A treia zi – Plinătatea mării

A treia zi – Plinătatea mării

„Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesuptul cerului şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun” (Geneza 1:9-10) .

Când Domnul – aşa cum este relatat în ultima parte a cărţii lui Iov – încerca să-l convingă pe patriarh de slăbiciunea şi dependenţa lui faţă de Dumnezeu, pentru ca să înţeleagă că neprihănirea vine numai de la Dumnezeu, El a folosit ca argument această grămadă de ape. „Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întunerec; când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi; când am zis: «Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale»?” (Iov 38:8-11).

Când psalmistul povesteşte despre puterea cuvântului prin care Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, el spune: „El îngrămădește apele mării într-un morman şi pune adâncurile în cămări” (Psalmii 33:7). Poate ar fi potrivit să menţionăm pe scurt și cuvintele „Şi aşa a fost”, cuvinte cu care se încheie fiecare nouă etapă a creaţiunii. Dumnezeu a spus: „Să fie”, și „aşa a fost”. Numai Cuvântul Său simplu era suficient pentru a se face. Să ne amintim că acesta este cuvântul care ne este predicat prin evanghelie. Puterea sa nu s-a diminuat niciodată, el poate mântui tot aşa cum a putut crea.

Este imposibil pentru oricine este familiarizat cu Domnul, într-o oarecare măsură, să stea în faţa mării fără să-şi amintească de puterea minunată a Creatorului. Şi totuşi mulţi privesc marea zi de zi fără să se gândească niciodată la Creatorul ei şi chiar îl sfidează făţiş. Acestora Domnul le spune: „Ascultaţi lucrul acesta, popor fără minte şi fără inimă, care are ochi şi nu vede, urechi şi n-aude! Nu voiţi să vă temeţi de Mine – zice Domnul – nu voiţi să tremuraţi înaintea Mea? Eu am pus mării ca hotar nisipul, hotar veşnic, pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi sunt neputincioase; urlă, dar nu-l trec” (Ieremia 5:21-22).

Dar nu pentru a produce teama ne aminteşte Domnul de puterea Sa minunată care poate pune mării hotar, astfel încât nu-l poate trece nici în cea mai mare furtună. Nu, ci pentru a putea avea încredere în El. Credinţa şi dragostea desăvârşită îndepărtează frica. Astfel, puterea lui Dumnezeu asupra mării este reamintită ca dovadă a credincioşiei Sale: „Doamne, Dumnezeul oştirilor, cine este puternic ca Tine, Doamne! Şi credincioşia Ta Te înconjoară. Tu îmblânzeşti mândria mării; când se ridică valurile ei, Tu le potoleşti” (Psalmii 89:8-9). Un exemplu al acestei credincioşii este dat în evanghelii: „În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: «Să trecem în partea cealaltă.» După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi el dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: «Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?» El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: «Taci! Fără gură!» Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: «Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?» I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: «Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?»” (Marcu 4:35-41).

Aceasta n-a fost decât manifestarea puterii creatoare originare. El, Cel care a creat cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ea, îşi păstrează toată puterea asupra lor. Rostind cuvintele „Taci, fi liniştită!”, noi auzim aceeaşi voce care a spus: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului.” Şi acesta este cuvântul care ne-a fost predicat prin evanghelie. Astfel, noi aflăm despre puterea lui Dumnezeu asupra mării, mare care este a Lui deoarece El a făcut-o, dar și despre puterea Sa asupra valurilor frământărilor din inima omului.

Marea furioasă îi reprezintă pe cei răi: „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl” (Isaia 57:20). Hristos este pacea noastră. Cuvântul pe care l-a rostit asupra Mării Galileei în acea noapte este cuvântul care ne vorbeşte nouă. „Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul; căci El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai ei să nu cadă iarăşi în nebunie” (Psalmii 85:8). Cu siguranţă că aici este mângâiere pentru aceia care s-au luptat în zadar cu pasiuni puternice.

Puterea lui Dumnezeu asupra mării nu este numai un simbol al puterii Sale de a mântui oamenii din valurile păcatului, ci şi o mărturie şi o siguranţă a eliberării lor desăvârşite de la sfărşit. Ea este, de asemenea, și puterea cu care Dumnezeu va înveşmânta predicarea soliei evangheliei în lupta finală dinaintea celei de-a doua veniri. Citiţi următoarele cuvinte care impresionează sufletul: 

„Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te ca în zilele de odinioară şi în veacurile din vechime! Oare n-ai doborât Tu Egiptul şi ai străpuns balaurul? Nu eşti Tu acela care ai uscat marea, apele adâncului celui mare, şi ai croit în adâncimile mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi? Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi. Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor şi de fiul omului care trece ca iarba, şi să uiţi pe Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuraţi necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului? În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă şi nu va aduce lipsă de pâine. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care stârnesc marea şi fac să-i urle valurile şi al cărui Nume este Domnul oştirilor. Eu pun cuvintele Mele în gura ta şi te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi şi să întemeiez un pământ nou, şi să zic Sionului: «Tu eşti poporul Meu!»” (Isaia 51:9-16).

Desigur, faptul că „marea este a Lui şi El a făcut-o” (Psalmii 95:5) şi că El „a măsurat apele cu mâna Lui” (Isaia 40:12) este un motiv suficient pentru oricare din poporul Său să aibă încredere, fie că este vorba de eliberarea din primejdie, de har pentru a birui sau de ajutor pentru a duce la bun sfârşit lucrarea la care El i-a chemat.

Hristos în furtună

„Furtună pe mare, în noapte… Cerul cel vast
Se înconvoaie sub tunet. Nor peste nor
Se-nvălmăşesc în întuneric, ca-un giulgiu nefast
Purtat de un duh prevestitor.
De pe zidul înalt şi teribil al cerului,
Valul uriaş se agită sub a sa umbră
Ca răsuciri de-uriaş în chingile mormântului
Ce l-a strâns în poala sa rece și sumbră
Priveşte! Furtuna și valul se-ntrepătrund
Iar agitat bubuie tunetul în afund.

Ce sunet cumplit! Urletu-aleargă spre cer
Iar tunetul din înalt se sparge-n bucăți
Ca un răspuns al demonilor de fier,
Din negrele crăpături, ale furtunii judecăți.
Ele se cască peste sălbatice valuri.
Ce străpunge vacarmul cerului și al mării?
Ascultă! Sunt ale omului vaiuri
Care ca valuri înalte un giulgiu risipă,
În timp ce luntrea se-arată o clipă.

El stă pe puntea ce tremură-n furtună
Cu silueta Sa, în lumina brodată
Pe frunte-i străluce biruința deplină
Pe care omul n-a cunoscut-o niciodată –
Putere veşnică şi minunată:
«Taci fără gură, stai liniştită!»
Valuri uriașe și vuiet, deodată,
La porunca-I, furtuna cea răzvrătită
Se liniștește. Iar norii groși, luminați încă
De fulger, se-mprăștie în noapte
Iar tunetul adoarme-n liniște adâncă
Și nicio urmă de furtună, doar șoapte.
Iar vântul blând și minuanat te-ncântă.

O, Tu, temut Stăpân al furtunii!
În fața căruia pe țărmuri, valuri
Omagii-ți aduc, se-nchină minunii –
Al imperiilor de insule maluri.
Dacă închipuirea aceasta de praf firav
Poate pretinde-a Ta infinită atenție,
O, suflă asupra întunericului grav
Din sufletul ce se-nchină doar Ție.
Și-atunci aceeași umilință și pace
Ce apele zbuciumate le-a potolit
Ambasador al păcii-l poate face
Al Numelui Tău mare și preamărit.”

Christ in the tempest

“Storm on the midnight waters. The vast sky
Is stooping with the thunder. Cloud on cloud
Reels heavily in the darkness, like a shroud
Shook by some warning spirit from the high
And terrible wall of heaven. The mighty wave
Tosses beneath its shadow, like the bold
Upheavings of a giant from the grave
Which bound him prematurely to its cold
And desolate bosom. Lo, they mingle now-
Tempest and heaving wave, along whose brow
Trembles the lightning from its thick fold. 

And it is very terrible. The roar
Ascendant into heaven, and thunders break
Like a response of demons from the black
Rifts of the hanging tempest – yawning o’er
The wild waves in their torment. Hark! the cry
Of the strong man in peril, piercing through
The uproar of the waters and the sky;
As the rent bark one moment rides to view
On the tall billows, with the thunder-cloud
Closing around above her like a shroud. 

He stood upon the reeling deck. His form
Made visible by the lightning, and His brow
Uncovered to the visiting of the storm,
Told of a triumph man may never know –
Power underived and mighty. ‘Peace, be still.’
The great waves heard Him, and the storm’s loud tones
Went moaning into silence at His will;
And the thick clouds, where yet the lightning shone,
And slept the latent thunder, roller away
Until no trace of tempest lurked behind,
Changing upon the pinions of the wind
To stormless wanderers, beautiful and gay. 

Dread Ruler of the tempest! Thou before
Whose presence boweth the uprisen storm;
To whom the waves do homage round the shore
Of many an island empire! If the form
Of the frail dust beneath Thine eye may claim
Thine infinite regard, O breathe upon
The storm and darkness of man’s soul the same
Quiet and peace and humbleness which came
O’er the roused water where thy voice had gone,
A minister of peace – to conquer in Thy name.”[1]  

„Apoi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun” (Geneza 1:11-12)

Dumnezeu a zis „Să fie” aşa, şi aşa a fost. „Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9). Şi acest cuvânt este viu şi rămâne în veac. El niciodată nu-şi pierde nimic din viaţa şi puterea sa. Trecerea timpului nu-i diminuează puterea. Cuvântul care a creat toate lucrurile, susţine toate lucrurile. În consecinţă, acea poruncă – „Să dea pământul verdeaţă!” – încă face ca pământul să dea verdeaţă şi iarbă cu sămânţă şi pomi. Dacă efectul acelui cuvânt ar fi încetat de îndată ce a fost rostit, niciodată n-ar mai fi fost iarbă. Iarba care a ieşit, ar fi încetat să existe. Şi, în special după ce căderea omului în păcat a adus blestemul asupra pământului, şi nu numai omul ci şi animalele şi plantele au fost supuse morţii, dacă cuvântul prin care a apărut iarba la început, n-ar mai fi avut putere deplină, pământul ar fi devenit repede un pustiu. Dar acel cuvânt există încă şi, de aceea, pământul este îmbrăcat în verdeaţă şi abundă în fructe pentru hrana omului.

Aceasta nu este o simplă teorie, ci o realitate. Un lucru atât de obişnuit, așa cum este creşterea ierbii încetează să ne mai minuneze, iar noi începem să credem că ea creşte de la sine, fără intervenţia lui Dumnezeu. Într-adevăr, cei mai mulţi oameni cred că este sub demnitatea lui Dumnezeu să acorde atenţie unui lucru atât de banal cum este iarba. Acesta este motivul pentru care aşa de puţini oameni dobândesc vreun câștig practic din credinţa lor în Dumnezeu. Ei se gândesc la Dumnezeu ca la o fiinţă îndepărtată care are atâtea de făcut, încât nu are timp să se îngrijească de detaliile împărăţiei Sale. Ei uită că grija şi interesul pe care îl manifestă faţă de creaturile Sale, de la cea mai mare până la cea mai mică, este lucrarea specială a lui Dumnezeu. Ei uită că măreţia Sa constă în capacitatea Sa de a duce la împlinire cele mai îndrăzneţe planuri, acordând în acelaşi timp atenţie detaliilor celor mai mărunte.

Satana este bucuros atunci când reuşeşte să-i facă pe oameni să-l vadă pe Dumnezeu ca pe unul care nu se ocupă de problemele lor mărunte. Aceasta este chiar acuzaţia pe care el o aduce împotriva lui Dumnezeu, iar oamenii au adoptat-o la sugestia lui. Lăsând la o parte problema evoluţiei în forma sa extremă, să analizăm pe scurt doar ideea atât de răspândită cum că la început Dumnezeu a pus într-adevăr în mişcare universul, dar că apoi El a înzestrat materia cu o anumită forţă şi a supus-o unor legi definite, astfel încât totul să funcţioneze pururea asemenea unui ceas care este întors şi lăsat să meargă. Cu ce încredere se poate ruga cel care gândeşte astfel? Ce aşteaptă el să primească? Nu e de mirare că oamenii se plâng că nu primesc răspuns la rugăciunile lor. Dumnezeul căruia i se închină ei este prea departe să audă rugăciunile lor şi prea indiferent sau prea rigid circumscris de legile pe care le-a stabilit chiar El pentru putea a interveni în favoarea lor dacă i-ar auzi. Un asemenea dumnezeu nu este Dumnezeul Bibliei.

Nu este lipsit de importanţă faptul că „ultimele descoperiri ale ştiinţei” i-au determinat pe mulţi dintre cei care credeau în Biblie să-şi modifice concepţia lor privind creaţiunea. A fost un timp când oamenii credeau că Biblia este corectă în afirmaţiile sale. Cei în care Dumnezeu a lucrat cu putere pentru convertirea a mii de alţi semeni au fost oameni ai credinţei, iar credinţa lor a fost în acea putere care a făcut cerurile şi pământul şi în cuvântul care susţine chiar şi cel mai neînsemnat lucru. Credinţa lor şi aplicaţia practică a faptului că Dumnezeu trăieşte, că totul este în puterea Sa şi sub controlul Său direct, a fost ceea ce i-a susţinut în lupta cu greutăţile şi pericolele, a fost sursa, puterea şi secretul succesului lor.

Dar acum ce schimbare s-a produs! Foarte rar se întâmplă să găseşti un slujitor al evangheliei care îndrăzneşte să-şi rişte reputaţia exprimându-şi credinţa în veridicitatea raportului creaţiunii din primul capitol al Genezei. Ei se tem că vor fi socotiţi ca „rămași în urmă”. Dumnezeu ar dori să existe cât mai mulţi oameni care să dorească să fie rămași în urma acestor timpuri primejdioase şi care să nu se teamă a fi socotiţi nebuni de dragul lui Hristos.

Pe măsură ce oamenii s-au temut a crede cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie în dezacord cu această filosofie, care nu este altceva decât moştenirea vechiului păgânism, puterea cuvântului nu s-a manifestat în mod deschis. I s-au oferit prea puţine ocazii. Creştinii se roagă pentru o reînviere a religiei. Dacă ei ar reînvia credinţa în cuvântul simplu al lui Dumnezeu şi ar recunoaşte că este viu – sursa vieţii şi a puterii – atunci s-ar produce o reînviere a religiei. Evanghelia trebuie să fie predicată, nu cu înţelepciunea omenească, ci prin cuvintele Duhului Sfânt! Să fie prezentată ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, cel viu şi lucrător, iar oamenii vor crede; şi astfel se va vedea că lucrează eficient în aceia care cred (1 Tesesaloniceni 2:13).

Nu există vreun mod mai sigur de a submina evanghelia şi de a o jefui de puterea ei, decât substituirea cuvântului simplu a lui Dumnezeu cu învăţăturile aşa-zisei ştiinţe. Dumnezeu a fost lăsat deoparte şi este privit ca fiind foarte îndepărtat. Astfel că, deşi mulţi acceptă evanghelia care le este predicată şi doresc sincer să fie mântuiţi de păcat, chiar dacă credinţa lor în evoluţie nu este conştientă, aceasta a tocit atât de mult credinţa încât nu se pot apropia de Dumnezeu, nu pot să umble şi să vorbească cu El, în așa măsură încât El să devină factorul activ în fiecare aspect al vieţii lor.

Dar să trecem în revistă câteva simple observaţii care vor îndreptăţi pe oricine, chiar și în acest secol al ştiintei, să creadă în cuvântul lui Dumnezeu care a spus la început „Să dea pământul iarbă!”[2] – şi care face şi acum ca pământul să dea iarbă. Cine nu a văzut firavul fir de iarbă sau de grâu crescând din pământ? N-aţi trecut niciodată prin lanul de grâu observând firul gingaş care străpunge solul în ciuda bulgărilor tari de pământ? Nu aţi văzut o moviliţă de pământ şi uitându-vă cu atenţie, aţi constatat că era susţinută de o minusculă mlădiţă, atât de fragilă încât n-ar fi putut să-şi suporte propria greutate dacă ar fi fost mutată din acea poziţie? În acel moment lăstarul aproape că nu avea culoare şi nu era mai nimic altceva decât apă, căci dacă l-ai fi strâns între degete, abia ar fi rămas o umezeală pe mână. Şi totuşi acest micuţ lăstar împingea, pentru a-şi elibera calea, un bulgăr de pământ de zece mii de ori mai greu decât propria greutate.

De unde vine această putere? Este ceva în interiorul ierbii? Încearcă şi vezi! Ia un fir de iarbă complet dezvoltat. Alege un bulgăre mic de pământ, pe jumătate greutatea celui care a fost dat deoparte de firişorul care începea să crească, şi pune-l peste iarbă. Care este rezultatul? Oricine-ţi poate răspunde: Iarba este culcată la pământ. Ea nu are nicio putere în ea însăşi. Încearcă din nou. Scoate din pământ acel fir de iarbă care-şi croieşte drum spre suprafaţă împingând bulgărele de pământ. Luându-l între degete, el va atârna de-o parte a palmei. El nu poate sta drept. Cu greu se poate găsi ceva mai lipsit de putere. Şi totuşi, cu câteva clipe înainte, stătea drept suportând o greutate infinit mai mare decât a sa. Iată un miracol care are loc de milioane de ori pe an; cu toate acestea sunt unii care spun că timpul miracolelor a trecut.

Poate omul de ştiinţă să spună care este sursa puterii minunate prezente în iarbă sau în mica sămânţă ce străpunge coaja tare a sâmburelui de piersică pentru a se elibera? Există ceva acolo care nu poate fi descoperit de niciun microscop şi pe care nicio analiză chimică nu-l poate detecta. Putem vedea manifestarea puterii, dar nu putem vedea puterea însăşi. Scepticii pot zâmbi dispreţuitor dacă vor, dar noi suntem mulţumiţi să credem că puterea nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu a spus la început: „Să dea pământul verdeaţă!”, iar puterea acelui cuvânt face ca iarba să răsară în ciuda tuturor bulgărilor de pământ. Nu este nicio putere în iarbă, însă cel mai slab instrument este folosit pentru a arăta omului puterea lui Dumnezeu. Orice om poate învăţa o lecţie din aceasta; dacă vrea.

Am spus cumva că putem fi mulţumiţi să credem că puterea cuvântului lui Dumnezeu este manifestată în firul de iarbă? Nu, nu doar mulţumiţi, ci fericiţi pentru că putem să recunoaştem puterea lui Dumnezeu în lucrurile mici! Aceasta ne dă siguranţa că Dumnezeu „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Pentru că aceeaşi putere care lucrează în iarba de pe câmp, lucrează şi în omul care îşi pune încrederea în Domnul. „Orice făptură este ca iarba” (Isaia 40:6). Omul este la fel de slab şi de fragil ca iarba, neavând nicio putere în el însuşi. Totuşi el poate face orice prin Hristos, care îl întăreşte.

Amintiţi-vă, din nou, de „imaginile vocii”. Prin acestea am văzut că vocea omului poate produce forme ale lucrurilor vii, dar vocea lui Dumnezeu produce chiar lucrurile vii. Nu numai că iarba, copacii şi formele nenumărate de fructe şi flori cresc la porunca lui Dumnezeu, dar ele sunt reprezentarea vizibilă a vocii Sale. În natură vedem vocea lui Dumnezeu şi aceasta este baza credinţei noastre în acel cuvânt când îl citim în Scripturi. Nu din întâmplare capitolul 11 din Evrei – care este un raport al unora dintre lucrările extraordinare realizate în omul slab prin simpla credinţă în cuvântul lui Dumnezeu –, începe cu afirmaţia: „Prin credinţă pricepem că lumile au fost făcute prin cuvântul lui Dumnezeu”. Oamenii pot râde de simplitatea:

„Săracului indian, a cărui minte neinstruită
Îl vede pe Dumnezeu în nori şi îl aude în şoapta vântului.” 

„Lo! the poor Indian, whose untutor'd mind
Sees God in clouds, or hears him in the wind”[3]

Dar mai bine „o minte neinstruită” decât una plină de învăţături care „te îndepărtează de învăţăturile înţelepte” (Proverbe 19:27).

Hristos ne spune și noua ca şi ucenicilor: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână” (Ioan 15:16). Dar cum să aducem noi roadă? Prin aceeaşi putere care face să crească roadele pământului. Cuvântul care a spus: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor”, şi a cărui putere o putem vedea manifestată în iarbă şi copaci, ne spune şi nouă: „Aduceţi roadă!”. Și, dacă dorim să fim ascultători de cuvânt, aşa cum este creaţia neînsufleţită, roada va fi tot aşa de abundentă. Dar reţineţi că roada va fi spre slava lui Dumnezeu. „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit” (Ioan 15:8). Dacă puterea de a aduce roadă ar fi în noi, atunci n-ar mai fi spre slava lui Dumnezeu. Dar orice roadă adusă este spre slava lui Dumnezeu, pentru că puterea toată este de la El. Noi, asemenea iarbii, suntem doar instrumente fără putere prin care El îşi manifestă propria Sa putere.

Porunca divină este: „[…] creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3:18). Dar cum să creştem? Aşa cum sămânţa creşte în pământ. Ascultaţi cuvântul lui Hristos: „El a mai zis: «Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum»” (Marcu 4:26-27). Se poate să nu ştim cum răsare în noi sămânţa bună a cuvântului lui Dumnezeu, cum creşte şi aduce roadă, dar aceasta nu are importanţă. „Dumnezeu îi dă un trup după cum voieşte” (1 Corinteni 15:38). Partea noastră este să ne supunem gospodarului divin. Partea Sa este să producă roade desăvârşite.

Creşterea plantelor este folosită în mod repetat în Scriptură pentru a ilustra dezvoltarea unui creştin. Apostolul Pavel spune: „Sunteţi câmpul lui Dumnezeu”[4]. Aşa zice Domnul: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimes să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi «terebinţi ai neprihănirii», «un sad al Domnului», ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:1-3)

Reţineţi faptul că totul este al lui Dumnezeu. Noi suntem ogorul Său. Noi suntem plantele Sale pentru ca El să fie slăvit. Dar observaţi, în continuare, cum comparaţia cu creşterea plantelor este extinsă. Urmăriţi cum mântuirea din păcat – o viaţă neprihănită – este, pe drept cuvânt, asemănată cu sămânţa aruncată de cineva pe pământ.

„Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei. Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor” (Isaia 61:10-11).

Este minunat ce poate face Dumnezeu, numai de i-am da voie! Nu e nimeni care să întrebe: „Dacă este aşa de puternic, de ce nu Îşi urmează calea fără să ţină seama de noi?”. Pur şi simplu pentru că puterea Sa este puterea dragostei, iar dragostea nu foloseşte forţa. Dumnezeu vrea ca toată lumea din univers să fie mulțumită, aşa că El acordă tuturor o desăvârşită libertate de a alege ceea ce doresc. El le prezintă valoarea relativă a lucrurilor şi îi imploră să aleagă ce este bun. Dar, dacă cineva este hotărât să aleagă ce este rău, atunci El îl lasă să primească ceea ce doreşte. El va avea oameni liberi în împărăţia Sa, nu sclavi şi prizonieri. Exact asta ar fi ei dacă El i-ar mântui împotriva voinţei lor. El doreşte slujitori în care să aibă încredere, în orice parte a universului; dar, dacă ar forţa pe cineva să primească mântuirea, ar trebui să se folosească de forţă ca să-i păstreze în împărăţie. Hristos a venit să predice eliberarea prizonierilor şi El nu-şi propune să-i elibereze ca să fie robi.

Dar, dacă cineva doreşte mântuirea, indiferent cât de mic şi de slab este, sau cât de neimportant poate fi în ochii lumii, chiar dacă este privit ca iarba călcată sub picioare, Dumnezeu poate lucra minuni cu el. Dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine se aruncă în foc, cu atât mai mult va îmbrăca El cu putere oamenii pe care i-a făcut după chipul Său, dacă aceştia I se supun. Promisiunea că El ne va îmbrăca nu se referă exclusiv la îmbrăcămintea pentru trup. „Oare nu este viaţa mai mult decât hrana?” (Matei 6:25). Dacă El ne dă lucrurile de cea mai mică importanţă, cu siguranţă că ne va da şi ceea ce este de o valoare infinită. Astfel, făgăduinţa lui Dumnezeu că El va face mai mult decât să ne îmbrace asemenea iarbii, se referă şi la haina mântuirii şi mantia neprihănirii cu care urmează să fim îmbrăcaţi. Aceeași putere care lucrează aşa de minunat în micuţul fir de iarbă, va lucra cu şi mai multă forţă în omul care se încrede în Domnul.

„Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes” (Matei 6:28) .

Acest lucru este scris pentru a ne încuraja și pe noi în creşterea în har. Aşa cum cresc ei, trebuie să creştem şi noi. Să citim câteva cuvinte inspirate care arată clar că dezvoltarea crinului este doar o ilustraţie a creşterii în har a creştinului: 

„Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: «Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai şi nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: ,Dumnezeul nostru!’ Căci la tine găseşte milă orfanul.»” (Osea 14:1-3) .

Fără îndoială că în acest pasaj Domnul se referă la păcat şi neprihănire. El spune poporului Său care s-a îndepărtat de El să se întoarcă şi le arată ce cuvinte să rostească când se vor întoarce. Observaţi că ei urmează să spună că nu se vor mai încrede la lucrarea mâinilor lor. Lucrările lor nu trebuie să provină de la sine, ci trebuie să fie lucrate în Dumnezeu. Să citim acum asigurarea pe care o dă acelora care se întorc la El astfel: 

„Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei! Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul şi va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului şi miresmele lui ca ale Libanului. Iarăş vor locui la umbra lui, iarăş vor da viaţă grâului, vor înflori ca via şi vor avea faima vinului din Liban” (Osea 14:4-7).

Dar aceasta nu este tot. Poporul lui Dumnezeu este via Sa, o odraslă sădită de mâna Sa, astfel ca El să poată fi proslăvit. Însă El nu poate fi proslăvit dacă ei ar fi distruşi datorită lipsei de atenţie din partea Sa. Aşa că El îi asigură de grija Sa constantă.

„În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei celei mai alese: «Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni. N-am nicio mânie. Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi merge la luptă împotriva lor şi-i voi arde pe toţi, afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.» În vremile viitoare, Iacov va prinde rădăcină, Israel va înflori şi va odrăsli, şi va umplea lumea cu roadele lui” (Isaia 27:2-6).

Dar de ce este nevoie să continuăm această comparaţie? Chiar dacă am încerca, tot n-am putea epuiza Scripturile. Singurul scop al acestei cărţi este de a conduce pe cititor la un studiu mai serios al cuvântului şi ca acesta să şi-l însuşească ca pe cuvântul plin de viaţă al viului Dumnezeu, care lucrează eficient în toţi cei care cred. Nu-l îndepărtaţi pe Dumnezeu, ci faceţi ca credinţa voastră să dovedească că El este aproape, un ajutor prezent la necaz. El este un Dumnezeu aproape, nu îndepărtat, şi nimic nu este prea greu pentru El. El Şi-a înscris dragostea şi puterea în toată creaţiunea şi doreşte să ne vorbească prin lucrurile pe care Le-a făcut. Prin El toate lucrurile se ţin. Acelaşi cuvânt prin care universul a fost adus la existenţă şi care a poruncit pământului: „Să dea iarbă”, ne vorbeşte prin cuvintele legii lui Dumnezeu. Dar legea Sa nu este un decret aspru, lipsit de viaţă, pe care muritorii slabi să încerce în zadar să-l respecte, în timp ce Dumnezeu îi priveşte cu un ochi sever, gata să le reproşeze şi să-i pedepsească pentru eşec; dar noi știm că „porunca Lui este viaţă veşnică” (Ioan 12:50). Acel cuvânt care ne spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”[5], revarsă din plin în inimile noastre acea dragoste, tot aşa cum cuvântul lui Dumnezeu face să rodească plantele. Atunci putem cânta:

Ce blânde sunt poruncile Lui!

„Ce blânde sunt poruncile Lui!
Cât de bune-ale Sale precepte!
Vino, lasă-ți povara Domnului
Și-n a Sa grijă mereu te-ncrede.

Sub ochiul Lui cel vigilent
Sființii Săi vor sta la adăpost.
Mâna ce ține toată natura
Îi va veghea pe-ai Săi din avanpost.

De ce să cazi sub povara-ți grea
Ce mintea atât îți chinui?
La Tatăl tău ceresc grăbește
Și-o dulce alinare vei găsi!

Își dovedește marea-I bunătate
În fiecare zi care se scurge;
Îți voi preda povara la picioare,
Cântecul meu la Tine va ajunge.”

How gentle God's commands!

“How gentle God’s commands!
How kind His precepts are!
Come, cast your burdens on the Lord,
And trust His constant care.”

„Beneath His watchful eye
His saint securely dwell;
That hand that bears all nature up
Shall guard His children well.”

“Why should this anxious load
Press down your weary mind?
Haste to your Heavenly Father’s throne.
And sweet refreshment find.”

“His goodness stands approved
Through each succeeding day;
I’ll drop my burden at His feet,
And bear a song away.”[6]

Note de subsol

[1] J. G. Whittier, „Christ in the tempest” („Hristos în furtună”) (n.ed.).
[2] Geneza 1:11, KJV (n.ed.).
[3] Alexander Pope, „An Essay on Man: Epistle I” (Eseu despre om: epistola 1”) (n.ed.).
[4] 1 Corinteni 3:9, KJV (n.t.).
[5] Luca 10:27.
[6] Philip Doddridge, „How gentle God's commands!”. Versurile compun un binecunoscut imn creștin (n.ed.).