„Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: «Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?»” (Psalmii 8:3-4).

Aşa vorbea psalmistul şi aceasta trebuie să fie atitudinea tuturor celor care au o concepţie corectă despre lucrările lui Dumnezeu. Este ceva obişnuit ca oamenii să aibă o părere foarte bună despre ei înşişi şi despre meritele lor, în aşa măsură încât ei uită de dependenţa lor faţă de Dumnezeu. Este firesc ca omul să se simtă independent, să-şi închipuie că se susţine singur şi că poate chiar să-şi continue propria existenţă.

Tendinţele gândirii omeneşti sunt adecvat descrise de un istoric atunci când spune despre filozofii antici că, în căutarea lor sublimă privind natura omenească, „judecata lor a fost adesea călăuzită de imaginaţie, iar imaginaţia lor a fost stimulată de orgoliul lor. Când priveau cu satisfacţie nivelul de dezvoltare al capacităţilor lor mentale, când îşi foloseau diversele facultăţi ale memoriei, ale imaginaţiei şi ale raţionamentului în cele mai profunde speculaţii sau în cele mai importante activităţi, şi când meditau asupra dorinţei de a se bucura de faimă, care-i transporta în veacurile viitoare, mult dincolo de graniţele morţii şi ale mormântului, ei nu doreau să fie confundați cu animalele pământului sau să admită că o fiinţă, pentru al cărei statut înalt au avut cea mai sinceră admiraţie, ar putea fi limitată doar la o bucată de pământ şi la câţiva ani”[1].

Chiar în acest fel îi descrie și apostolul Pavel: „[…] fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare” (Romani 1:21-23). Erau atât de mândri şi suficienţi încât „n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor” (versetul 28).

Cu totul alta este dispoziţia celui cu adevărat înţelept. Regele David, de asemenea, a făcut și el câteva cercetări în domeniul naturii umane, dar dintr-un punct de vedere diferit. Dorinţa sa era de a afla ce spune Dumnezeu despre el:

„Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi am zis: «Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt.» Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine” (Psalmii 39:3-5).

De asemenea, având în vedere groapa pe care şi-au săpat-o singuri păgânii, şi în care au și căzut, precum şi felul în care ei se lăudau înaintea lui Dumnezeu, el se ruga: „Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să ştie popoarele că nu sunt decât oameni” (Psalmii 9:20). Gândiţi-vă – doar oameni. Popoarele se lăudau cu faptul că erau oameni şi se considerau competenţi să se dispenseze cu totul de Dumnezeu. Însă cuvântul lui Dumnezeu spune că ei sunt doar oameni. Omul nu este nimic în sine. Și nici nu poate fi ceva decât în măsura în care Dumnezeu îi oferă ocazii şi îi dă putere.

Să ne oprim un moment şi să citim ce spune Scriptura despre originea omului: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.» Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:26-27). „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7).

Asemenea animalelor, el a fost luat din ţărână. El nu este decât „praf şi cenuşă”[2]. El nu are niciun motiv să se laude, nici măcar faţă de animalele care sunt sub stăpânirea sa, pentru că numai datorită puterii lui Dumnezeu, care poate face din acelaşi lut un vas pentru cinste şi altul pentru ocară, doar astfel se deosebeşte el în vreun fel de acestea. Pământul este sursa tuturor creaturilor însufleţite: „Toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână” (Eclesiastul 3:20). După moarte şi descompunere, ţărâna din care este făcut un prinţ nu poate fi deosebită de cea a unui sărac, nici chiar de cea a câinelui său. Dacă, în final, el nu împărtăşeşte soarta animalelor şi nu este dat uitării, este numai pentru că a fost destul de smerit ca să accepte înţelepciunea care vine de la Dumnezeu. „Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe care le tai” (Psalmii 49:20). „O, de ce trebuie să fie duhul muritorului atât de mândru?”[3]

Omul este făcut din ţărână ca să-şi amintească că, prin el însuşi, nu este nimic. Dar el este, de asemenea, făcut după chipul lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte posibilităţile infinite care-i stau în faţă, în relație cu însuşi Dumnezeu. În el însuşi nu are mai multă putere decât praful pe care calcă, dar este capabil de cele mai măreţe realizări prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Şi, oricât de ciudat ar părea, are cele mai mari posibilităţi atunci când este cel mai conştient de slăbiciunea sa: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10).

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Nici măcar prin aceasta omul nu poate pretinde superioritate. Animalele pământului respiră acelaşi aer ca omul. Pentru el, la fel ca pentru ele, acesta este darul lui Dumnezeu. Într-adevăr, chiar faptul că respiraţia este în nările sale este o dovadă de fragilitate. „Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22). Aceasta este suflarea de viaţă pe care Dumnezeu i-a dat-o; dar cât de uşor o poate pierde. „Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov 4:14).

Cum poate fi aşa când viaţa i-a fost dată de Dumnezeu? Nu pentru că viaţa lui Dumnezeu ar fi fragilă, ci deoarece stăpânirea pe care o are omul asupra ei este atât de slabă. În mâna lui Dumnezeu se află suflarea fiecărei creaturi însufleţite şi, după plăcerea Sa, El şi-o poate retrage oricând. „Dacă nu s-ar gândi decât la El, dacă Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână” (Iov 34:14-15). „[…]până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). Până acum nu am găsit nimic cu care omul ar putea să se laude.

Cât de firesc este ca oamenii, la nevoie, să se îndrepte spre alt om sau spre o putere omenească. Şi totuşi niciun om de pe pământ nu are puterea de a-şi schimba propria sa condiţie fizică. El nu-şi poate schimba culoarea părului şi nici să adauge un centimetru la statura sa. „Ei se încred în avuţiile lor şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare. Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Psalmii 49:6-7). De aceea suntem îndemnaţi: „Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său! El a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ea. El ţine credincioşia în veci” (Psalmii 146:5-6).

Nu există viaţă decât de la Dumnezeu. „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina” (Psalmii 36:9). Dar viaţa este neprihănire: „Fiindcă a gândi carnal este moarte; dar a gândi spiritual, viaţă şi pace” (Romani 8:6 – KJV). Păcatul este moarte şi este de la Satana, iar Fiul lui Dumnezeu s-a arătat pentru a nimici lucrările diavolului. În cele din urmă, păcatul va fi îndepărtat din univers şi, în mod necesar, toți cei a căror viaţă este încă păcat, trebuie să fie îndepărtaţi împreună cu el. Hristos este neprihănirea lui Dumnezeu pentru că numai Dumnezeu este bun, iar în Hristos se află toată plinătatea Dumnezeirii. De aceea, numai cei care Îl au pe Hristos pot avea speranţa vieţii veşnice. De fapt, ei nici nu au acum o viaţă reală. „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12). Ba mai mult chiar: „[…] cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36).

Este adevărat că va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi, cât şi a celor nelegiuiţi, dar numai cei neprihăniţi vor învia pentru a primi viaţa; cei care au făcut răul ies din mormântul lor numai pentru judecată (Ioan 5:28-29). Partea lor va fi: „[…] ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:9). Deoarece ei nu au neprihănirea, care în ea însăși este viaţă, nu există nimic prin care existenţa lor să fie continuată.

Din toate acestea omul trebuie să înveţe că numai în Dumnezeu există speranţă, că El este suveran şi că puterea este numai a Lui. Nu numai individul, ci „toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune” (Isaia 40:17). Dar, deşi aceasta ar trebui să-l smerească pe om, cu niciun chip nu trebuie să-l descurajeze. Într-adevăr, aceasta este o încurajare deoarece, la fel cum Dumnezeu a făcut universul din nimic, tot aşa El poate să-l ia pe omul care se încrede în El şi să facă din el tot ceea ce dorește. Și aceasta cu scopul „ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: «Cine se laudă, să se laude în Domnul»” (1 Corinteni 1:29-31). Omului nu trebuie să-i fie ruşine să-şi recunoască umila sa origine, din moment ce, prin Hristos, el poate face toate lucrurile.

Din slăbiciunea omenească putem învăţa o nouă lecţie încurajatoare datorită faptului că numai în umilinţă se găseşte adevărata înălţare. Deoarece toate lucrurile vin de la Dumnezeu, omul poate ajunge în cea mai înaltă poziţie numai atunci când recunoaşte, din toată inima, că nu este nimic şi se supune puterii iubitoare a lui Dumnezeu. Capitolul 40 din Isaia conţine solia care va pregăti un popor pentru venirea Domnului în slavă. Este o solie de mângâiere, pentru că vorbeşte despre puterea lui Dumnezeu. Iată solia:

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui. Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.» Un glas zice: «Strigă!» – Şi eu am răspuns: «Ce să strig?» – «Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.» În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:1-8).

Pregătirea oamenilor pentru venirea în slavă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, atunci când va veni pentru a răsplăti pe fiecare om după faptele sale, se va face prin acceptarea deplină a soliei care proclamă că omul nu este nimic şi că Dumnezeu este totul. Numai a Lui este puterea, iar cuvântul Său lucrează eficient în oricine crede. Faptele care vor fi acceptate la judecată vor fi cele care sunt făcute în Dumnezeu. „Orice făptură este ca iarba.” Dar am văzut că iarba ne oferă cel mai minunat exemplu de manifestare a puterii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu a fost cel care a spus: „Pământul să dea iarbă.” Acesta este cuvântul care este viu şi rămâne în veac şi care ne este predicat prin evanghelie. Am văzut cum puterea cuvântului face ca micul fir de iarbă să îşi facă drum spre suprafaţă şi lumină, în ciuda bulgărilor grei de pământ care-l apasă. Puterea infinită se manifestă în lucrul firav. La fel lucrează cuvântul puterii în cei care cred din toată inima. Cel care recunoaşte că nu este nimic – slab şi neajutorat ca iarba – va fi întărit să facă lucruri mari şi va fi ridicat deasupra pământului, în lumina prezenţei lui Dumnezeu.

Note de subsol

[1] Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, cap. XV, par. 18.

[2] Vezi Geneza 18:27.

[3] Probabil o referire la un poem binecunoscut al lui William Knox, „Mortality”, al cărui prim vers este cel citat: „O why should the spirit of mortal be proud?” (n.ed.).