Hristos, sfârşitul Legii

Hristos, sfârşitul Legii

În Romani 10:4 citim următoarele: „Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” Înainte de a arăta ce spune acest text, este bine să arătăm ce nu spune. Textul nu spune că Hristos a pus capăt Legii, întrucât:

1. Hristos Însuşi a spus în ce priveşte Legea: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea.” (Matei 5:17).

2. Profetul spune că, în loc de a o distruge, Domnul a „înălţat Legea şi a făcut-o să fie slăvită” (Isaia 42:21, trad. eng., „a voit să vestească o lege mare şi minunată”, Cornilescu).

3. Legea era în inima lui Hristos: „Atunci am zis: ‘Iată-mă că vin! — în sulul cărţii este scris despre Mine — vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele’” (Ps. 40:7, 8).

4. Deoarece Legea este neprihănirea lui Dumnezeu, funda­men­tul guvernării Sale, nu există nici o posibilitate ca aceasta să fie abolită (vezi Luca 16:17).

Cititorul trebuie să ştie despre cuvântul „sfârşit” că acesta nu înseamnă în mod necesar „terminat”. Este adeseori folosit cu sensul de: scop, obiect, ţel. În 1 Tim. 1:5, acelaşi scriitor spune: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută”. În 1 Ioan 5:3 citim: „Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” Şi Pavel însuşi spune că: „Dragostea este împlinirea legii” (Rom. 13:10). În ambele texte este folosit acelaşi cuvânt (agapa) ca şi în 1 Tim. 1:5. De aceea, noi spunem că textul acesta înseamnă: Ţinta poruncii (sau a Legii) este că ea trebuie împlinită. Oricine va recunoaşte că acest lucru este evident.

Dar acesta nu este scopul fundamental al legii. În versetul următor Pavel îl citează pe Moise, în legătură cu poruncile: „Omul care le va împlini, va trăi prin ele.” Hristos i-a spus tânărului bogat: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19:17). Acum, pentru că scopul legii este ca ea să fie ţinută, sau altfel spus, ca ea să producă caractere neprihănite şi făgăduinţa este că cei ce ascultă vor trăi, putem spune că rolul fundamental al legii era de a da viaţă. Şi în armonie cu acest gând sunt cuvintele lui Pavel, anume că legea „a fost rânduită să dea viaţă” (Rom. 7:10).

Dar „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” şi „plata păcatului este moartea”. Astfel, e imposibil ca Legea să-şi împlinească scopul ei, de a produce caractere desăvârşite şi, în consecinţă, să dea viaţă. Când un om a încălcat o dată Legea, nici o ascultare ulterioară nu mai poate produce în sine caracter desăvârşit. Şi de aceea, descoperim că Legea care fusese rânduită spre a da viaţă, dă moarte (Rom. 7:10).

Dacă rămânem în această situaţie în care legea nu este în stare să-şi împlinească scopul ei, atunci toţi ar trebui să părăsim lumea sub condamnarea şi sentinţa morţii. Însă, vom vedea că Hristos îi dă omului posibilitatea să primească atât neprihănirea cât şi viaţa. Citim că noi suntem „socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom. 5:1). Mai mult decât atâta, El ne face capabili să păzim Legea: „Pe Cel [Hristos] ce n-a cunoscut nici un păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). De aceea, în Hristos, este cu putinţă ca noi să fim făcuţi desăvârşiţi — neprihănirea lui Dumnezeu — şi exact astfel am fi fost dacă am fi ascultat întotdeauna şi pe deplin de Lege.

Din nou, citim: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci — lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere — Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împli­nită în noi, care nu trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Rom. 8:1-4).

Ce nu poate face Legea? — Ea nu poate elibera de sub condam­na­re nici un suflet vinovat. De ce? — Pentru că legea a fost „făcută fără putere” de către firea pământească. Dar în Lege nu este nici un fel de slăbiciune. Slăbiciunea aparţine firii pământeşti. Nu este greşeala unei unelte bune că nu poate să facă un stâlp solid dintr-un lemn putred. Legea nu poate curăţa trecutul unui om şi să-l facă fără păcat. Şi sărmanul om căzut nu are în firea lui pământească nicio putere de a păzi Legea. Astfel, Dumnezeu socoteşte pe cei credin­cioşi neprihăniţi, cu neprihănirea lui Hristos, care a fost trimis în­tr-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca „neprihănirea Le­gii” să fie împlinită în vieţile lor. Şi astfel, Hristos este sfârşitul Legii.

În concluzie, am descoperit că scopul Legii era de a da viaţă datorită ascultării. Toţi oamenii au păcătuit şi au fost astfel condam­naţi la moarte. Dar Hristos a luat asupra Lui natura omului şi va îm­părtăşi propria Sa neprihănire acelora care primesc sacrificiul Său. Iar în final, când se vor arăta, prin El, ca împlinitori ai Legii, El va împlini în ei scopul final al Legii, încoronându-i cu viaţă veşnică. De aceea repetăm, ceea ce nu vom aprecia niciodată destul de mult, că Hristos este făcut pentru noi „înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”.