„Iată cum vorbeşte neprihănirea, pe care o dă credinţa: Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: ‘Cine se va pogorî în adânc?’ (Să scoale adică pe Hristos din morţi). Ce zice ea deci? „Cu­vân­tul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” Şi cu­vân­tul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom. 10:6-9).

Putem accepta aceste cuvinte, în special declaraţia din ultimul verset (9), ca fiind adevărată, cuvânt cu cuvânt? Nu vom fi în pri­mej­die, dacă vom face aşa? Nu este nevoie de mai mult decât de credinţă în Hristos pentru mântuire? La prima întrebare răspunsul nostru este: Da; iar la celelalte două: Nu; şi pentru verificare facem apel la Scripturi. O declaraţie atât de clară nu poate fi adevărată decât cuvânt cu cuvânt, una pe care păcătosul temător poate să se bazeze.

Ca dovadă să luăm cazul temnicerului din Filipi. Pavel şi Sila au fost daţi în grija acestui temnicer, după ce au fost bătuţi crunt. Fără să ia în seamă spatele plin de răni şi picioarele încătuşate, ei se rugau şi cântau imnuri de slavă lui Dumnezeu la miezul nopţii când, deodată, un cutremur a zguduit închisoarea şi toate uşile s-au deschis. Temnicerul s-a înspăimântat, nu atât datorită cutremu­ru­lui, nici din cauza justiţiei romane - în cazul în care prizonierii aflaţi în grija lui ar fi evadat. El a văzut în cutremur un avertis­ment cu privire la marea Judecată, despre care predicaseră apostolii. Tremurând sub povara vinei sale, el a căzut la picioarele lui Pavel şi Sila, spunând: „Domnilor ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Fiţi atenţi la răspuns; căci aici avem un suflet aflat în cea mai mare suferinţă şi ceea ce a fost de ajuns pentru el, trebuie să fie solia pentru toţi cei pierduţi. Pavel a răspuns apelului disperat al temnicerului, astfel: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit” (Fapte 16:30, 31). Acest răspuns corespunde exact cuvintelor pe care le-am citat mai sus, din Epistola lui Pavel către Romani.

Într-o anumită ocazie, evreii L-au întrebat pe Isus: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Exact întrebarea noastră.

Remarcaţi răspunsul: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimes El” (Ioan 6:28, 29). Aceste cuvinte ar trebui să fie scrise cu litere de aur şi fiecare creştin luptător să le aibă permanent înaintea ochilor minţii sale. Paradoxul aparent este limpezit: faptele sunt necesare; totuşi, credinţa este pe deplin suficientă pentru că ea face lucrările. Credinţa este cea care înţelege totul, iar fără credinţă nu este nimic.

Problema este că, în general, oamenii au o concepţie greşită despre credinţă. Ei îşi închipuie că este doar o simplă acceptare şi că este doar ceva pasiv, la care trebuie să se adauge faptele. Dar credinţa este activă şi ea nu este doar cea mai solidă temelie, ci chiar adevărata temelie. Legea este neprihănirea lui Dumnezeu (Isaia 51:6, 7), pe care Domnul ne spune să o căutăm (Matei 6:33). Dar aceasta nu poate fi ţinută decât prin credinţă, deoarece singura neprihănire care va trece de Judecată este „aceea care se capătă doar prin credinţa lui Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3:9, trad. eng.).

Citiţi cuvintele lui Pavel din Rom. 3:31: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea.” Dacă omul desfiinţează Legea aceasta nu înseamnă că legea este abolită; acest lucru este imposibil. Legea este la fel de neclintită ca şi tronul lui Dumnezeu. Orice ar spune oamenii despre ea, sau oricât ar încălca-o şi ar dispreţui-o, Legea rămâne neschimbată. Numai într-un singur mod pot oamenii să desfiinţeze Legea lui Dumnezeu — să o facă fără efect în inima lor, prin neascultarea lor. Astfel, în Num. 30:15, un legământ care a fost încălcat este, în felul acesta, desfiinţat. De aceea, atunci când apostolul spune că noi nu desfiinţăm Legea prin credinţă, el înţelege că credinţa şi neascultarea sunt incompatibile. Oricât ar mărturisi călcătorul de Lege credinţa lui, faptul că este un călcător de lege arată că el nu are credinţă. Dar, atunci când cineva are credinţă, aceasta se cunoaşte prin imprimarea Legii în inima lui, astfel încât omul nu păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu. Fie ca nimeni să nu desconsidere credinţa, ca fiind neimportantă.

Totuşi, apostolul Iacov nu spune că credinţa singură nu poate să- l salveze pe om şi că credinţa fără fapte este moartă? Să privim mai îndeaproape cuvintele sale. Prea mulţi, chiar cu intenţii bune, au pervertit sensul acestor cuvinte transformându-le într-un le­ga­lism mort.

El spune că credinţa fără fapte este moartă şi aceasta nu contra­zi­ce nimic din cele scrise sau citate mai sus. Căci dacă credinţa fără fapte este moartă, absenţa faptelor arată absenţa credinţei, pentru că ceea ce este mort nu există. Dacă un om are credinţă, faptele trebuie să se vadă, iar omul acela nu se va lăuda cu ele; deoarece prin credin­ţă, lauda de sine este exclusă (Rom. 3:27). Se laudă numai cei ce se încred cu totul în faptele moarte, sau cei a căror credinţă este o parodie josnică. Dar cum înţelegem atunci Iacov 2:14, care spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” Răspunsul subînţeles este bineînţeles: Nu, nu îl poate salva. De ce nu? — Pentru că el nu are credinţă. Ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă el arată prin calea sa rea, că nu are credinţă? Să tăgăduim noi puterea credinţei numai pentru că nu este de folos celui ce dă o mărturie falsă despre ea? Pavel vorbeşte despre unii care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar care Îl tăgăduiesc prin faptele lor (Tit 1:16). Omul la care se referă Iacov aparţine acestei clase. Realitatea că nu are fapte bune — nu are roadele Duhului — arată că el nu are credinţă, contrar mărturisirii sale; de aceea, desigur, credinţa nu îl poate mântui; deoarece credinţa nu are puterea de a salva pe acela care nu o deţine.