„Și iată, i-au adus un paralitic, zăcând pe un pat; și Isus, văzând credința lor, a spus paraliticului: «Îndrăznește, fiule; păcatele tale îți sunt iertate.» Și iată, unii dintre scribi au spus în ei înșiși: «Acesta blasfemiază.» Și Isus, cunoscându-le gândurile, a spus: «Pentru ce gândiți voi rău în inimile voastre? Fiindcă ce este mai ușor a spune: ,Păcatele tale îți sunt iertate, sau a spune: Ridică-te și umblă?’ Dar ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, (atunci i-a spus paraliticului): Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă.» Și s-a ridicat și s-a dus acasă. Iar mulțimile văzând, s-au minunat și au glorificat pe Dumnezeu, care a dat astfel de putere oamenilor” (Matei 9:3-8 – KJV).

Una dintre cele mai comune expresii regăsite printre creștinii cu numele, când vine vorba de aspecte religioase, este următoarea: „Pot înțelege și crede că Dumnezeu mă iartă de păcat, dar mi-e greu să cred că El mă poate feri de păcat.” O astfel de persoană mai are mult de învățat legat de ce înseamnă că Dumnezeu iartă păcatele. Este adevărat că persoanele care se exprimă astfel, deseori, au pace într-o anumită măsură în credința că Dumnezeu i-a iertat sau le va ierta păcatele, dar din cauza eșecului de a cuprinde puterea  iertării, se privează de multă binecuvântare de care s-ar putea bucura.

Să ținem cont de afirmația: „[…] acestea sunt scrise, ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și astfel, crezând, să aveți viață prin numele Lui”, nu doar de minunea din fața noastră. Scribii nu au crezut că Isus poate ierta păcatele. El l-a vindecat pe omul paralitic pentru a demonstra că are puterea de a ierta păcatele. Minunea a fost făcută cu scopul explicit de a ilustra lucrarea iertării păcatelor și de a-i demonstra puterea. Isus i-a spus paraliticului: „Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă”, pentru ca ei și noi să cunoaștem puterea Sa de a ierta păcatul. Prin urmare, puterea manifestată în vindecarea acelui om este puterea folosită în iertarea păcatelor.

Rețineți în mod special că efectul cuvintelor lui Isus a continuat după ce au fost rostite. Ele au făcut o schimbare în om, și schimbarea a fost permanentă. La fel trebuie să fie și în ce privește iertarea păcatelor. Ideea obișnuită este că, atunci când Dumnezeu iartă păcatul, schimbarea este în El, nu în om. Se învață că, într-un final, Dumnezeu încetează să mai aibă ceva împotriva celui care a păcătuit. Însă aceasta împlică faptul că Dumnezeu a avut un resentiment împotriva omului, ceea ce nu este cazul. Dumnezeu nu este om. El nu nutrește dușmănie, nici vreun sentiment de răzbunare. El nu iartă păcătosul pentru că are un sentiment de ciudă împotiva acestuia, ci pentru că păcătosul a avut ceva în inima sa. Dumnezeu este în totalitate drept, omul este cu totul greșit, de aceea Dumnezeu iartă omul, pentru ca și acesta să poată fi în totalitate drept.

Când Isus, ilustrând iertarea păcatelor, i-a spus omului: „Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă”, omul s-a ridicat ascultător la glasul Său. Puterea ce se afla în cuvintele lui Isus l-a ridicat și l-a vindecat. Acea putere a rămas în el. Iar în tot timpul care a urmat, omul a umblat prin puterea ce i s-a dat la înlăturarea paraliziei, cu condiția, bineînțeles, că el și-a păstrat credința. Acest lucru este exemplificat de psalmistul care spune: „Am așteptat cu răbdare pe Domnul; și El s-a aplecat spre mine și a ascultat strigătul meu. M-a scos, de asemenea, din groapa pieirii, din noroiul mocirlos și mi-a așezat picioarele pe stâncă și mi-a întemeiat umbletele” (Psalmii 40:1-2 – KJV).

Există viață în cuvintele lui Dumnezeu. Isus a spus: „[…] cuvintele pe care vi le spun Eu, sunt duh și sunt viață” (Ioan 6:63). Cuvântul primit prin credință aduce în suflet Duhul și viața lui Dumnezeu. Așadar, când sufletul pocăit aude cuvintele: „Îndrăznește, fiule; păcatele tale îți sunt iertate”, și primește aceste cuvinte ca pe cuvintele vii ale viului Dumnezeu, el este un om diferit, deoarece o nouă viață a luat naștere în el. Doar puterea iertării lui Dumnezeu este cea care îl ferește de păcat. Dacă omul păcătuiește după ce a primit iertarea, aceasta se întâmplă pentru că nu a înțeles deplinătatea binecuvântării ce i-a fost oferită prin iertarea păcatelor sale.

În cazul nostru, omul a primit o nouă viață. Condiția sa de om paralizat era pur și simplu pierderea vieții normale. Era parțial mort. Cuvintele lui Hristos i-au oferit viață proaspătă. Dar viața nouă ce a fost oferită corpului său și care i-a dat posibilitatea să umble, era doar o ilustrație, atât pentru el, cât și pentru cărturari, a vieții nevăzute a lui Dumnezeu pe care a primit-o prin cuvintele „păcatele tale îți sunt iertate”, și care l-au făcut o făptură nouă în Hristos.

Cu acest exemplu simplu și clar din fața noastră putem înțelege unele dintre cuvintele apostolului Pavel care, în caz contrar, ar fi „greu de înțeles”. În primul rând, citim Coloseni 1:12-14 (KJV): „Aducând mulțumiri Tatălui, care ne-a făcut demni de a fi părtași moștenirii sfinților în lumină, care ne-a eliberat din puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului Său iubit, în care avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Priviți aceeași declarație privitoare la mântuirea prin sângele lui Hristos în 1 Petru 1:18-19 și Apocalipsa 5:9.

Notați două aspecte: noi avem răscumpărarea prin sângele lui Hristos, iar această răscumpărare reprezintă iertarea păcatelor. Dar sângele reprezintă viața. Vezi Geneza 9:4 și Apocalipsa 17:13-14. Prin urmare, Coloseni 1:14 ne spune că noi avem răscumpărarea prin viața lui Hristos. Însă nu spune Scriptura că suntem împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său? Ba da, și chiar acest lucru este învățat aici. Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din toată nelegiuirea” (Tit 2:14). El „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre” (Galateni 1:4). Dăruindu-Se pe Sine, El Își dăruiește viața. Prin revărsarea sângelui Său, El și-a revărsat viața. Însă renunțând la viața Sa, El ne-o oferă nouă. Acea viață este neprihănire, tocmai neprihănirea desăvârșită a lui Dumnezeu, astfel că atunci când o primim, noi suntem „făcuți dreptatea [neprihănirea] lui Dumnezeu în El”. Ceea ce ne împacă pe noi cu Dumnezeu este primirea vieții lui Hristos, în timp ce suntem botezați în moartea Sa. În acest fel noi suntem „îmbrăcați cu omul nou, care, conform lui Dumnezeu, este creat în dreptate [neprihănire] și adevărată sfințenie”, „după chipul Celui ce l-a creat” (Efeseni 4:24, Coloseni 3:10).

Acum putem citi Romani 3:23-25 (KJV) și vedem că nu este atât de dificil: „Fiindcă toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu; fiind declarați drepți [adică, făcuți neprihăniți, sau înfăptuitori al legii] în dar prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus; pe care Dumnezeu L-a pus în față să fie ispășire prin credința în sângele Lui, să declare dreptatea Lui, pentru trecerea cu vederea [alungarea] a păcatelor din trecut, prin îngăduința lui Dumnezeu.”

Toți au păcătuit. Întreaga viață a fost păcat. Inclusiv gândurile au fost rele. (Marcu 7:21). Și a fi carnal însemnă moarte. Prin urmare, viața păcatului este o moarte vie. Dacă sufletul nu e eliberat de aceasta, va avea ca sfârșit moarte eternă. Nu există putere în om pentru a obține neprihănirea din legea sfântă a lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu, în mila Sa, pune neprihănirea Sa peste toți cei care cred. El ne face neprihăniți în dar prin bogățiile harului Său. El face acest lucru prin cuvintele Sale, deoarece El declară, rostește neprihănirea Sa în și peste toți cei ce cred în sângele lui Hristos, care cred că El este neprihănirea lui Dumnezeu, „căci în El locuiește trupește toată plinătatea lui Dumnezeu”. Iar această declarare sau rostire a neprihănirii lui Dumnezeu asupra noastră, reprezintă iertarea sau înlăturarea păcatului. Astfel înlătură Dumnezeu viața păcătoasă, punând în locul ei propria Sa viață neprihănită. Aceasta este puterea iertării de păcat. Este „puterea unei vieți fără sfârșit”.

Acesta este începutul vieții creștine. Reprezintă primirea vieții lui Dumnezeu prin credință. Cum este menținută? La fel cum a fost începută. „De aceea, așa cum L-ați primit pe Hristos Isus Domnul, așa să umblați în El” (Coloseni 2:6). Pentru că „cel neprihănit va trăi prin credință”. Secretul trăirii vieții creștine este pur și simplu acela de a apuca cu fermitate viața care, primită la început, iartă păcatul.

Dumnezeu iartă păcatul prin înlăturarea lui. El îl îndreptățește pe cel nelegiuit făcându-l evlavios. Dumnezeu îl împacă pe păcătosul rebel cu Sine, prin înlăturarea răzvrătirii sale și prin faptul că îl face un om loial și supus legii.

Uneori se spune: Dar e dificil de înțeles cum putem să avem viața lui Dumnezeu ca fapt real; nu poate fi real, întrucât aceasta este prin credința pe care o avem. Deci, bietul paralitic a obținut prin credință putere și o viață nouă. Dar a fost tăria sa mai puțin reală? Nu a fost un fapt real că a primit putere? Nu poate fi înțeles? Bineînțeles că nu, pentru că este o manifestare a dragostei lui Dumnezeu „care întrece cunoașterea”. Dar noi o putem crede și putem înțelege realitatea, iar apoi vom avea o veșnicie în care să studiem minunea acesteia. Citiți din nou și din nou povestirea vindecării omului paralitic și meditați asupra ei până devine o realitate vie pentru voi, și mai apoi amintiți-vă că „acestea sunt scrise, ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și astfel, crezând, să aveți viață prin numele Lui”.