„Tot ce nu vine din încredinţare („credinţă”, trad. eng.), este păcat” (Rom. 14:23).

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1).

Prin credinţă este omul mântuit, nu prin fapte. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2:8, 9).

„Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom. 3:27, 28).

Evanghelia exclude lauda, iar lauda este o consecinţă naturală a tuturor încercărilor de îndreptăţire prin fapte; cu toate acestea, Evanghelia nu exclude faptele. Dimpotrivă, faptele — faptele bune — constituie obiectivul principal al Evangheliei. „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Ef. 2:10).

Nu există nici urmă de contradicţie aici. Deosebirea se face între faptele noastre şi faptele lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt întotdeauna imperfecte; faptele lui Dumnezeu sunt întotdeauna desăvârşite; prin urmare, avem nevoie de faptele lui Dumnezeu pentru a fi desăvârşiţi. Însă noi nu putem face faptele lui Dumnezeu, căci El este infinit, iar noi nu suntem nimic. Cea mai mare încume­ta­re de care poate da dovadă omul este să creadă că el poate face faptele lui Dumnezeu. Râdem atunci când un băieţel de cinci ani îşi închipuie că poate face treaba tatălui său; cu cât mai ridicol este ca omul slab să-şi închipuie că poate face faptele Celui Atotputernic.

Bunătatea nu este un lucru abstract; este acţiune, iar acţiunea este o caracteristică doar a fiinţelor vii. Şi deoarece numai Dumne­zeu este bun, numai faptele Sale sunt de folos. Numai omul care are faptele lui Dumnezeu este neprihănit. Dar deoarece nici un om nu poate face faptele lui Dumnezeu, rezultă în mod necesar că Dumnezeu trebuie să ni le dea, dacă e să fim mântuiţi. Tocmai acest lucru îl face El pentru toţi cei care cred.

Când evreii, în mulţumirea lor de sine, au întrebat: „Ce să fa­cem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu”, Isus le-a răspuns: „Lu­cra­rea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:28, 29). Credinţa lucrează (Gal. 5:6; 1 Tes. 1:3). Ea aduce faptele lui Dumnezeu în cel care crede, din moment ce ea Îl aduce pe Hristos în inimă (Ef. 3:17), iar în El locuieşte toată plină­tatea Dumnezeirii (Col. 2:9). „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Ev. 13:8), şi prin urmare Dumnezeu nu numai că a fost, ci şi este în Hristos, împăcând lumea cu El. Aşa că, dacă Hristos locuieşte în inimă prin credinţă, faptele lui Dumnezeu se vor vedea în viaţă. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:13).

Modul în care se face acest lucru este în afara puterii noastre de înţelegere. Nu este nevoie să ştim cum se face acest lucru, din mo­ment ce nu noi suntem cei care o facem. Faptul în sine este suficient pentru noi. După cum nu putem face faptele lui Dumnezeu, tot aşa nu putem înţelege cum le face El. Astfel că viaţa creştină este întotdeauna o taină, chiar şi pentru creştin. Este o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3:3). Este ascunsă chiar şi de ochii creştinului. Hristos în om, nădejdea slavei, este taina Evangheliei (Col. 1:27).

În Hristos suntem creaţi pentru faptele bune pe care Dum­ne­zeu deja le-a pregătit pentru noi. Noi nu trebuie decât să le acceptăm prin credinţă. Acceptarea acestor fapte bune înseamnă acceptarea lui Hristos. Cu cât timp „înainte” a pregătit Dumnezeu aceste fapte bune pentru noi? „Lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: ‘Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.’ Şi aici este zis iarăşi: ‘Nu vor intra’ — adică ei, cei care nu au crezut - ‘în odihna Mea!’” (Ev. 4:3-5). Dar „noi, fiindcă am crezut, intrăm în ‘odihnă’”.

Prin urmare, Sabatul — ziua a şaptea a săptămânii — consti­tuie odih­na lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat Sabatul ca un semn prin care omul să poată şti că El este Dumnezeu şi El sfinţeşte (Ez. 20:12, 20). Păzirea Sabatului nu are nimic de-a face cu îndreptăţirea prin fapte, ci dimpotrivă, este semnul şi sigiliul îndreptăţirii prin credinţă; este un semn care arată că omul renunţă la faptele sale păcă­toase şi acceptă faptele desăvârşite ale lui Dumnezeu. Deoarece Sabatul nu este o faptă, ci o odihnă, el constituie semnul odihnei în Dumnezeu prin credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.

Nici o altă zi în afară de ziua a şaptea a săptămânii nu poate cons­titui semnul odihnei desăvârşite în Dumnezeu, deoarece nu­mai în acea zi Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Sale. În odih­na zilei a şaptea, spune El că nu poate intra necredinciosul. Dintre toate zilele săptămânii, aceasta este ziua de odihnă, fiind inse­pa­ra­bil legată de lucrarea desăvârşită a lui Dumnezeu.

În celelalte şase zile, inclusiv în prima zi a săptămânii, Dum­ne­zeu a lucrat. În aceste zile şi noi putem şi se cuvine să lucrăm. Însă în fiecare dintre acestea noi de asemenea putem şi se cuvine să ne odihnim în Dumnezeu. Aşa va fi dacă faptele noastre sunt „făcute în Dumnezeu” (Ioan 3:21). Aşa că oamenii trebuie să se odihnească în fiecare zi a săptămânii; dar numai ziua a şaptea poate fi semnul acestei odihne.

Două sunt concluziile pe care le putem sublinia ca decurgând de la sine din adevărurile deja prezentate. Una este că punerea deo­parte a unei alte zile decât a şaptea, ca semn al acceptării lui Hristos şi a odihnei în Dumnezeu prin El, este în realitate un semn al res­pin­gerii Sale. Deoarece înseamnă înlocuirea căii lui Dumne­zeu cu calea omului, aceasta reprezintă în realitate semnul că omul se consideră superior lui Dumnezeu şi al ideii că omul poate să se mântuiască prin faptele sale. Fără îndoială, nu toţi cei care păzesc o altă zi au această concepţie. Sunt mulţi cei care iubesc sincer pe Domnul, care-L acceptă cu umilinţă şi care păzesc o altă zi decât cea pe care Dumnezeu a dat-o ca semn al odihnei în El. Ei pur şi simplu nu au cunoscut exprimarea deplină şi corectă a credinţei. Dar sinceritatea lor şi faptul că Dumnezeu le acceptă credinţa nepre­fă­cută nu modifică realitatea că ziua pe care o păzesc consti­tuie semnul înălţării mai presus de Dumnezeu. Când aceştia aud averti­ză­­rile îndurătoare ale lui Dumnezeu ei vor părăsi semnul aposta­ziei ca şi cum ar fi o casă atinsă de ciumă.

Cealaltă concluzie este că poporul nu poate fi forţat să păzească Sabatul, având în vedere că el constituie un semn al credinţei şi nici un om nu poate fi forţat să creadă. Credinţa apare spontan în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. Omul nu se poate forţa nici chiar pe el însuşi să creadă, cu atât mai puţin poate el să constrângă pe altcineva.

Prin forţă, teama omului poate fi folosită în aşa fel încât aces­ta să spună că el crede şi să acţioneze ca şi cum ar crede. Cu alte cuvinte, un om care se teme de om mai degrabă decât de Dumnezeu poate fi forţat să mintă. Dar „nici o minciună nu vine din adevăr”. Prin urmare, deoarece Sabatul este semnul credinţei desăvârşite, el este semnul libertăţii desăvârşite — „slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” — libertatea pe care o dă Duhul; căci Sabatul, ca parte constituentă a legii lui Dumnezeu, este de natură spirituală. Şi astfel, în cele din urmă, nimeni să nu se înşele singur crezând că o păzire exterioară chiar şi a zilei de odihnă aleasă de Dumnezeu — ziua a şaptea — fără credinţă şi încredere numai în Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă păzirea Sabatului lui Dumnezeu. Căci „tot ce nu vine din încredinţare, e păcat”.