Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

„Voi fiţi dar desăvârşiţi.” Iar cântecul „Salvat cu desăvârşire”, care tocmai a fost cântat, constituie un motiv suficient pentru „dar” — „Voi fiţi dar desăvârşiţi” (Mat. 5:48). Ştiţi că acesta este Cuvân­tul lui Dumnezeu. Ştiţi că suntem îndemnaţi „să mergem spre cele desăvârşite” (Ev. 6:1). Ştiţi că Evanghelia, tocmai predicarea Evangheliei pe care noi o predicăm, îşi propune „ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus” (Col. 1:28). Atunci n-ar trebui să spunem că nu se aşteaptă desăvârşirea de la noi. Se aşteaptă de la noi. Tu trebuie să o aştepţi. Eu trebuie să o aştept. Şi eu nu trebuie să accept nimic în mine sau de la mine care să nu satisfacă ca desăvârşire standardul desăvârşirii stabilit de Dumnezeu. Ce ne poate împiedica mai mult în obţinerea desăvârşirii decât gândul că nu se aşteaptă de la noi? O spun din nou: Ce ne-ar putea împiedica obţinerea desăvârşirii mai mult decât a spune că nu se aşteaptă ca noi să fim desăvârşiţi?

Atunci, pentru că am stabilit că potrivit Cuvântului noi trebuie să fim desăvârşiţi, singurul lucru care rămâne de determinat este calea. Asta este tot. Să fie clar pentru noi că desăvârşirea, nimic mai puţin decât desăvârşirea aşa cum a stabilit-o Dumnezeu, se aşteaptă de la noi, şi că noi nu vom accepta nimic în noi înşine, în ceea ce am făcut, nici nimic din ceea ce este legat de noi care să fie cu un fir de păr mai puţin decât desăvârşirea aşa cum Dumnezeu a stabilit-o — să fie clar acest lucru pentru fiecare şi să fie clar pentru totdeauna — atunci întrebaţi numai care este calea, iar aceasta se va realiza.

Care este standardul, deci? Care este standardul pe care l-a stabilit Dumnezeu? „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Desăvârşirea lui Dumnezeu este singurul standard. Iar noi trebuie să ne aşezăm chiar pe această poziţie şi să ne confruntăm cu noi înşine, impunându-ne întotdeauna ca în noi să se găsească desăvârşire aşa cum este cea a lui Dumnezeu, neîngăduind deloc, necerându-ne scuze sau căutând justificări pen­tru ceva din noi care este într-o măsură oarecare, indiferent cât de mică, mai puţin decât acea desăvârşire.

Este suficient de clar că noi nu putem fi desăvârşiţi în măreţie, aşa cum este Dumnezeu, nici în omnipotenţă, aşa cum este El, nici în atotcunoaştere, aşa cum este El. Dumnezeu este caracter şi El a stabilit ca noi să atingem desăvârşirea caracterului, aşa cum este al Lui, numai pe acesta trebuind noi să-l aşteptăm şi numai pe acesta trebuie să-l acceptăm în noi înşine. Atunci, dacă este desăvârşirea lui Dumnezeu cea pe care noi trebuie s-o avem, singura pe care noi o vom accepta în noi şi păstrăm acest standard întotdeauna, puteţi vedea imediat că aceasta este echivalent cu a fi permanent în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu. Acolo va sta fiecare dintre noi, indiferent că suntem neprihăniţi sau nelegiuiţi. Atunci, de ce să nu stăm acolo şi să terminăm o dată cu ea? Am stabilit că noi vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi fiecare dintre noi va fi măsurat cu acest standard. Dumnezeu „a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:31).

Învierea lui Hristos este angajamentul lui Dumnezeu faţă de lume că fiecare om va sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Am stabilit acest lucru. Noi ne aşteptăm la aceasta; o predi­căm; o credem. Atunci, de ce să nu ne punem în această poziţie şi să rămânem cu tărie acolo? De ce să aşteptăm? Cei care aşteaptă şi continuă să aştepte nu vor putea sta acolo. Cei nelegiuiţi nu pot sta la această judecată, dar cei care se aşează înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, care se raportează la standardul judecăţii şi se menţin per- manent în această poziţie în gând, vorbă şi faptă, sunt pregătiţi pentru judecată în orice moment. Pregătiţi pentru ea? Ei o au; ei sunt acolo; ei o trec cu bine; ei invită judecata şi tot ceea ce judecata aduce cu ea; ei stau acolo aşteptând ca să o treacă cu bine şi numai cel care face acest lucru este în siguranţă. Tocmai binecuvântarea care vine prin aceasta constituie toată răsplata de care o persoană are nevoie pentru că se aşează chiar acum înaintea scaunului de judecată. Şi stând acolo de ce s-ar teme el? De nimic. Şi când toata frica este îndepărtată, care este acel lucru care o face? Dragostea desăvârşită. Dar dragostea desăvârşită nu poate exista decât prin conformarea cu acel standard desăvârşit al judecăţii, la judecată, şi nu poate fi menţinută decât prin rămânerea în acea poziţie.

După ce am stabilit aceasta, să căutăm calea — calea, aceasta este totul. Este stabilit deci, că standardul nu este al meu. Gândiţi-vă la aceasta! „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Desăvârşirea Sa este singurul standard. Prin urmare a cui măsurare a standardului, a cui estimare a standardului este cea corectă? Nu a mea. Eu nu pot măsura desăvârşirea lui Dumnezeu. Vă amintiţi versetul — probabil că vă vine în minte acum: „Văd că tot ce este desăvârşit are margini: poruncile Tale însă sunt fără margini” (Ps. 119:96).

Nici o minte finită nu poate măsura desăvârşirea lui Dumne­zeu. Prin urmare, am stabilit până acum că noi trebuie să fim desă­vârşiţi; desăvârşirea noastră trebuie să fie desăvârşirea Sa şi potrivit cu estimarea Sa privind propria Sa desăvârşire. Atunci, aceasta ne desfiinţează cu totul orice plan legat de înfăptuirea ei. Căci dacă nu pot măsura standardul, cum aş putea să-l ating, chiar şi dacă mi s-ar cere s- o fac? Aşadar, să stabilim de asemenea că în ceea ce priveşte realizarea ei, aceasta este în întregime mai presus de voi.

Aceste cuvinte au fost spuse cu mult, mult timp în urmă: „Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar putea omul să-şi scoată dreptatea înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar voi să se certe cu El, din o mie de lucruri n-ar putea să răspundă la unul singur… Să alerg la putere? El este atotputernic. La dreptate? Cine mă va apăra?”

Şi când mă voi apăra, ce se va întâmpla? „Oricâtă dreptate aş avea, gura mea mă va osândi.” Dacă mă pot măsura astfel încât să fiu satisfăcut şi să spun că datoria este achitată, când aceasta este stabilită potrivit propriei Sale estimări, estimarea mea este atât de departe încât mă condamnă întru-totul. În ea nu există nici o bază pentru îndreptăţire. „Oricât de nevinovat aş fi, El mă va arăta ca vinovat.”

„Nevinovat! Sunt; dar nu ţin la viaţă, îmi dispreţuiesc viaţa.” Propriul meu standard de desăvârşire, când este aşezat în prezenţa standardului Său şi este văzut în lumina acestuia este atât de departe încât eu însumi l-aş dispreţui. „Chiar dacă m-aş spăla cu zăpadă, chiar dacă mi-aş curăţa mâinile cu leşie, Tu tot m-ai cufunda în mocirlă, de s-ar scârbi şi hainele de mine!” (Iov 9:1-2, 19-21,30-31).

Atât de aproape am putea ajunge noi faţă de standard dacă ni s-ar cere nouă acest lucru. Atunci să abandonăm pentru totdeauna ideea că desăvârşirea este ceva ce noi trebuie să realizăm. Desă­vâr­şirea este ceva ce noi trebuie să atingem, nimic altceva. Dumnezeu o aşteaptă şi El a pregătit-o. Acesta este motivul pentru care am fost creaţi. Singurul obiectiv al existenţei noastre este acela de a fi exact aşa — desăvârşiţi cu desăvârşirea lui Dumnezeu. Şi ţineţi minte că noi trebuie să fim desăvârşiţi cu caracterul Său. Standardul Său privind caracterul trebuie să fie al nostru. Mai mult, chiar caracterul Său trebuie să fie al nostru. Noi nu trebuie să avem unul asemănător; chiar acesta trebuie să-l avem. Şi numai acesta este desăvârşirea creştină.

Şi pentru că trebuie să-l avem, totul poate fi descris folosind trei texte. Primul este în capitolul unu din Efeseni, începând cu versetul al treilea, pentru a putea înţelege corect ce se spune în versetul patru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus

Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii [observaţi pentru ce ne-a ales El; acesta este obiectivul pe care El l-a avut în vedere înainte de înte­me­ierea lumii, alegându-ne şi conducându-ne până în acest moment. Atunci să recunoaştem acest fapt], ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui…” („ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în dragoste”, trad. eng.).

În ceea ce ne priveşte acesta este singurul Său gând. Acesta este singurul motiv pentru care ne-a creat; doar pentru aceasta existăm noi. Atunci, să punem o altă întrebare: Dacă acest lucru este adevărat, de ce să nu-l recunoaştem? De ce să nu împlinim chiar acum obiectivul existenţei noastre şi să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în dragoste?

Următorul text este Col. 1:19-22: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, cari odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înain­tea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; prin trupul Lui de carne, prin moarte, CA SĂ VĂ FACĂ SĂ VĂ ÎNFĂŢIŞAŢI înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.”

Mai întâi, El ne-a făcut pentru acest scop. Prin păcat am fost cu totul deturnaţi faţă de acest scop, scopul în sine a fost zădărnicit, dar El a suferit crucea. I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să procedeze astfel şi i-a făcut plăcere lui Hristos să facă astfel, pentru ca scopul Său iniţial să poată fi împlinit. Ideea este că, prin crucea Sa El ne-a împăcat, pentru ca acest scop iniţial să fie împlinit în noi — scopul pe care El l-a avut înainte de întemeierea lumii, ca noi să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în dragoste. Sângele lui Hristos, împăcarea prin pacea adusă lumii de către Isus Hristos, este realizată pentru ca EL să ne înfăţişeze sfinţi — pentru ca EL să facă tocmai acel lucru pe care L-a avut în gând înainte de întemeierea lumii — ca EL SĂ NE „ÎNFĂŢIŞEZE înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină”.

Calea desăvârşirii creştine este calea crucii şi o altă cale nu exis­tă. Vreau să spun că pentru noi nu există o altă cale. Calea prin care ne-a adus-o, singura cale, a fost calea crucii. El a venit pe această cale şi a adus-o şi singura cale ca noi s-o obţinem este calea crucii. El a pre­vă­­zut ca singur să facă aceasta; noi nu avem nici o contribuţie în ceea ce priveşte realizarea.

Acum observaţi (Ef. 4:7-13) ce s-a realizat prin aceasta, cât de deplin El a împlinit nevoia.

„Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.” Gândiţi-vă acum. Din studiul de până acum, ce a făcut darul lui Hristos? A făcut „pace, prin sângele crucii Lui” şi a împăcat pe toţi cu Dumnezeu. Şi El a realizat-o pentru a ne face ceea ce, înainte de întemeierea lumii, a plănuit ca noi să fim — „înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină”. Aceasta este măsura darului lui Hristos în această privinţă. Şi aceasta a împlinit scopul pentru toţi, în sensul că a deschis calea pentru toţi. Şi pentru fiecare dintre NOI, chiar acum, este dat har după aceeaşi măsură. Astfel, ceea ce crucea ne-a adus şi a pus la îndemâna noastră, harul lui Dumnezeu ne DĂ şi realizează în noi.

Acum să citim mai departe şi veţi vedea că lucrurile stau întru totul astfel, mergând chiar până la cuvântul desăvârşire: „Dar fiecă­ruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: ‘S-a suit sus, a luat robia roabă, şi A DAT DARURI OAMENILOR.’ Şi acest: ‘S-a suit’, ce însemnează decât că îna­inte Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, este acelaşi cu cel ce s- a suit mai pe sus de toate ceru­rile, ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proo­roci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători.” Pentru ce? „Pentru DESĂVÂRŞIREA SFINŢILOR.” Fraţilor, când aceste daruri sunt date în acest scop, ce facem noi când nu recunoaş­tem acest fapt şi nu tânjim după aceste daruri, nu ne rugăm pentru daruri şi nu primim darurile care împlinesc acest scop? Ce facem noi când procedăm altfel?

„Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, PÂNĂ” — date cu un scop; oferite pentru un motiv, un motiv bine definit, distinct, precis şi PÂNĂ când acel scop este împlinit. Sunt date „pentru desăvârşirea sfinţilor” şi sunt date „PÂNĂ VOM AJUNGE TOŢI la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la STAREA DE OM MARE, la înălţimea staturii PLINĂTĂŢII LUI HRISTOS”.

Astfel desăvârşirea este singurul obiectiv. Standardul lui Dum­ne­zeu este singurul. „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Noi n-o putem măsura şi n-am putea s-o realizăm, dacă ni s-ar cere nouă s-o facem. Este scopul creării noastre şi atunci când acest scop a fost împiedicat din cauza păcatului El a făcut să fie posibil pentru toţi prin sângele crucii Sale şi îl face să fie sigur pentru fiecare credincios prin darurile Duhului Sfânt.

Şi atunci întreb din nou: De ce să nu ne confruntăm constant cu desăvârşirea creştină şi să nu acceptăm nimic de la noi în afară de aceasta?

Versetul 24 din Iuda este legat în mod direct de ceea ce am citit şi spus: „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci.”

El ne-a ales înainte de întemeierea lumii „ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”. Prin cruce El a făcut să fie posibil pentru fiecare suflet, chiar şi atunci când prin păcat noi pierdusem orice speranţă. Şi prin cruce El a cumpărat dreptul „ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină”. Dreptul de a face acest lucru îi aparţine numai Lui. Noi nu am putea-o face dacă ni s-ar cere nouă s-o facem, dar dreptul de a face acest lucru nu ne aparţine. Când l-am pierdut, nimic altceva decât crucea Calvarului îl mai putea recâştiga. Şi nimeni nu putea plăti preţul Calvarului în afară de Cel care l-a plătit. Atunci, la fel de sigur, precum este că numai Cel care a plătit preţul putea plăti acel preţ pentru a ne aduce acest lucru, este şi faptul că dreptul aparţine numai Lui datorită crucii Calvarului. Şi nimeni care nu a îndurat în mod literal crucea de lemn a Calvarului nu poate avea vreodată vreun drept de a-şi asuma acea sarcină pentru a o realiza. Numai El a suferit crucea; numai Lui îi aparţine sarcina. Şi acesta este cuvântul: El „poate”. El „poate… să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale”. Cel care poate să îndure crucea poate să realizeze tot ceea ce crucea a făcut posibil. Aşa că El „poate… să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” — CÂND? Aceasta este întrebarea. Când?

[Voci: „Acum.”]

Exact. El este acelaşi ieri şi azi şi în veci. El poate chiar acum aşa cum a putut atunci sau aşa cum El va putea oricând.

Dar ţineţi minte, adevărul este că aceasta ne este dată, chiar acum sau oricând, doar pe calea crucii. Să studiem Cuvântul ca să puteţi vedea acest lucru. Citiţi Rom. 5:21 şi după aceea citiţi capitolul şase, căci acesta este subiectul abordat în acest capitol. Ultimele două versete din capitolul cinci din Romani se prezintă astfel: „Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Acum să vorbim despre comparaţia sau mai bine zis contrastul — căci este o comparaţie care echivalează cu un contrast - „după cum” şi „tot aşa”. „După cum păcatul a stăpânit.” Ştiţi cum a stăpânit păcatul. Toţi cei care sunt aici ştiu cum a stăpânit păcatul. Unii s-ar putea să ştie şi cum stăpâneşte. Când păcatul stăpânea, stăpânirea sa era absolută, astfel încât era mai uşor să faci răul decât să faci binele. Noi tânjeam să facem ce este bine, dar „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!” (Rom. 7:19). Aceasta este stăpânirea păcatului. Atunci când păcatul stăpânea era mai uşor să faci răul decât să faci binele.

„Tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea.” Atunci când harul stăpâneşte, este mai uşor să faci binele decât să faci răul. Aceasta este comparaţia. Observaţi: După cum păcatul a stăpânit, tot aşa harul stăpâneşte. Când păcatul stăpânea, el stăpânea împotriva harului; el anula toată puterea harului pe care Dumnezeu l-a dat, dar când puterea păcatului este zdrobită şi harul stăpâneşte, atunci harul stăpâneşte împotriva păcatului şi anulează toată puterea păcatului. Aşa că este cu totul adevărat că sub domnia harului este mai uşor să faci binele decât să faci răul, după cum este adevărat că sub domnia păcatului este mai uşor să faci răul decât să faci binele.

Deci, calea este clară, nu-i aşa? Să mergem pe această cale. „Pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?”

[Voci: „Dumnezeu să ferească.”]

Voi spuneţi: „Dumnezeu să ferească.” Este corect. Acum Dum­ne­zeu v-a ferit, şi voi aprobaţi aceasta, de păcătuire, astfel ca harul să se înmulţească. Atunci nu v-a ferit Dumnezeu împotriva păcătuirii în orice fel? Sunteţi de acord cu aceasta? Sunteţi de acord cu faptul că Dumnezeu v-a ferit ca să nu păcătuiţi deloc sub stăpâ­nirea harului?

[Voci: „Da.”]

Atunci nu intenţionează El ca noi să fim feriţi de păcătuire? Şi dacă ştim că El intenţionează să facă aceasta noi putem s-o aşteptăm cu încredere. Dacă nu o aşteptăm, nu se va face niciodată.

Astfel că primul verset al capitolului şase din Romani arată că Dumnezeu intenţionează ca noi să fim feriţi de păcătuire, nu-i aşa?

Ce spune al doilea verset? „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Ei bine, cum am putea noi? Aşadar care este ideea exprimată în acest verset? Că noi nu vom mai continua deloc să păcătuim. Astfel, fiind morţi, urmează îngroparea. Îngro­paţi împreună cu El prin botez în moarte şi înviaţi pentru a trăi o viaţă nouă. „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Iată calea desfăşurată înaintea noastră, iar aceasta este calea crucii.

Acum să observăm trei lucruri aici: Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El. Pentru ce? „Pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui.” Şi aceasta pentru ce? „În aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Dacă trupul păcatului nu este distrus, noi vom sluji păcatului. Dacă omul cel vechi nu este răstignit, trupul păcatului nu este distrus. Deci, calea de a fi ferit de păcătuire este calea răstignirii şi a distrugerii.

Prin urmare, singura întrebare la care fiecare trebuie să răspun­dă este: Vreau eu mai degrabă să fiu răstignit şi distrus decât să păcătuiesc? Dacă în ceea ce te priveşte ai hotărât pentru totdeauna că vrei mai degrabă să fii răstignit şi să fii distrus în acest moment decât să păcătuieşti, nu vei păcătui niciodată. „Răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Aşadar eliberarea de sub stăpânirea păcatului se realizează numai prin răstignire şi distrugere. Alegi tu păcatul sau alegi răstignirea şi distrugerea? Vei alege distrugerea, scăpând astfel de păcat? Sau vei alege păcatul şi de asemenea distrugerea? Aceasta este întrebarea. Nu există alternativă. Cel care evită distrugerea, pentru a scăpa de distrugere, este distrus. Cel care alege distrugerea scapă de distrugere.

Ei bine, atunci calea distrugerii prin crucea lui Hristos este calea mântuirii. Isus Hristos a fost distrus pe cruce pentru a ne aduce nouă mântuirea. Ca să ne fie adusă nouă mântuirea a necesitat distrugerea Fiului lui Dumnezeu prin cruce. Ne vom supune noi distrugerii pentru a fi mântuiţi? O veţi face? Oricine îşi fixează acest scop şi îl păstrează ca pe o hotărâre veşnică potrivit căreia se dă spre distrugere în fiecare moment al vieţii sale, pentru a fi mântuit, niciodată nu-i va lipsi mântuirea.

Dar aici intervine problema. Distrugerea nu este plăcută; nu este uşoară — adică nu este pentru omul cel vechi. Din punct de vedere al alegerii naturale, nu este uşor să fii distrus, dar pentru cel care o face, este uşor. Este uşor atunci când este realizată şi este uşor să continui pentru totdeauna atunci când este realizată.

Când trebuie să facem acest lucru? Când ne înfăţişează fără prihană înaintea slavei Sale? Acum. Şi singura cale este calea distru­gerii. Acum este timpul să alegi distrugerea. Acum este timpul ca să te dai pentru totdeauna spre distrugere. Dar dacă mă reţin, dacă mă dau înapoi de la distrugere, atunci de la ce mă dau înapoi? De la mântuire. Căci „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.”

Aşa că, dacă am o experienţă care pune asupra mea o presiune ce pare că mă distruge, este în regulă; căci eu am ales distrugerea, ca să nu mai slujesc păcatului. O astfel de predare face ca viaţa creştină să fie plăcută, căci bucuria, pacea continuă şi satisfacţia de a fi ferit de păcătuire merită toată distrugerea care poate veni asupra noastră. Merită. Aşa că această tranzacţie nu este una păgubitoare; este cea mai profitabilă pe care o poate încheia un om.

Răstignirea, distrugerea şi apoi eliberarea de sub puterea păca­tului — aceasta este, deci, calea către desăvârşirea creştină. De ce? „Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Rom. 6:7). Mul­ţu­mim Domnului, cel care este mort este eliberat de păcat. Astfel că singura întrebare pe care trebuie s-o punem este: Sunt eu mort? Şi dacă nu sunt şi se întâmplă ceva care realizează acest lucru, eli­be­rarea din păcat este singura consecinţă; iar pentru aceasta merită să plăteşti orice preţ.

Vedeţi de asemenea versetul următor: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Primul verset exprimă intenţia ca noi să fim eliberaţi de păcat. La fel şi versetul al doilea. Versetul şase spune că noi nu mai trebuie să slujim păcatului; versetul al şaptelea prezintă ideea că acela care este mort este eliberat din păcat; versetul opt arată că dacă noi suntem morţi împreună cu Hristos, vom şi trăi împreună cu El. Cum trăieşte El — în neprihănire sau în păcat?

[Voci: „În neprihănire.”]

Foarte bine. Atunci este clar că primul, al doilea, al şaselea, al şaptelea şi al optulea verset al capitolului şase din Romani, toate acestea, exprimă ideea că noi vom fi feriţi de păcătuire.

Cum e cu versetul nouă? „Întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.” Cum s-a întâmplat ca moartea să aibă în vreun fel stăpânire asupra Sa? Din cauza păcatului — nu al Lui, ci al nostru, căci „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Astfel că moartea nu mai are stăpânire asupra Sa. El a obţinut biruinţa asupra păcatului şi a tuturor consecinţelor sale pentru totdeauna. Atunci ce ne spune acest verset nouă? Noi suntem înviaţi împreună cu El. „Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieş­te, trăieşte pentru Dumnezeu.” Rezultă că atât versetul nouă cât şi zece exprimă ideea că noi vom fi feriţi de păcătuire.

Versetul unsprezece: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.

Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Şi astfel din nou este exprimată intenţia Sa ca noi să nu mai păcătuim.

„Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Domnia harului ridică sufletul deasupra păcatului, îl ţine acolo, domneşte împotriva puterii păcatului şi eliberează sufletul de păcătuire.

„Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum.” Astfel că de la primul verset până la al patrusprezecelea din capitolul şase din Romani se predică, în repetate rânduri, eliberarea din păcat şi de păcătuire. Aceasta este minunat, dar mai este încă ceva de adăugat. „Să mergem spre cele desăvârşite.”

Ascultaţi: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la nepri­hă­nire?” Eliberaţi fiind de puterea păcatului, cui v-aţi dat robi? Lui Dumnezeu. Atunci sunteţi robii Lui, eliberaţi pentru a sluji în neprihănire. Dumnezeu nu intenţionează să avem o viaţă goală în timp ce El ne fereşte de păcătuire. El vrea să existe o slujire activă, inteligentă din care să rezulte numai neprihănire. Este un lucru minunat şi măreţ să fii eliberat din păcat şi ferit de păcătuire; a fi făcut rob al neprihănirii, astfel încât slujirea noastră este pentru neprihănire, reprezintă un alt lucru minunat şi măreţ, care se adau­gă la acesta.

De aceea fiecare suflet să dea glas acestor cuvinte: „Dar mulţă­miri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, V-AŢI FĂCUT ROBI AI NEPRIHĂNIRII.” Mulţumim Domnului pentru aceasta! El spune că eşti şi dacă El spune că eşti, atunci aşa este. Mulţumeşte-I pentru aceasta. Mulţumeşte-I că eşti eliberat din păcat şi mulţumeşte-I Domnului că eşti un rob al neprihănirii. El te-a făcut să fii aşa, căci El o spune.

Dar aceasta încă nu este totul. „Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că să­vâr­şeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădula­re­le voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la SFINŢIREA VOAS­TRĂ! Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slo­bozi faţă de neprihănire.” Domnul face apel la experienţa noastră. „Atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.” Ştiţi că aşa este. Să luăm acum partea complementară: „Şi ce roade adu­ceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşi­tul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod SFINŢIREA, iar ca sfârşit: VIAŢA VEŞNICĂ.”

Noi nu suntem robi ai păcatului, slobozi faţă de neprihănire, ci suntem robi ai neprihănirii, izbăviţi de păcat. Deoarece am studiat îndelung aceasta şi Domnul mi-a hrănit sufletul cu întregul subiect, îmi aduc aminte uneori de o expresie a lui Milton prin care el se referă la cântecele îngerilor ca fiind note „de o dulceaţă cumpănită, îndelung cântate”. Acest capitol şase din Romani este una dintre aceste note de o dulceaţă cumpănită, îndelung cântate.

El începe cu eliberarea din păcat; acesta este un lucru minunat. Următorul care se adaugă este eliberarea de păcătuire, iar acesta este un lucru minunat. Adăugându-se la acestea, robi ai neprihănirii, acesta fiind un lucru minunat. Apoi, în plus, sfinţirea, acesta fiind iar un lucru minunat. Şi peste toate acestea, în sfârşit, viaţa veşnică şi acesta este un lucru minunat. Aşadar, nu este aceasta o notă a Domnului de o dulceaţă cumpănită, îndelung cântată? O, primi­ţi-o, meditaţi asupra ei, descoperiţi tonurile ei dulci şi lăsaţi-le să mângâie sufletul zi şi noapte. Îi face sufletului bine.

Şi aceasta este calea desăvârşirii creştine. Este calea răstignirii, a distrugerii trupului păcatului, a eliberării din păcat, a slujirii în neprihănire, a sfinţirii, a desăvârşirii în Isus Hristos prin Duhul Sfânt, şi a vieţii veşnice.

Să privim din nou afirmaţia că darurile sunt pentru desăvâr­şi­rea sfinţilor „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” Acesta este modelul. Calea pe care a mers în această lume a păcatului şi în firea păcătoasă — firea noastră, împovărat cu păcatele lumii, — calea pe care a mers în desăvârşire şi către desăvârşire, este calea ce se deschide înaintea noastră.

El a fost născut prin Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, Isus Hris­tos a fost născut din nou. El a venit din cer, primul născut al lui Dumnezeu, pe pământ, şi a fost născut din nou. Dar în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos, totul este în contrast cu noi: El, Cel fără păcat, a fost făcut să fie păcat pentru ca noi să putem fi neprihănirea lui Dumnezeu în El. El, Cel viu, Prinţul şi Autorul vieţii, a murit pentru ca noi să trăim. El, a cărui obârşie se suie până în zilele veşniciei, primul născut al lui Dumnezeu, a fost născut din nou pentru ca noi să fim născuţi din nou.

Dacă Isus Hristos nu ar fi fost niciodată născut din nou, am fi putut noi fi născuţi din nou? Nu. Dar El a fost născut din nou, din lumea neprihănirii în lumea păcatului; pentru ca noi să fim născuţi din nou, din lumea păcatului în lumea neprihănirii. El a fost născut din nou şi a fost făcut părtaş de natură omenească pentru ca noi să fim născuţi din nou şi să fim făcuţi părtaşi de natură divină. El a fost născut din nou pentru pământ, pentru păcat şi pentru om astfel ca noi să fim născuţi din nou pentru cer, pentru neprihănire şi pentru Dumnezeu.

Fratele Covert spune că aceasta ne face fraţi. Cu siguranţă ne face fraţi. Şi Lui nici nu-I este ruşine să ne numească fraţii Săi.

Aşa că El a fost născut din nou, prin Duhul Sfânt, căci este scris şi i s-a spus lui Maria că: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

Isus, născut prin Duhul Sfânt, născut din nou, a crescut „în înţelepciune, în statură”, până la deplinătatea vieţii şi caracterului în lume, astfel încât El să poată spune lui Dumnezeu: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” Planul şi intenţia lui Dumnezeu au atins desăvârşirea în El.

Isus, născut din nou, născut din Duhul Sfânt, născut din carne şi sânge, aşa cum suntem noi, Căpetenia mântuirii noastre, a fost făcut „desăvârşit, prin suferinţe”. Căci „măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S- a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Ev. 2:10; 5:8, 9). Astfel, Isus a ajuns desăvârşit în natură omenească prin suferinţe; deoarece într-o lume a suferinţei trebuie noi să atingem desăvârşirea.

Şi deşi creştea tot timpul, El era desăvârşit tot timpul. Înţelegeţi acest lucru? În această privinţă mulţi oameni au o concepţie greşită despre desăvârşire — ei cred că singura măsură este cea finală (maximul, n. trad.). Aceasta este în planul lui Dumnezeu, dar finalul nu este atins la început. Citiţi din nou în capitolul patru din Efeseni. Aceasta constituie o sugestie, care ni se dă nouă, privind modul în care putem atinge această desăvârşire, „la înălţimea staturii plină­tă­ţii lui Hristos”. Am citit versetul treisprezece; acum, legaţi-l de verse­tele 14-16: „Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.”

Aceasta se realizează în noi prin creştere; dar nu poate exista creştere acolo unde nu este viaţă. Este o creştere în cunoaşterea lui Dumnezeu, creştere în înţelepciunea lui Dumnezeu, creştere în caracterul lui Dumnezeu, creştere în Dumnezeu; prin urmare aceasta nu se poate decât prin viaţa lui Dumnezeu. Dar această viaţă este plantată în om la noua naştere. El este născut din nou, născut din Duhul Sfânt; iar viaţa lui Dumnezeu este plantată acolo, pentru ca el „să cre[ască] … ca să ajung[ă] la Cel ce este Capul, Hristos” — în cât de multe privinţe? „În toate privinţele.”

Vă amintiţi că „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui”. Iar „sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu”. Sămânţa este plantată. El îşi dă seama că noapte şi zi aceasta creşte, neştiind cum se face. Dar cum este această sămânţă? Este desăvârşită, căci Dumnezeu a făcut-o. Ea răsare neapărat. Ce putem spune despre lăstar?

[Comunitatea: „Desăvârşit, de asemenea.”] Este?

[Voci: „Da.”]

Dar nu este un bob. Nu este o tulpină complet dezvoltată şi puternică. Este doar un lăstar care-şi face loc prin pământ. Dar cum este el? Nu este el desăvârşit?

[Comunitatea: „Da.”]

Conform cu rata creşterii sale acesta este la fel de desăvârşit în acel moment ca şi atunci când creşterea se încheie, la momentul maturităţii. Nu înţelegeţi? Să nu mai existe această idee greşită. S-o dăm la o parte!

Când acel lăstar străpunge pământul, te apleci ca să te uiţi la el. Este un lucru de admirat. Este încântător deoarece este desăvârşit. Este la fel de desăvârşit pe cât a fost vreodată vreun lăstar pe acest pământ, dar nu este decât un lujer subţire, care abia îşi scoate capul din pământ. Asta este totul, dar el este desăvârşit. Este desăvârşit, deoarece este aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care s-a ocupat de el. Nu vedeţi acest lucru? Este bun. Tot aşa este şi cu noi, cei născuţi din acea sămânţă bună a Cuvântului lui Dum­ne­zeu — născuţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, născuţi din sămânţa desăvârşită — când acea sămânţă încolţeşte, creşte şi începe să se arate printre oameni, aceştia văd caracteristicile lui Hristos. Şi cum este El? Desăvârşit. Atunci cum este creştinul în acel stadiu?

[Comunitatea: „Desăvârşit.”]

Dacă suntem născuţi din nou prin puterea lui Isus Hristos şi Dumnezeu Însuşi conduce lucrarea, cum va fi ceea ce apare? Va fi desăvârşit. Şi aceea este desăvârşirea creştină în acel moment. Isus Hristos te înfăţişează sfânt, fără prihană şi fără vină înaintea tronului în acel moment.

Acel lăstar creşte şi se ridică deasupra pământului, imediat o altă frunză răsare din lăstar. Acum sunt două şi fiecare dintre acestea este la fel de frumoasă. Apare a treia. Acum este o tulpină şi creşte în continuare. Acum arată cu totul altfel decât arăta la început. Într-adevăr arată altfel, dar nu este mai desăvârşită decât înainte. Este mai aproape de desăvârşirea finală, mai aproape de realizarea scopului lui Dumnezeu, dar deşi este mai aproape de desăvârşirea finală, nu este mai desăvârşită, aşa cum este acum, decât a fost în momentul când a ieşit din pământ.

Cu timpul creşte până la înălţimea maximă. Vârful este pe deplin format. Apar şi florile pe el. Din această cauză este şi mai frumos. Şi în cele din urmă apare spicul întreg, desăvârşit; şi boabele de grâu, fiecare din ele desăvârşit. Lucrarea, lucrarea lui Dumnezeu, este terminată. Este desăvârşită. Ea a atins desăvârşirea potrivit cu intenţia lui Dumnezeu atunci când a început-o.

Aceasta este desăvârşirea creştină. Ea se realizează prin creştere. Dar creşterea nu poate avea loc decât prin viaţa lui Dumnezeu.

Iar viaţa lui Dumnezeu fiind izvorul, ea nu poate creşte decât potrivit cu planul lui Dumnezeu. Numai El poate modela creşterea. Numai El cunoaşte, în mod desăvârşit, modelul. Hristos este mode­lul. Dumnezeu cunoaşte desăvârşit modelul şi El ne poate face să creştem în desăvârşire conform acelui model, deoarece aceeaşi putere, aceeaşi viaţă, care este în această creştere era în creşterea mode­lu­lui original, Isus Hristos.

Şi aşa cum a început Isus, la naşterea sa, ca un copil mic în natu­ră omenească şi a crescut şi a terminat lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o Lui, tot aşa şi noi, născuţi din nou, crescând în El în toate privinţele, ajungem neapărat într-o zi când, aşa cum a făcut şi El, vom spune şi o vom spune în neprihănire: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” Căci este scris: „În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu.” Noi suntem în acea zi. Nouă ni s-a dat această taină ca s-o dăm lumii. Ea trebuie să se sfârşească pentru lume şi ea se va sfârşi în cei care o deţin.

Dar care este taina lui Dumnezeu? „Hristos în voi nădejdea slavei.” „Dumnezeu … arătat în trup.” Aşa că în aceste zile acea taină urmează să se sfârşească în o sută patruzeci şi patru de mii de oameni. Lucrarea lui Dumnezeu în natura omenească, Dumnezeu manifestându-Se în natură omenească, în noi, urmează să se sfâr­şească. Lucrarea Sa în noi trebuie să se sfârşească. Noi trebuie să fim desăvârşiţi în Isus Hristos. Prin Duhul noi trebuie să ajungem la starea de om mare (om desăvârşit, trad. eng.), la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.

Nu merită să avem acest lucru? Nu este calea Domnului o cale bună spre desăvârşire? O, atunci „să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi SĂ MERGEM SPRE CELE DESĂVÂRŞITE, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică”. El ne-a eliberat de temelia instabilă pe care o aveam atunci când eram în păcat. Fie ca singura temelie să fie cea a slujirii neprihănirii spre sfinţenie şi sfârşitul viaţa veşnică.

Şi pentru fiecare suflet care va înfrunta judecata şi se va menţine în prezenţa Judecăţii, predându-se pentru a fi răstignit şi distrus, acest lucru va fi realizat pe calea lui Dumnezeu şi în scurtul timp în care El a făgăduit că ne va duce la neprihănire. Aşa că este numai Dumnezeu, aprecierea lui Dumnezeu, standardul Său, Hristos modelul şi lucrarea Sa, întotdeauna, în toate lucrurile, pretutindeni şi pentru veşnicie! Atunci fiţi veseli. Fie ca Hristos să fie primul, ultimul şi tot timpul.