Înţelegerea învăţăturii biblice privind necesitatea im­pe­rioa­să de a cultiva credinţa, este mai importantă decât orice altă cunoştinţă ce poate fi dobândită.

Observaţi că este important a cunoaşte ceea ce spune Scrip­tura ca fiind „necesitatea de a cultiva credinţa” — nu în mod special a avea credinţă, ci a cultiva credinţa.

În Scriptură nu se vorbeşte prea mult despre necesitatea de a avea credinţă, dar în foarte, foarte multe locuri se face referire la cultivarea credinţei.

Motivul este că tuturor oamenilor le este dată credinţa cu care să înceapă: şi tot ceea ce au ei nevoie este s-o cultive. Nimeni nu poate avea mai multă credinţă decât cea care i-a fost deja dată, fără să cultive credinţa aceasta pe care a primit-o deja. Şi atunci când este cultivată, nimic nu creşte mai repede decât credinţa — „credinţa voastră merge mereu crescând” (2 Tes. 1:3).

Credinţa înseamnă a avea o puternică nădejde în Cuvântul lui Dumnezeu că acesta va împlini ceea ce Cuvântul spune; şi a depinde „doar de Cuvânt” spre a împlini ceea ce spune. A cultiva dependenţa de Cuvânt şi „doar de Cuvânt”, spre a împlini ceea ce spune, înseamnă a cultiva credinţa.

Credinţa este „darul lui Dumnezeu” (Ef. 2:8); iar faptul că ea este dată tuturor este bine explicat în Scripturi: „măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (Rom. 12:3). Această măsură a credinţei este capitalul cu care Dumnezeu îl înzestrează „pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Şi fiecare om îşi poate folosi acest capital — să îl cultive — spre salvarea sufletului său.

Nu există nici un pericol ca acest capital să se micşoreze atunci când este folosit: dacă e folosită în mod sigur ea va creşte, va merge mereu crescând. Şi pe măsură ce ea creşte, neprihănirea, pacea, bucuria Domnului sunt asigurate pentru mântuirea de­pli­nă a omu­lui.

Repetăm: credinţa vine din Cuvântul lui Dumnezeu. De ace­ea, este scris: „Cuvântul este aproape de tine; în gura ta şi în inima ta; şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm noi” (Rom. 10:8). Astfel credinţa, chiar cuvântul cre­din­ţei, este în gura şi în inima fiecărui om.

Cum se explică aceasta? — Astfel: când prima pereche a păcă­tu­it în grădina Edenului, ei l-au crezut cu totul pe Satana; în felul acesta s-au predat pe ei înşişi lui Satana; ei au fost luaţi robi cu totul de acesta. Apoi a existat o armonie şi o pace desăvârşită între ei şi Satana. Dar Dumnezeu nu a lăsat lucrurile aşa: El a rupt armonia, a stricat această pace. El a făcut aceasta prin Cuvântul Său, spunând lui Satana: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Gen. 3:15).

„Numai Dumnezeu poate pune încontinuu vrăjmăşie între sămânţa femeii şi sămânţa şarpelui. După căderea omului, natura lui a devenit rea. Apoi între Satana şi omul căzut a fost armonie. Dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit, oamenii ar fi făcut o alianţă împotriva cerului. Şi în loc să se războiască între ei, s-ar fi luptat doar împotriva lui Dumnezeu. Nu există vrăjmăşie firească între îngerii căzuţi şi oamenii căzuţi. Şi unii şi alţii sunt răi şi aceasta datorită apostaziei lor. Iar răul, oriunde există, se va alia întot­dea­una împotriva binelui. Îngerii căzuţi şi oamenii căzuţi se întovă­ră­şesc.

Generalul inteligent al îngerilor căzuţi a socotit că dacă poate să amăgească oamenii, aşa cum a făcut-o cu îngerii, să se unească în rebeliune, ei vor fi agenţii de comunicare cu oamenii pentru a se uni în rebeliune împotriva cerului. Când cineva se separă de Dumnezeu, el nu mai are puterea de a fi în vrăjmăşie faţă de Satana.

Duşmănia din lumea aceasta dintre om şi Satana este pusă în mod supranatural. Dacă puterea de convertire a lui Dumnezeu nu este adusă în fiecare zi în inima omului, atunci nu va exista nici o înclinaţie spre a fi religios, ci oamenii vor alege mai degrabă să fie captivi lui Satana decât să fie oameni liberi în Isus Hristos. Eu spun că Dumnezeu va pune vrăjmăşie. Omul nu o poate face. Când voinţa este adusă în dependenţă de voinţa lui Dumnezeu, aceasta se face prin supunerea inimii şi a voinţei de partea Domnului” — E.G. White, Gospel Herald, 1 iulie 1898.

Această vrăjmăşie faţă de Satana, ostilitatea faţă de rău, pe care Dumnezeu o pune în fiecare persoană prin Cuvântul Său, face ca orice suflet să tânjească după eliberare: şi eliberarea se găseşte numai în Isus Hristos (Rom. 7:14-25).

Astfel, acest Cuvânt al lui Dumnezeu, care plantează în orice suflet vrăjmăşie faţă de Satana — această ostilitate faţă de rău care cere eliberarea şi care poate fi găsită numai în Isus Hristos — acesta este darul credinţei pentru oameni; aceasta este „măsura credinţei” pe care Dumnezeu a împărţit-o oricărui om; acesta este „cuvântul credinţei”, care este în gura şi în inima oricărui om din lume.

Acesta „este cuvântul credinţei pe care îl propovăduim: Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom. 10:8, 9). „Căci cu inima crede omul spre neprihănire; şi cu gura mărturiseşte spre mântuire” (trad. eng., Rom. 10:10).

De aceea nu spune în inima ta — cine se va sui în cer să ne aducă credinţa? Nici — cine se va coborî în Adânc; sau Cine se va duce departe, să găsească credinţa şi să ne-o aducă? — Pentru că: „Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta: şi Cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care îl predicăm” (Deut. 30:11-14; Rom. 10:6-8).

Aceasta să spui, şi să exersezi credinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o ţie, aşa cum a dat-o oricărei persoane din lume, căci „a înţelege cum se exercită credinţa, aceasta este Ştiinţa Evanghe­liei”.