea, că i-a plăcut Tatălui ca în El să locuiască toată plinătatea, pentru că El era fiul lui Dumnezeu. Vezi Luca 3:38. Acest lucru este evident din faptul că în Hristos, ca om – Omul Hristos Isus – locuieşte toată plinătatea şi că suntem făcuţi deplini în El (Coloseni 2:9-10, Revised Version). „Din plinătatea Lui noi toţi am primit” (Ioan 1:16), ca să fim umpluţi „cu toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:19).
Omul a respins cuvântul Domnului şi astfel şi-a pierdut stăpânirea. Păcătuind, el a pierdut coroana slavei şi a onoarei. Dar chiar vestindu-i omului consecinţele căderii sale, Dumnezeu a făcut făgăduinţa seminţei prin care toate lucrurile urmau să fie restaurate şi făcându-i cunoscut lui Avraam faptul că sămânţa în care vor fi binecuvântate toate familiile pământului va fi a lui, Dumnezeu i-a promis că „el va fi moştenitor al lumii” (Romani 4:13).
Totuşi, nu în timpul vieţii lui Avraam a fost împlinită făgăduinţa. „Dar nu i-a dat moştenire în ea, nici cât să îşi pună piciorul jos; totuşi, a promis că i-o va da lui ca stăpânire” (Fapte 7:5). Cu toate acestea, Avraam a murit în credinţă, căci a înţeles bine că doar prin învierea morţilor urma el să primească moştenirea. Făcând legământ cu el, Dumnezeu a spus: „Să ştii cu adevărat că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu este a lor şi le vor sluji, iar ei îi vor chinui patru sute de ani; şi, de asemenea, pe acea naţiune, căreia ei îi vor sluji, o voi judeca Eu; şi, după aceea, vor ieşi din ea cu mare bogăţie. Iar tu vei merge la părinţii tăi în pace şi vei fi îngropat la o bătrâneţe frumoasă. Dar în a patra generaţie vor veni din nou aici, pentru că nelegiuirea amoriţilor nu este încă deplină” (Geneza 15:13-16).
Dar când Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa lui Avraam, El „voind să arate moştenitorilor promisiunii neschimbarea sfatului său, l-a confirmat printr-un jurământ, pentru ca, prin două lucruri neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem o mângâiere puternică, noi, care am fugit la locul de scăpare ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră” (Evrei 6:13-18). Acesta a fost următorul: „Pe Mine însumi am jurat, spune Domnul, pentru că ai făcut acest lucru şi nu ai cruţat pe fiul tău, singurul tău fiu, de aceea, binecuvântând te voi binecuvânta şi înmulţind voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului şi ca nisipul care este pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni poarta duşmanilor săi; şi în sămânţa ta toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate”(Geneza 22:16-18).
Punând aceste texte împreună, vedem că făgăduinţa şi jurământul au fost făcute de dragul nostru. Avem acelaşi câştig din acestea pe care l-a avut şi Avraam. De fapt, jurământul a fost cu totul de dragul nostru. Vedem, de asemenea, aşa cum a fost deja notat, că făgăduinţa urma să fie împlinită doar prin înviere, iar învierea este promisă prin cuvintele: „Sămânţa ta va stăpâni poarta duşmanilor tăi.” Sămânţa este Hristos şi toţi cei care sunt ai Lui (Galateni 3:16, 29), iar „ultimul duşman pe care El îl va nimici va fi moartea” (1 Corinteni 15:26). Făgăduinţa pe care Dumnezeu a confirmat-o lui Avraam cu un jurământ a fost cea din a patra generaţie, după patru sute de ani posteritatea sa urma să vină în ţară şi să o stăpânească. Şi acest lucru însemna că Avraam însuşi urma să o moştenească, căci posteritatea nu poate primi moştenirea înaintea părinţilor.
Ni se spune că atunci când Moise a fost născut, pe măsură ce poporul creştea şi se înmulţea în Egipt, „s-a apropiat timpul promisiunii, pe care Dumnezeu o jurase lui Avraam” (Fapte 7:17-20). Astfel, ştim cu certitudine că atunci când Dumnezeu l-a trimis pe Moise să scoată poporul Său afară din casa robiei, sosise timpul când „împărăţia şi stăpânirea şi măreţia împărăţiei de sub întregul cer” vor fi „date poporului sfinţilor Celui Preaînalt, a cărui împărăţie este o împărăţie veşnică”. Şi acest lucru este mai departe confirmat de cuvintele inspirate ale lui Moise, după trecerea Mării Roşii: „Tu îi vei aduce înăuntru şi îi vei sădi în muntele moştenirii Tale, în locul, Doamne, pe care l-ai făcut pentru Tine pentru a locui în el, în sanctuar, Doamne, pe care mâinile tale l-au întemeiat. Domnul va domni pentru totdeauna şi întotdeauna” (Exod 15:17-18 – KJV).
Dar cu toate că „nu a eşuat niciun lucru din toate lucrurile bune pe care le spusese Domnul, casei lui Israel; toate s-au împlinit”, oamenii „în inimile lor s-au întors înapoi în Egipt”, „da, au dispreţuit ţara plăcută, nu au crezut cuvântul său, ci au cârtit în corturile lor şi nu au dat ascultare vocii Domnului” (Fapte 7:29; Psalmii 106:24-25 – KJV). „Aşadar, vedem că nu au putut să intre din cauza necredinţei” (Evrei 3:19 – KJV).
Totuşi, „Domnul nu întârzie referitor la promisiunea lui, aşa cum socotesc unii oameni întârzierea, ci este îndelung răbdător faţă de noi şi nu doreşte ca cineva să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9 – KJV). De aceea, „din nou, rânduieşte o zi anume, spunând în David: Astăzi, după atâta timp, după cum este spus, astăzi, dacă veţi auzi vocea lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 4:7 – KJV). Niciun om nu are mai mult decât astăzi, dar Domnul i-a promis lui Avraam că zilele de pocăinţă vor fi prelungite până la patru sute de ani. Însă, chiar şi acestea au fost neglijate şi, deoarece realitatea este că unii acceptă făgăduinţa şi intră în ţara făgăduită, Dumnezeu a continuat să spună astăzi, chiar şi după expirarea primei ocazii.
Doar după ce refuzul copiilor lui Israel, de a accepta libertatea la care i-a chemat Domnul, a fost marcat prin luarea lor în Babilon, Dumnezeu a stabilit o altă zi pentru eliberarea poporului Său. Când au mers în Babilon, Dumnezeu le-a spus că peste 70 de ani îi va elibera, şi aşa a şi făcut. Totuşi, ei nu s-au eliberat de Babilon, după cum nu s-au eliberat nici de Egipt, și având în vedere acest lucru, Dumnezeu a extins din nou timpul, marcând o perioadă foarte lungă de timp care, de asemenea, este acum în trecut. Dar înainte de captivitatea babiloniană, singurul timp care a fost fixat a fost cel de patru sute de ani pe care Dumnezeu l-a jurat lui Avraam. În orice moment, până la captivitatea babiloniană, poporul putea, prin pocăinţă şi credinţă, să intre în moştenirea făgăduită. Ei trăiau exact în aceleaşi condiţii în care trăim şi noi: ei trăiau în timpul sfârşitului, cea mai lungă perioadă profetică fiind împlinită. Singurul lucru care a împiedicat venirea Domnului şi restaurarea tuturor lucrurilor, a fost lipsa lor de pregătire din cauza necredinţei.
Tocmai în această perioadă de aşteptare a profetizat Isaia. Solia sa era solia evangheliei veşnice: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea şi izvoarele apelor” (vezi Apocalipsa 14:6-7). De aceea, din moment ce condiţiile erau aceleaşi atunci ca acum, iar lucrul care era o piedică este acelaşi, rezultă că profeţia lui Isaia ne este spusă la fel de direct nouă, ca şi când profetul ar fi în viaţă astăzi, iar cuvintele lui ar fi rostite acum pentru prima dată. Nu există nicio porţiune din Biblie care să fie mai plină de evanghelia vie şi care să fie mai important de a fi înţeleasă, ca profeţia lui Isaia. O înţelegere clară a faptelor prezentate în acest articol ne va permite să apreciem studiul cărţii la fiecare pas.
„Vremurile ne sunt astăzi profeţii,
Ne predică osânda iminentă.
Să se plece acum toţi păcătoşii,
Iar sfinţii să se pregătească pentru acasă.
Din ceruri pe Isus Îl aşteptăm;
În slavă, în curând, ochii ni desfătăm.”
The Present Truth, 29 decembrie 1898