A patra zi – Cerurile vestesc lucrarea mâinilor Sale

A patra zi – Cerurile vestesc lucrarea mâinilor Sale

Nicăieri altundeva în creaţiunea lui Dumnezeu nu găsim lecţii de evanghelie mai minunate decât cele pe care ni le oferă cerul. Am văzut deja că aştrii cereşti predică evanghelia, deşi nu folosesc vorbirea articulată. Apostolul Pavel, afirmând că nu toţi s-au supus evangheliei, adaugă faptul că credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin cuvântul lui Hristos. Apoi întreabă: „Dar eu întreb: N-au auzit ei?” Ce să audă? Evanghelia, desigur. Şi apoi el răspunde la propria întrebare: „Ba da” şi o dovedeşte citând cuvintele psalmistului cu privire la ceruri: „Glasul lor a răsunat prin tot pământul şi cuvintele lor au ajuns la marginile lumii.”[1] Așadar, cerurile predică evanghelia cu toată puterea și în orice loc. Urmează să stabilim câteva principii, cu ajutorul cuvântului, pentru ca pe viitor să putem descifra mai bine limbajul cerului.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmii 19:1). Acum să punem alături o afirmaţie referitoare la om. „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Acelaşi limbaj este folosit atât cu referire la noi, cât şi în ceea ce priveşte cerurile. Ambele sunt lucrarea mâinilor Sale şi sunt create în Hristos, cu condiţia să ne supunem Lui. Motivul pentru care noi suntem creaţi, sunt faptele bune prin care Îl vom proslăvi pe Tatăl nostru care este în ceruri. Prin urmare, dacă avem fapte bune, și noi, asemenea cerurilor, vestim slava lui Dumnezeu.

Cerurile fac lucrarea pe care Dumnezeu le-a rânduit-o. O fac pentru că sunt slujitorii perfecţi ai voinţei Sale. Tot astfel, dacă suntem slujitorii Săi, și noi vom face lucrarea pe care El ne-a rânduit-o. Şi această lucrare îl proslăveşte pe El, pentru că El este acela care lucrează în noi. Remarcaţi că Dumnezeu a pregătit aceste lucrări dinainte pentru ca noi să putem umbla în ele. Astfel, Hristos spune despre cel care lucrează după adevăr că acesta vine la lumină „pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu[2]. Dumnezeu însuşi face aceste fapte, altfel ele n-ar fi neprihănirea lui Dumnezeu. Ceea ce fac cerurile este tot lucrarea lui Dumnezeu, iar atunci când ne supunem de bunăvoie voinţei Sale, aşa cum o fac cerurile prin natura lor, slava lui Dumnezeu va fi vestită de noi în aceeaşi măsură în care acestea o fac, chiar și dacă, asemenea lor, nu putem scoate un singur sunet articulat.

Cerurile sunt mărturia credincioşiei lui Dumnezeu: „Voi cânta totdeauna îndurările Domnului: voi spune din neam în neam, cu gura mea, credincioşia Ta. Căci zic: «Îndurarea are temelii veşnice! Tare ca cerurile este credincioşia Ta!»” (Psalmii 89:1-2).Existenţa cerurilor este o certitudine că Dumnezeu nu şi-a uitat făgăduinţa îndurării faţă de oameni. Capitolul 31 din cartea profetului Ieremia este plină de „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”[3] ale lui Dumnezeu. Imediat după făgăduinţa făcută poporului Său de a „ierta nelegiuirea şi de a nu-şi mai aduce aminte de păcatul lor”, urmează: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.» Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care a întărit marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: «Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să fie un neam înaintea Mea!»” (Ieremia 31:34-36). Atâta timp cât soarele, luna şi stelele îşi îndeplinesc lucrarea dată cu regularitate, fiii oamenilor pot găsi milă la Domnul. În tot acest timp pot veni la El pentru a găsi iertare, pace şi neprihănire.

Şi mai mult decât atât: „Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuşi” (Evrei 6:13). Acesta a fost un jurământ de confirmare a făgăduinţei care, prin natura ei, era neschimbătoare. Mai mult, făgăduinţa a fost confirmată în Hristos. Acum citiţi ce spune acel jurământ: 

„De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut «Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»” (Evrei 6:17-20).

Observați două aspecte. În primul rând, acest jurământ şi făgăduinţa au fost făcute pentru noi. Avraam nu a avut nevoie ca Dumnezeu să-şi confirme promisiunea cu un jurământ, deoarece el îşi demonstrase din plin credinţa în cuvântul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a făcut un jurământ pentru ca să ne întărească credinţa în cuvântul Său. În al doilea rând, jurământul şi făgăduinţa sunt legate de iertarea păcatelor şi toate binecuvântările pe care Hristos, ca Mare Preot, ni le asigură. Ele sunt pentru mângâierea şi încurajarea noastră atunci când fugim la Hristos pentru adăpost. Prin urmare, atunci când venim la Hristos pentru har şi îndurare, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie, avem dinainte asigurarea, prin făgăduinţa Lui, că vom primi lucrurile pe care le cerem. Să ne oprim şi să ne gândim un moment la ce înseamnă aceasta.

Jurământul lui Dumnezeu este o gajare reală a propriei existențe. El a jurat pe Sine. Astfel, El a declarat că viaţa Sa va fi pierdută dacă făgăduinţa Sa nu se va împlini. Făgăduinţele Sale sunt la fel de durabile ca şi El. După cum Dumnezeu este din „veşnicie în veşnicie” tot aşa şi „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El” (Psalmii 103:17). Tatăl şi Fiul sunt una. Aşa că atunci când Dumnezeu s-a oferit pe Sine ca garanţie, Hristos era, de fapt, garanţia: „[…] prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16-17). Toate lucrurile sunt ţinute prin „cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3).

De existenţa lui Dumnezeu depinde existenţa cerurilor şi a pământului. Dar El Şi-a oferit propria Sa existenţă ca garanţie pentru îndeplinirea făgăduinţelor Sale. Astfel, existenţa cerurilor – da, a întregului univers – depinde de îndeplinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de păcătosul care crede. Dacă un singur păcătos, indiferent cât de nevrednic, neînsemnat sau necunoscut ar veni la Domnul sincer, cerându-i iertare şi sfinţire şi nu i s-ar da acestea, în acel moment universul ar deveni un haos şi ar dispărea. Dar soarele, luna şi stelele încă îşi păstrează locul pe cer ca dovadă că Dumnezeu niciodată nu a respins un suflet care şi-a pus încrederea în El şi ca o asigurare că îndurarea Sa nu se sfârşeşte. Așadar, credincioşia Sa este reflectată de ceruri. Dacă am lăsa soarele, luna și stelele să ne spună aceasta de fiecare dată când le vedem, noi am trăi o viață mai bună, iar descurajarea ar fi un lucru necunoscut nouă.

„Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut” (Psalmii 84:11). Aşa cum soarele dă lumină şi căldură pământului, tot aşa şi Domnul este Lumina oamenilor şi îi încălzeşte cu harul Său. Toată căldura şi lumina primite de pământ, în orice formă, vin de la soare. Lumina cu ajutorul căreia ne găsim noaptea calea pe străzile aglomerate ale oraşului sau care ne ajută să citim provine de la soare. Tot aşa este şi cu flacăra veselă a lemnului sau cărbunii strălucitori care ne încălzesc camerele pe timpul întunecatei ierni – toată căldura vine de la soare.

Soarele dă lumină, iar lumina este viaţă. Priviți cum se întorc plantele spre lumină. Cine nu a observat o plantă care creşte într-o cameră întunecoasă. Ea este foarte plăpândă. În întuneric ea este aproape moartă. Dar, dacă se face o deschizătură aşa încât să pătrundă o rază de soare, ea reînvie imediat. Ea va începe să crească în direcţia luminii. Fără lumina pe care o dă soarele, pe pământ nu ar exista plante sau animale. 

Dar viaţa înseamnă creştere. Deoarece lumina soarelui este viaţa plantelor, ea este originea creşterii lor. Pe măsură ce planta creşte, ea înmagazinează lumina şi căldura soarelui. Acele plante care cresc foarte repede, care se maturizează în câteva săptămâni sau luni, conţin foarte puţină căldură. Ele nu sunt bune de combustibil. Dar vigurosul stejar care creşte în sute de ani, atât de încet încât într-un an nu se observă nicio modificare în dimensiune, strânge o cantitate imensă din căldura soarelui. Alţi copaci sunt chiar mai lenţi în creştere, strângând şi mai multă căldură.

Acest lemn este îngropat în pământ, iar în decursul secolelor este transformat în cărbune. Apoi este folosit drept combustibil şi ne dă căldura pe care a strâns-o de la soare. Motivul pentru care noi primim mult mai multă căldură de la cărbune decât direct de la razele soarelui este că în cărbune este concentrată căldura razelor soarelui timp de ani de zile.

Ceea ce soarele este pentru pământ şi pentru viaţa plantelor, este Dumnezeu pentru poporul Său. „Domnul Dumnezeu este un soare” (Psalmii 84:11). Aşa cum soarele, prin lumina sa, dă viaţă fizică plantelor, tot aşa şi Dumnezeu dă viaţă spirituală poporului Său – și anume, singura viaţă adevărată. Viaţa lui Hristos este lumina lumii. Aşa cum stejarul stochează căldura soarelui, tot aşa și cel care trăieşte în lumina lui Dumnezeu strânge acea lumină care este viaţa Lui. Această lumină şi viaţă – care sunt viaţa şi creşterea creştinului – trebuie date altora pentru a fi luminaţi şi încălziţi.

Cineva ar putea spune că, pentru a extinde comparaţia, s-ar cuveni ca creştinul cu cea mai lentă dezvoltare să fie capabil să reflecte viaţa lui Dumnezeu în cea mai mare măsură. Dar să nu uităm că cei neprihăniţi trăiesc prin credinţă. Viaţa creştinului nu se măsoară în ani, ci prin credinţa manifestată. Cu cât este mai multă credinţă, ceea ce înseamnă smerenie şi încredere, cu atât mai mult din viaţa lui Dumnezeu este deţinută. Şi cu cât este mai multă viaţă primită, cu atât mai mult va fi dată altora, pentru că viaţa lui Dumnezeu nu poate fi ascunsă.

Să citim din nou: „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă” (Psalmii 84:11). Care este scopul Domnului atunci când ne vorbeşte despre slavă? Ce ştim noi despre aceasta? De ce? Pentru că ea este înaintea noastră în fiecare zi! „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lui vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmii 19:1). Şi mai limpede, psalmistul exclamă: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! Slava Ta se înalţă mai pe sus de ceruri” (Psalmii 8:1). Cerurile spun slava lui Dumnezeu nu numai pentru că ele fac voia Lui, ci pentru că ele sunt înveşmântate în această slavă. Soarele care străluceşte cu toată puterea nu este decât slava reflectată a Domnului. Slava în care locuieşte Dumnezeu – lumina de care nu se poate apropia niciun om – este parţial revelată de ceruri. Deci este adevărat, în sensul cel mai literal, că Hristos – marele Creator – este Lumina lumii.

Dar harul şi slava sunt echivalente şi interschimbabile. Așadar, citim că Hristos este strălucirea slavei Tatălui. În traducerea Revised Version se spune „strălucirea[4] slavei Sale”. „Dar fiecăruia dintre noi, harul i-a fost dat dupa măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7). El este „plin de har şi de adevăr; şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har” (Ioan 1:14, 16). Așadar, este evident că harul şi slava sunt date în aceeaşi măsură. Iar când Dumnezeu dă slavă, o face conform bogăţiei harului Său. Vom vedea aceasta și mai clar prezentat în continuare.

În slava lui Dumnezeu este putere. Hristos a fost înviat din morţi „prin slava Tatălui” (Romani 6:4). Rugăciunea inspirată pentru noi este de a fi „întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria Slavei Lui” (Coloseni 1:11). Cerurile descoperă care este această putere. Este puterea care le ţine la locul lor. Este puterea pe care ele o exercită asupra pământului, puterea prin care viaţa este menţinută. Când privim slava soarelui sau a cerului presărat cu stele şi cu lună plină, ne putem aminti că acestea, în toată splendoarea lor, reflectă slava lui Dumnezeu, şi astfel ele vestesc plinătatea şi puterea harului Său, care este revărsat din abundenţă asupra noastră prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.

Slava lui Dumnezeu este bunătatea Sa. Apostolul ne spune că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23). Remarcaţi că lipsa slavei lui Dumnezeu constă în faptul că oamenii au păcătuit. Dacă ei nu ar fi păcătuit, nu ar fi fost lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Deci este evident că bunătatea lui Dumnezeu este slava Sa. Dar oamenii sunt salvaţi prin bunătatea lui Dumnezeu. Apostolul declară că bunătatea lui Dumnezeu îi conduce pe oameni la pocăinţă (Romani 2:4). Iar psalmistul spune: „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor” (Psalmii 31:19). Ceea ce noi trebuie să căutăm este bunătatea Sa – sau, cu alte cuvinte, neprihănirea Sa – care este în şi peste oricine crede. Bunătatea lui Dumnezeu a conceput planul de mântuire şi duce la îndeplinire întreaga lucrare de răscumpărare. Dar „prin har sunteţi mântuiţi”[5]. Prin urmare, harul lui Dumnezeu este pur şi simplu manifestarea bunătăţii Sale faţă de oameni, iar bunătatea Sa este slava Sa. De aceea, harul şi slava lui Dumnezeu sunt în realitate unul şi acelaşi lucru.

„Domnul dă har şi slavă”[6]. Când le dă? Este dat harul acum şi slava în viaţa viitoare? Nu. El le dă pe amândouă acum acelora care Îl primesc pe El. El dă slavă acum sub formă de har, iar în viaţa viitoare harul sub formă de slavă. Ascultaţi cuvintele lui Hristos – Cel care este strălucirea slavei lui Dumnezeu – când s-a rugat Tatălui: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.” Vorbind despre ucenicii Săi – nu numai despre cei doisprezece, ci despre toţi cei care vor crede în El prin cuvântul acestora –, El a spus: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una” (Ioan 17:5, 22): Aşa că acea slava ne aparţine, numai să vrem s-o avem!

Când Hristos a venit pe acest pământ, natura Sa reală nu a fost înţeleasă de către majoritatea celor care L-au văzut. Pentru ei, El era numai un om obişnuit. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11), Şi totuşi El era Fiul lui Dumnezeu. Şi tot aşa este cu cei care au primit prin El înfierea: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:1-2).

Apostolul Pavel exprimă aceasta prin cuvintele: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3: 20-21).

Amintiţi-vă de cuvintele lui Hristos care spune că a dat ucenicilor Săi slava pe care I-a dat-o Tatăl. Acea slavă a fost văzută o dată pe faţa lui Hristos, când cei trei ucenici erau cu El pe muntele schimbării la faţă. Aceeaşi slavă va fi a noastră când El va reveni, deşi ea încă nu se vede. Strălucirea slavei Sale a fost acoperită când El a fost pe pământ şi tot aşa este și în cei în care El locuieşte acum. Dar ea este totuşi acolo, aşteptând venirea Domnului, ca să fie descoperită. Şi apostolul spune din nou: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:16-18). Remarcaţi că slava va fi descoperită în noi. Slava Sa a fost mereu acolo, sub forma harului lui Dumnezeu, iar când El va apărea, ea va fi descoperită.

Acest adevăr este exprimat şi în cuvintele: „Ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:5-6). Aşa că harul Domnului conţine slavă. El este slavă.

Dar interschimbabilitatea sau, mai degrabă, identitatea harului cu slava, este prezentată şi în aceste cuvinte: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne‑a iubit, măcar că eram morți în abaterile noastre, ne‑a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți), ne‑a înălțat împreună cu El și ne‑a pus să stăm împreună în locurile cerești în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:4-7).

Cu alte cuvinte, după cum în prezent slava lui Dumnezeu ne este dată sub formă de har – har după bogăţia slavei Sale – astfel încât să putem fi, spre lauda slavei harului Său, tot aşa și în veşnicie, atunci când „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43); „strălucirea cerului” (Daniel 12:3) cu care ei vor fi înveşmântaţi nu va arăta decât bogăţia harului Său prin care au fost salvaţi. Slava stelelor în a căror strălucire vor fi înveşmântaţi pentru totdeauna, nu va reprezenta altceva decât iluminarea datorată harului cu care, în viaţa lor muritoare, au fost umpluţi prin locuirea lui Hristos în ei.

Să continuăm studiul nostru. Am aflat că bunătatea lui Dumnezeu este slava Sa şi că El ne îmbracă cu bunătatea Sa. Acum luăm în considerare un alt pasaj care dovedeşte că, în prezent, noi primim slavă de la Dumnezeu: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

În acest verset se face aluzie la faţa lui Moise când a transmis poporului cuvintele lui Dumnezeu. El a vorbit cu Dumnezeu faţă către faţă, precum un om cu prietenul său, iar faţa sa s-a luminat de slava feţei lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi vom reflecta slava lui Dumnezeu. Dar, ca şi Moise, care „nu ştia că pielea feţei lui strălucea” (Exodul 34:29), cel care înaintează din slavă în slavă, în lumina Domnului, nu va fi conştient de această transformare.

Având în vedere puterea transformatoare a slavei lui Dumnezeu, cât de bogată este binecuvântarea rostită asupra copiilor lui Israel: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea” (Numeri 6:24-26).

Așadar, „ferice de poporul care cunoaşte sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne! El se bucură neîncetat de Numele Tău şi se făleşte cu dreptatea Ta. Căci Tu eşti fala puterii lui; şi, în bunăvoinţa Ta, ne ridici puterea noastră” (Psalmii 89:15-17).

Doamne, slava Ta umple cerul!

„Doamne, slava Ta umple cerul!
Pământul e plin de-al Tău cuvânt;
Să-ți dea cinste-ntreg eterul:
Domnul este sfânt, sfânt, sfânt!
Cerul întreg e numai un cânt;
Îngerii-l duc pe pământ
Cântând: Sfânt, sfânt, sfânt,
E Domnul oștirilor, Preasfânt!

Lord, Thy glory fills the heaven

“Lord, Thy glory fills the heaven;
Earth is with its goodness stored;
Unto thee be glory given,
Holy, holy, holy Lord!
Heaven is still with anthems ringing;
Earth takes up the angels’ cry,
Holy, holy, holy, singing,
Lord of hosts, Thou Lord Most High.”[7]

Ascultă, zece mii de harpe si voci

Glorie Lui, ce totul domină,
Celor de sus valoare El dând,
Domn al vieții, zâmbet ce lumină
Pe sfinții Tăi de pe pământ.
Când cuget la a Ta iubire,
Doamne-am primit un dar divin.
Aleluia! Aleluia!
Aleluia, în veci amin!

Rege-al slavei, pururi domnești!
Veșnică-i a Ta coroană!
„Cei dragi ai Mei” Tu îi numești
Iubirea Ta e suverană.
Scumpi copii ai Aceluia
Ce chipu-i vor vedea le e destin
Aleluia! Aleluia!
Aleluia, în veci amin!

Al meu Salvator, ce mult Te-aștept!
O, vino, în slăvita-Ți zi!
Când chemi la viață tot ce-i drept,
Cer și pământ se vor sfârși.
Harpe de aur vom lua
Și-Ți vom cânta, o, Domn divin:
Aleluia! Aleluia!
Aleluia, în veci amin!”

Hark, ten thousand harps and voices

“Jesus, Hail! whose glory brightens
All above, and gives it worth;
Lord of life, Thy smile enlightens,
Cheers and charms Thy saints on earth;
When we think of love like Thine,
Lord, we own it love Divine.
Hallelujah! Hallelujah!
Hallelujah! Amen. 

“King of glory, reign for ever,
Thine an everlasting crown;
Nothing from thy love shall sever
Those whom Thou shalt call Thine own;
Happy objects of Thy grace,
Destined to behold Thy face!
Hallelujah! Hallelujah!
Hallelujah! Amen. 

“Saviour, hasten Thine appearing;
Bring, O bring, the glorious day,
When, the awful summons hearing,
Heaven and earth shall pass away!
Then with golden harps we’ll sing,
Glory, glory to our King!
Hallelujah! Hallelujah!
Hallelujah! Amen.”[8]

Note de subsol

[1] Romani 10:18.
[2] Ioan 3:21.
[3] 2 Petru 1:4.
[4] În engleză effulgence, transmitând ideea de strălucire deosebit de puternică (n.ed.).
[5] Efeseni 2:8.
[6] În traducerea KJV. (n.t.)
[7] Această strofă face parte dintr-un imn ale cărui versuri sunt scrise de Richard Mant, „Lord, Thy glory fills the heaven” (n.ed.).
[8] Versurile îi aparțin lui Thomas Kelly și compun un binecunoscut imn – „Hark, ten thousand harps and voices” (n.ed.).