Cea dintâi dintre toate poruncile este, “Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este mai mare poruncă ca acestea. În aceste două porunci se cuprinde toată legea şi profeţii.” Mat. 22:37-40.

Prin natura şi în circumstanţele existenţei lor, între oricare două creaturi din univers se află aceste două porunci. Astfel, ele erau în existenţa primelor două creaturi care au un loc întotdeauna in univers.

Când prima inteligenţă a fost creată şi nu exista o altă creatură în afară de ea, întrucât îşi datora existenţa Creatorului său, întrucât datora Creatorului ei tot ce era şi tot ce putea fi, inimă, suflet, măreţie, minte şi putere; se cuvenea să îşi arate recunoştinţa pentru toate acestea şi să iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea sa. Aceasta este prima dintre toate poruncile. Este prima, prin natura lucrurilor şi în virtutea existenţei celei dintâi şi a oricărei alte creaturi inteligente.

Dar cea de-a doua nu şi-ar fi avut locul dacă ar fi existat doar o singură creatură inteligentă în univers; pentru că ea nu ar fi avut un aproape. Însă când cea de-a doua făptură a fost creată, cea dintâi dintre toate poruncile a devenit cea dintâi, egală cu cealaltă: cea de-a doua mare poruncă există prin natura lucrurilor şi în virtutea existenţei celor două creaturi inteligente, la fel cum prima poruncă exista prin natura lucrurilor şi datorită existenţei primei creaturi.

Fiecare dintre cele două inteligenţe create datorează Domnului tot ceea ce sunt şi ceea ce au, şi tot ceea ce pot avea. Niciuna dintre ele nu are ceva derivat de la sine. Fiecare datorează totul lui Dumnezeu. Nu există între ele niciun motiv de deosebire. Şi aceasta din pricina onoarei pe care fiecare o datorează lui Dumnezeu; căci pentru fiecare, Dumnezeu este totul în toţi. De aceea, cea de-a doua mare poruncă există la fel de cert ca şi prima; şi sunt înscrise în natura şi circumstanţele existenţei făpturilor inteligente. În consecinţă, “nu este poruncă mai mare ca acestea.”

Aceste două porunci, există astfel, în natura heruvimilor, serafimilor, îngerilor şi oamenilor. Imediat ce omul a fost creat, prima dintre toate poruncile a fost prezentă, chiar dacă nu ar fi existat nicio altă făptură in univers. Iar de îndată ce a fost creată femeia, cele două mari porunci au existat. Şi nu era o altă poruncă mai mare decât acestea.

Dacă aceste două mari porunci ar fi fost păzite de om pe pământ, adică dacă omul nu ar fi păcătuit niciodată, ar fi existat întotdeauna religia perfectă şi supremă; şi niciodată nu ar fi existat vreun stat. Dumnezeu ar fi fost recunoscut întotdeauna şi de către oricine ca singurul Conducător, legea Sa ca singura lege, autoritatea Sa ca singura autoritate. Ar fi existat guvernare, dar numai guvernarea lui Dumnezeu. Ar fi existat societate, dar numai societatea sfinţilor. Dar nu ar fi existat şi nici nu ar fi putut exista niciun stat.

De aceea, păzirea acestor două prime porunci dintre toate poruncile în orice timp şi orice loc, ceea ce înseamnă simplu loialitate creştină, este o separare absolută a religiei de stat în toţi cei care le păzesc. În felul acesta principiul separării religiei de stat consistă în însăşi existenţa fiecărei făpturi inteligente.

Însă omul a păcătuit. Păcătuind, s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar omenirea nu L-a mai iubit pe Dumnezeu cu toată inima, nici pe aproapele ca pe sine însuşi. Creştinismul a fost introdus ca să aducă omul înapoi la poziţia şi la relaţiile originale, pe care le-a pierdut. “Noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Isus Hristos pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Ef. 2:10. Hristos a suferit pentru noi, “Cel drept pentru cei nedrepţi ca să ne aducă la Dumnezeu.” 1 Petru 3:18.

Întrucât singurul mare scop al creştinismului este acela de a restaura omul la condiţia şi relaţia originală cu Dumnezeu, rolul său este de a-l readuce în starea în care să poată iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, cu toată puterea, şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi. Este de a-l readuce în ascultarea de aceste prime două dintre toate poruncile. Este de a-l restaura în perfecta şi suprema religie.

Am văzut că o asemenea stare a lucrurilor păstrată de la început, ar fi însemnat absoluta separare a religiei de stat; pentru că niciodată nu ar fi existat vreun stat. Iar cum marele scop al creştinismului este de a restaura omul complet la acea condiţie, este foarte conclusiv că în esenţa lui creştinismul, de la început până la sfârşit, cere în mod necesar absoluta separare a religiei de stat în toţi cei ce îl mărturisesc.

Nu trebuie uitat că totala separare a religiei de stat în cei care mărturisesc religia, poate fi menţinută numai dacă acele persoane sunt ele însele separate de stat. Fiindcă este aşa de clar, încât este indiscutabil, că dacă mărturisitorul religiei este el însuşi o parte a statului, atunci în el este unită religia cu statul.