Din lista pe care o prezintă Domnul în 2 Cor. 6:1-10, este clar că nu există nimic care să vină vreodată în viaţa credinciosului în Hristos şi pe care harul lui Dumnezeu să nu-l preia, să-l transforme spre binele credinciosului şi să-l facă să lucreze numai pentru progre­sul său către desăvârşire în Hristos Isus. Harul lui Dumnezeu va face întotdeauna acest lucru şi nimic altceva dacă credinciosul va permite Domnului să- Şi împlinească voia în viaţa sa; numai de ar permite harului ca să stăpânească. Aşadar, „toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru” şi în acest fel „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Este măreţ. Este într-adevăr un adevăr slăvit. Este chiar mântuirea. Astfel este împuternicit credinciosul „întotdeauna” ca să „biruie în Hristos” („ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos”, în versiunea Cornilescu, n. trad.).

Însă aceasta nu este decât jumătate din adevăr. Domnul nu vrea numai să-l mântuiască pe cel care acum crede, ci El îl va folosi ca să slujească tuturor celorlalţi pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca şi ei să poată crede. Nu trebuie să credem că harul şi darurile Domnului pe care ni le dă sunt numai pentru noi. În primul rând ele sunt pentru noi, este adevărat. Dar ele sunt în pri­mul rând pentru noi ca nu numai noi să fim mântuiţi, ci ca să ne ajute să-i binecuvântăm pe toţi ceilalţi comunicându-le cunoaşterea lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim părtaşi ai mântuirii înainte de a conduce pe alţii la ea. De aceea este scris: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.” „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării.”

Astfel că fiecare om care primeşte harul lui Dumnezeu, în acelaşi timp primeşte împreună cu acesta lucrarea acelui har pentru toţi ceilalţi. Toţi cei care descoperă că sunt împăcaţi cu Dumnezeu primesc împreună cu acea împăcare lucrarea de reconciliere pentru toţi ceilalţi. Şi în acest caz se aplică îndemnul: „Vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” Eşti tu un părtaş al harului? Atunci „slujeşte altora”; nu-l primi în zadar. Eşti împăcat cu Dumnezeu? Atunci află că El ţi-a dat de asemenea lucra­rea de împăcare. Ai primit această lucrare în zadar?

Dacă nu primim harul lui Dumnezeu în zadar, dacă permitem harului să stăpânească, Domnul va face ca „în toate lucrurile” noi să fim „vrednici slujitori ai lui Dumnezeu”. Acesta este adevărul. Domnul o spune şi aşa este. „În toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.” Adică în toate lucrurile noi vom comunica altora cunoaşterea de Dumnezeu. Şi astfel Domnul doreşte nu numai ca noi să fim purtaţi întotdeauna în „carul Lui de biruinţă în Hristos”, ci de asemenea să „răspândească prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui”. Adică El doreşte să facă cunoscută altora prin noi şi în orice loc cunoaşterea Lui.

Noi singuri nu putem face aceasta. El trebuie s-o facă prin noi. Noi trebuie să cooperăm cu El. Noi trebuie să fim împreună lucrători cu El. Şi când cooperăm astfel cu El, după cum suntem siguri că facem acest lucru, tot aşa de siguri putem fi că El ne va face să biruim întotdeauna în Hristos şi va comunica cunoaşterea de El prin noi în fiecare loc. El o poate face; mulţumim Domnului. Nu spuneţi, nici măcar să nu gândiţi, că El nu poate să facă acest lucru prin voi. El o poate face prin tine. El o va şi face dacă tu nu vei primi harul Său în zadar. Numai de ai lăsa ca harul să stăpânească; numai de ai fi un împreună lucrător cu El.

Este adevărat că modul în care se realizează acest lucru este o taină. Faptul că Dumnezeu îşi poate manifesta cunoaşterea de El prin persoane aşa cum suntem noi în vreun loc, cu atât mai mult în orice loc, este o taină. Însă chiar dacă este o taină, este adevărat. Dar noi nu credem taina lui Dumnezeu? Cu siguranţă o credem. Atunci să nu uitaţi niciodată că taina lui Dumnezeu este Dumne­zeu manifestat în carne. Iar noi suntem carne. Prin urmare taina lui Dumnezeu este Dumnezeu manifestat în noi, cei care credem. Credeţi acest lucru.

Nu uitaţi de asemenea că taina lui Dumnezeu nu este Dum­ne­zeu manifestat în carne sfântă, ci Dumnezeu în carne păcătoasă. Nu ar fi nici o taină dacă Dumnezeu s-ar manifesta în carne sfântă — în cineva care nu a avut nici o legătură cu păcatul. Acest lucru ar fi suficient de clar. Dar ca El să se poată manifesta în carne împovărată cu păcat şi cu toate tendinţele de a păcătui, aşa cum este a noastră — aceasta este o taină. Da, este taina lui Dumnezeu. Şi este o realitate slăvită, mulţumim Domnului! Credeţi-o! Şi înaintea întregii lumi, şi pentru bucuria fiecărei persoane din această lume, în Isus Hristos El a demonstrat că această măreaţă taină este într-adevăr un fapt în experienţa umană. Căci după cum „copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Şi prin urmare Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi”. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Astfel, în natura noastră, având natura noastră împovărată de păcat şi El Însuşi fiind făcut păcat, Isus Hristos a trăit în această lume, ispitit în toate aşa cum suntem noi, însă cu toate acestea Dumnezeu L-a făcut întotdeauna să biruiască în El şi a făcut cunoscută mireasma cunoştinţei Lui în orice loc. Astfel Dumnezeu S-a manifestat în carne — în carnea noastră, în carne împovărată cu păcat — şi fiind făcută să fie păcat în ea însăşi, slabă şi ispitită aşa cum este şi a noastră. Şi astfel taina lui Dumnezeu a fost făcută cunoscută tutu­ror popoarelor pentru ascultarea credinţei. O, credeţi-o!

Şi aceasta este taina lui Dumnezeu astăzi şi întotdeauna — Dum­ne­zeu manifestat în carne, în carne omenească, în carne împo­vărată cu păcat, ispitită şi încercată. În această carne Dumne­zeu va manifesta cunoaşterea Lui în fiecare loc unde se găseşte credincio­sul. Credeţi-o şi lăudaţi numele Său cel sfânt!

Aceasta este taina care astăzi prin întreita solie îngerească tre­buie să fie făcută cunoscută tuturor popoarelor pentru ascul­­ta­rea credinţei. Aceasta este taina lui Dumnezeu, care în acest timp trebuie „sfârşită” — nefiind sfârşită doar în sensul de a fi încheiată pentru lume, ci sfârşită în sensul de a fi dusă până la capăt în măreaţa sa lucrare în credincios. Acesta este timpul când taina lui Dum­ne­zeu urmează să fie sfârşită în sensul că Dumnezeu trebuie să fie manifestat în carne în fiecare adevărat credincios, în orice loc în care acel credincios se va găsi. Aceasta este de fapt şi cu adevărat păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus.

„Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, am descoperit pe Dum­ne­­­­zeu în carne. Credinţa noastră este cea care câştigă biru­in­ţa asu˙­pra lumii. De aceea putem spune acum: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoş­tin­­ţei Lui.”