Isus Hristos a venit în lume ca să aducă oamenilor adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, deoarece “Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” 2 Cor. 5:19.

El a venit să descopere oamenilor împărăţia lui Dumnezeu - să enunţe principiile ei, să manifeste spiritul ei, să descopere caracterul ei. Despre aceasta El spunea: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Ioan 18:36. “Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.” Ioan 3:3. Iar apostolii au declarat că “Împărăţia lui Dumnezeu este... neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Rom. 14:17.

“Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Orice împărăţie, orice stat, orice guvernare a oamenilor, este cu totul din lumea aceasta şi numai din lumea aceasta. Dar, cum poate cineva să aparţină unei împărăţii sau stat omenesc, şi împărăţiei lui Dumnezeu în acelaşi timp? Aceia care aparţin bisericii, aparţin împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că biserica este biserica lui Dumnezeu, şi nu este din lumea aceasta, - este compusă din cei “scoşi din lume.” Cei ce aparţin statului sunt din lumea aceasta, deoarece statul este cu totul din lumea aceasta.

De fapt, nu i-au fost oferite lui Isus “toate împărăţiile lumii, cu toată slava lor”, ca să fie ale Lui? De ce nu le-a luat ca să domnească peste ele, să le convertească şi să le salveze astfel? Nu putea face asta întrucât, a le primi, ar fi însemnat că-l recunoaşte pe “dumnezeul acestei lumi”, prin care i-au fost oferite. Luca 4:5-8. Aşa este întotdeauna. Întotdeauna împărăţia lumi acesteia este oferită numai de satana, iar ce sunt ai lui Hristos o vor refuza, aşa cum a făcut Exemplul nostru, şi aşa cum a făcut Moise, tipul şi înaintaşul Său ales.

Hristos a fost şi este întruchiparea bisericii şi a întregului creştinism. De aceea, şi în felul acesta, în Cuvântul lui Hristos, în tocmai principiile cauzei lui Hristos, este învăţată separarea bisericii - a creştinătăţii - de stat, atât de complet şi în toate privinţele la fel ca separarea dintre împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia acestei lumi, separare care este atât de totală şi în toate privinţele, la fel ca separarea dintre Dumnezeu şi lumea aceasta.

În acord cu aceasta, Hristos spune în altă parte, “daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Mat. 22:21. Pe vremea aceea, capul Imperiului Roman, personificarea puterii lumii, era Cezarul. Şi în acel sistem mondial roman, se pretindea că tot ce este al Cezarului este al lui Dumnezeu; deoarece pentru toţi oamenii acelui sistem, Cezarul era Dumnezeu. El era prezentat oamenilor ca dumnezeu; oamenilor li se cerea să se închine lui ca şi cum ar fi dumnezeu; era arsă tămâie înaintea imaginii sale ca dumnezeu. În acest sistem statul era divin, iar Cezarul era statul. De aceea, acel sistem era în esenţă o unire între religie şi stat.

Având în vedere aceasta, când Isus a spus “Daţi Cezarului ce este al Cezarului; şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, a negat Cezarului, şi astfel statului, orice atribut sau pretenţie de divinitate. El a arătat că altcineva afară de Cezarul este Dumnezeu. A făcut astfel totală distincţie între Cezar şi Dumnezeu. A făcut totală distincţie între lucrurile care sunt datorate Cezarului şi cele care sunt datorate lui Dumnezeu. Lucrurile care sunt datorate cezarului nu trebuie să fie date lui Dumnezeu. Lucrurile datorate lui Dumnezeu nu trebuie să fie date Cezarului. Acestea sunt două domenii distincte, două personaje diferite, două domenii diferite ale datoriei. De aceea, prin aceste cuvinte, Isus ne-a învăţat extrem de clar, completa separare între religie şi stat; că niciun stat nu poate vreodată să ceară, pe drept, nimic din ceea ce este datorat lui Dumnezeu; şi că atunci când aşa ceva este cerut de către stat, nu trebuie să-i fie acordat.

Din nou: Isus este Exemplul pe care Dumnezeu l-a rânduit ca să fie Ghidul oricărei persoane din această lume, la orice pas care poate fi făcut pe calea cea dreaptă. Orice pas făcut de cineva pe o cale pe care Domnul Isus nu a umblat, este pe o cale greşită. El ne-a lăsat “un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui.” 1 Petru 2:21. Oricine spune că “rămâne în El, trebuie să trăiască aşa cum a trăit Isus.” 1 Ioan 2:6. Iar Isus, niciodată, în niciun fel şi în nicio măsură, nu a luat parte la probleme politice sau în treburile statului. Isus a fost atunci, şi rămâne pentru totdeauna, întruchiparea adevăratei religii. De aceea, în purtarea Sa de o viaţă întreagă trăită în absolută separare de orice ţine de politică sau de treburile statului, este prezentată întregii lumi, şi îndeosebi tuturor celor ce cred în El, totala separare a religiei lui Hristos şi a celor care o au, de orice politică şi de toate treburile statului.

Atât de credincios a fost El acestui principiu încât, când un om i-a cerut: “Spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea”, el a refuzat prin cuvintele: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, după care le-a spus tuturor: “Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui”. Luca 12:13-15. Oh, dacă măcar cei care spun că sunt urmaşii Lui, s-ar fi ţinut departe de toate treburile şi politicile statelor, cât de diferită ar fi fost istoria erei creştine! Ce binecuvântare ar fi fost pentru lume! Ce potop de mizerie şi de necazuri ale omenirii ar fi fost evitate!

De ce s-a ţinut Isus cu atâta persistenţă, departe de toate problemele politice şi de stat? A făcut-o din cauză că toate treburile politice, juridice şi guvernamentale erau conduse cu desăvârşită corectitudine şi cu evidentă dreptate încât nu era loc de ceva mai bun, nu era nevoie de nicio îmbunătăţire, chiar dacă El ar fi sugerat-o? Nu, nicidecum. Niciodată nu a existat mai multă corupţie politică, o mai mare pervertire a justiţiei şi o stricăciune care să pătrundă peste tot în administraţie, ca în acele timpuri. De ce, atunci, Isus nu a chemat la “reformă municipală”? De ce nu a organizat o “ Ligă pentru Lege şi ordine”? De ce nu s-a deghizat şi nu a intrat prin localuri rău famate şi în bârlogul jucătorilor de noroc pentru a surprinde victime în violarea legii? Sau de ce nu a angajat spioni pentru a face acelaşi lucru, ca să aducă reprezentanţilor legii, dovezi ale greşelilor lor administrative, dovezi cu care să-i acuze şi să-i oblige să aplice legea, reformând astfel oraşul, regenerând societatea, salvând statul, şi instaurând astfel împărăţia lui Dumnezeu? De ce? Poporul era pregătit să facă orice de felul acesta li s-ar fi sugerat. Ei erau gata să coopereze cu El în orice astfel de lucrare de “reformă”. Într-adevăr, poporul era atât de pornit şi atât de serios în această problemă, încât L-ar fi luat cu forţa şi L-ar fi făcut împărat, dacă nu s-ar fi retras dintre ei. Ioan 6:15. De ce, dar, a refuzat El aceasta?

Răspunsul la toate acestea este, pentru că El era Hristos, Mântuitorul lumii, şi venise să ajute omul, nu să-l asuprească; venise pentru a salva oamenii, nu ca să-i distrugă. “Guvernul sub care a trăit Hristos era corupt şi opresiv; peste tot erau abuzuri strigătoare la cer - stoarceri, intoleranţă şi asuprire plină de cruzime. Totuşi Mântuitorul nu a încercat să facă reforme civile. El nu a atacat abuzurile naţionale, nu a condamnat duşmanii naţionali. Nu s-a amestecat în autoritatea sau administraţia celor aflaţi la putere. El, care a fost Exemplul nostru s-a ţinut departe de guvernele pământeşti - nu pentru că era indiferent faţă de nenorocirile oamenilor, ci pentru că remediul nu constă în măsuri pur şi simplu umane şi exterioare. Pentru a fi eficientă, vindecarea trebuie să-i atingă pe oameni individual şi trebuie să regenereze inima.

“Împărăţia lui Dumnezeu nu se stabileşte prin hotărârile curţilor de judecată, ale consiliilor sau adunărilor legislative, nici prin patronajul marilor oameni ai lumii, ci prin implantarea naturii lui Hristos în om prin lucrarea Duhului Sfânt. “Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu”. Aceasta este singura putere care poate realiza înălţarea omenirii. Iar agentul omenesc pentru împlinirea acestei lucrări este învăţarea şi trăirea Cuvântului lui Dumnezeu”. HLL, cap. 55, par. 12.

Hristos este adevăratul Exemplu dat de Dumnezeu fiecărui suflet din lume, ca să fie urmat. Conduita lui Hristos este creştinism. Conformarea cu Exemplul, în conduita fiecărui credincios individual - acesta, şi numai acesta este creştinism în lume. Conduita lui Hristos, Exemplul, a fost de totală separare, în toate lucrurile, de politică şi de afacerile statului. De aceea, creştinismul este totala separare a celui ce crede în Hristos, de politică şi de treburile statului, este totala separare a religiei de stat în credinciosul individual.

În acord cu aceasta, Isus a spus ucenicilor Săi, pentru totdeauna “Voi nu sunteţi din lume, pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii”. Ioan 15:19. Iar Tatălui Său I-a spus, pentru totdeauna, despre ucenicii Săi “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” Ioan 17:16. Aşa că, orice creştin din lumea aceasta, trebuie să fie în lume aşa cum Hristos a fost în lume. “Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. 1 Ioan 4:17. “Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui”. Matei 10:25. Învăţătorul a fost întotdeauna, în toate lucrurile, cu un scop bine definit, complet separat de toate problemele politice şi ale statului. Şi, pentru totdeauna, „ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui”.

Următorul pasaj dintr-o predică a defunctului Thomas Hewlings Stockton prezintă un adevăr profund, şi ar merita să fie păstrat pentru veşnicie în litere strălucind de o slavă eternă:

“Un singur sacrificiu a fost prea mare pentru Hristos, să-l facă. El a fost gata să părăsească tronul universului ca să vină în ieslea din Betleem; a fost dispus să fie crescut ca fiu al unui tâmplar sărac; să fie numit prietenul vameşilor şi păcătoşilor; a fost dispus să fie privit cu ochi geloşi, să fie defăimat de limbi mincinoase, să fie urât de inimi criminale şi trădat de mâini prietenoase, să fie lepădat de către buze care i-au făgăduit credinţă, să fie respins de către preoţi apostaţi, de către gloata înşelată şi de către conducători cuprinşi de laşitate; a fost dispus să fie condamnat la crucificare, să-şi ducă crucea, să fie pironit pe cruce, să sângereze, să geamă, să înseteze şi să moară pe cruce. Dar nu a fost dispus să poarte o coroană pământească sau o haină de rege omenească, să mânuiască un sceptru pământesc sau să exercite o stăpânire pământească. Acesta ar fi fost un sacrificiu prea mare. E adevărat că a purtat coroana de spini şi haina de purpură şi stacojiu pe care au pus-o peste El, şi a suportat exclamaţia “plecăciune Ţie, Împăratul Iudeilor!”. Dar a făcut-o doar pentru că a preferat batjocura în locul realităţii, revărsând astfel un infinit dispreţ asupra acestora, nu numai prin faptul că le-a refuzat la începutul lucrării Sale, dar mai mult prin acceptarea batjocoririi lor, la încheierea lucrări Sale.”

Acesta este creştinismul lui Isus Hristos, în ce priveşte marea problemă dintre religie şi stat. Acesta, la fel ca toate instrucţiunile lăsate de Dumnezeu de la creaţiune încoace, ne cheamă mereu la o completă separare între religie şi stat, în toate lucrurile şi în toţi oamenii, pentru ca creştinul să se poată bucura de lucruri infinit mai înalte.