„Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Acesta este singurul mod în care oricine din această lume poate deveni vreodată neprihănit: întâi să admită că este păcătos; apoi să creadă că Dumnezeu îndreptăţeşte, socoteşte neprihănit, pe cel păcătos („ungodly”, n. trad.) şi că el este neprihănit, având chiar neprihănirea lui Dumnezeu.

Oricine este în lume este păcătos. Păcătos („Ungodly”) în­seam­nă diferit de Dumnezeu („unlike God”, n. trad.). Şi este scris: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava [bunătatea, carac­te­rul] lui Dumnezeu”.

De aceea, oricine va admite că a fost totdeauna departe de asemănarea cu Dumnezeu în orice privinţă, prin aceasta mărtu­ri­seşte că el este păcătos (diferit de Dumnezeu, n. trad.).

Dar adevărul este că oricine, în orice, nu este asemenea lui Dum­ne­zeu. Pentru că: „Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netreb­nici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3:9-18). Însă, pentru că nu este nici unul pe pământ care să nu fie păcătos şi cum Dumnezeu îndreptăţeşte pe cel păcătos, aceasta face ca, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, îndreptăţirea — nepri­hă­nirea, mântuirea — să fie deplină, fără plată şi sigură pentru orice suflet de pe pământ.

Şi tot ceea ce trebuie oricine să facă pentru ca darul să fie sigur în ceea ce-l priveşte pe el, este să-l primească — să creadă că Dum­ne­zeu este Cel care îndreptăţeşte, personal şi individual, pe acela care este păcătos.

Astfel, deşi unora le va suna ciudat, singura calificare şi singura pregătire pentru îndreptăţirea unei persoane este ca aceas­­ta să recu­noască că este păcătoasă.

Apoi, cu această pregătire şi calificare, tot ceea ce i se cere pen­tru a obţine îndreptăţirea, pe deplin, fără plată şi sigur, este să creadă că Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe el, cel păcătos.

Este uşor pentru mulţi să creadă că sunt păcătoşi şi chiar să fie conştienţi de aceasta; dar pentru ei este prea mult să creadă că Dumnezeu îi îndreptăţeşte.

Şi singurul motiv pentru care nu pot crede că Dumnezeu îi îndreptăţeşte este faptul că ei sunt păcătoşi, atât de păcătoşi.

Dacă măcar ar putea găsi ceva bun în ei înşişi, sau dacă s-ar putea îndrepta şi ar face mai bine, ar avea poate puţin curaj să spere că Dumnezeu îi îndreptăţeşte. Da, ei s-ar îndreptăţi singuri prin fapte şi apoi ar pretinde că ei cred în îndreptăţirea prin credinţă!

Dar, aceasta ar însemna că îndreptăţirea nu are nici o valoa­re deoarece, dacă un om poate găsi binele în sine însuşi, înseamnă că îl are deja şi nu are nevoie să-l primească din altă parte. Dacă el se poate îndrepta şi poate face mai bine prin el însuşi, înseamnă că nu are nevoie de nici o îndreptăţire de altundeva.

De aceea, este o contradicţie în termeni să spui că eşti atât de păcătos încât nu vezi cum te poate îndreptăţi Dumnezeu. Căci dacă nu sunt păcătos, nu am nevoie să fiu făcut neprihănit: în­seam­nă că sunt neprihănit. Nu există cale de mijloc între păcătoşenie şi sfinţenie.

Dar, când cineva se consideră atât de păcătos încât nu vede nici o speranţă pentru îndreptăţire, chiar atunci intră credinţa; într-adevăr numai atunci poate veni credinţa.

Deoarece credinţa este dependenţă numai de Cuvântul lui Dumnezeu. Cât timp mai există o dependenţă de propriile forţe, cât timp mai există vreo speranţă sau încredere în sine însuşi, nu poate fi nici o credinţă: nu există loc pentru credinţă deoarece credinţa este dependenţă „numai de Cuvânt”.

Dar, atunci când a dispărut orice speranţă şi orice depen­den­ţă posibilă de ceva din noi sau legată de noi şi când devenim recu­noaş­tem că a dispărut; când orice se poate vedea este împo­tri­va oricărei speranţe de îndreptăţire, atunci este momentul când, agăţându-se numai de făgăduinţa lui Dumnezeu, numai de Cuvânt, nădăjduind împotriva oricărei speranţe, intră credinţa: indiferent cât de păcătos ar fi el.

Deoarece, pentru totdeauna este scris: „Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5). „Chiar neprihă­ni­rea lui Dumnezeu care vine prin credinţa lui Isus Hris­tos” (Rom. 3:22, trad. eng). „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dina­inte… să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte” (Rom. 3:25).

Aceasta înseamnă a exercita credinţa. Exerciţi tu credinţa? Deoarece „a înţelege cum se exercită credinţa: aceasta este Ştiinţa Evangheliei”.