În capitolele treisprezece şi paisprezece din Romani se află una dintre din cele mai puternice argumentări din Biblie referitoare la totala separare dintre biserică şi stat - separarea dintre ceea ce este datorat lui Dumnezeu şi ceea ce se datorează Cezarului.

Mai întâi se face o recunoaştere a dreptului statului de a exista şi de a cere supunere şi tribut: “Orice suflet să fie supus stăpânirilor celor mai înalte. Stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” “Pentru aceasta să plătiţi şi birurile.” “Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul daţi-i birul; cui datoraţi vama daţi-i vama; cui datoraţi frica daţi-i frica; cui datoraţi cinstea daţi-i cinstea.”

Apoi este marcată sfera relaţiei oamenilor cu statul: “să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit legea. De fapt: “să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Toată lumea ştie, şi Pavel a ştiut la fel de bine că există şi alte porunci - alte porunci în chiar legea din care le citase pe acestea. Acolo este porunca: “să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit... să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam al celor ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău”; “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea... Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Dacă aceste porunci fac parte, şi de fapt sunt prima parte, a legii din care a citat, de ce le-a lăsat complet la o parte, zicând “şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”? De ce?... Pentru simplul motiv că el scria despre relaţia oamenilor şi responsabilitatea lor faţă de stăpânirile care sunt, faţă de stat; şi arată că după ce oamenii au recunoscut dreptul statului de a exista, după ce au plătit birul cerut, după ce şi-au îndeplinit toate obligaţiile faţă de semenii lor, nu mai au nimic de datorat faţă de stat; nu mai este nicio altă poruncă în această sferă, şi de aceea nicio altă datorie de îndeplinit faţă de stăpânirile existente.

Acest lucru este certificat de versetul următor: “Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea legii”. Aceasta arată în mod conclusiv că, în pasajul luat în considerare, este vorba doar de relaţia omului cu omul - a omului cu aproapele său. Pasajul este pur şi simplu o lărgire, o expunere de fapt a principiului enunţat de către Isus: “daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. După ce oamenii au recunoscut autoritatea statului, i-au plătit impozitul, şi nu fac niciun rău semenilor, unica relaţie sau obligaţie pe care o mai au este cea faţă de Dumnezeu. Singurele porunci care mai există în afara acestei sfere sunt cele care arată datoria oamenilor faţă de Dumnezeu.

În felul acesta, Scriptura, trasează foarte distinct limita jurisdicţiei sau a cerinţelor statului, şi aceasta este recunoaşterea dreptului său de existenţă, impozitul şi relaţia omului faţă de om ca să nu-şi facă rău unul altuia. Dincolo de aceasta statul nu are niciun drept să treacă. În afară de aceasta, niciun om nu datorează nimic stăpânirilor care sunt.

Cuvântul Lui Dumnezeu, însă, nu se opreşte aici, ci chiar interzice stăpânirilor existente să se atingă de relaţia sau obligaţia oamenilor faţă de Dumnezeu.

“Fiecare dintre noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” Rom. 14:12. Faptul că accentul cade pe cuvântul “sine însuşi” şi nu pe “va da socoteală”, este sigur din contextul întregului capitol. Nu este că “fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”, şi nici că “fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”. Acestea sunt foarte adevărate, dar nu acesta este gândul exprimat în text.

Unicul gând exprimat în mod deosebit în text este acela că “fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”. În felul acesta, prin Cuvântul lui Dumnezeu, tuturor stăpânirilor care sunt, tuturor oamenilor, tuturor organizaţiilor omeneşti, li se interzice în mod categoric să se atingă în vreun fel de relaţia omului cu Dumnezeu. Aceasta ţine numai de om, este responsabilitatea lui, şi pentru aceasta va da socoteală el însuşi lui Dumnezeu.

Din nou: “Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul, n-o face.” Rom. 14:5,6. Problema respectării unei zile, datoria de a socoti o zi mai pe sus decât alta, nu este cuprinsă în partea de lege care se referă la semeni; nici nu este cuprinsă în datoriile destinate să marcheze sfera stăpânirilor care sunt. Este în acea parte din lege care în mod definit nu ţine de competenţa stăpânirilor care sunt, deoarece se spune: “orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ‚să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’.”

Respectarea unei zile, sarcina de a socoti o zi mai presus de alta, este datorată numai lui Dumnezeu. Căci “cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face” nu pentru oameni. Este cuprinsă în acea parte a legii care detaliază relaţia omului numai faţă de Dumnezeu, şi pentru care fiecare va da socoteală personal numai în faţa lui Dumnezeu. De aceea, stăpânirile care sunt, toţi oamenii, toate organizaţiile omeneşti, au poruncă hotărâtă din partea Domnului să lase pe orice om să hotărască singur în problema respectării unei zile. În ce priveşte acest subiect, tuturor le este poruncit să lase ca “fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui”. Deoarece aceasta este o obligaţie datorată numai lui Dumnezeu, şi “fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşilui Dumnezeu”.

Cât de diferite sunt căile creştinilor de astăzi faţă de creştinismul Noului Testament! Marea masă a celor ce poartă numele de creştini în zilele noastre, în truda lor de a prinde încă o poruncă în sfera stăpânirilor care sunt, inevitabil ar scrie în felul acesta: “orice altă poruncă mai poate fi, se cuprinde în porunca aceasta: să nu lucrezi în prima zi a săptămânii, în mod uzual numită duminică.”

Dar creştinismul Noului Testament, pentru a defini sfera stăpânirilor care sunt, spune: “orice altă poruncă mai poate fi, se cuprinde în porunca aceasta: ‚să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’.” Iar apoi, în ce priveşte respectarea unei zile, porunceşte stăpânirilor care sunt, tuturor oamenilor şi organizaţiilor omeneşti să lase ca “fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul, nu o face.” Şi “fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”. “Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia?”

Ziua care trebuie să fie socotită mai pe sus decât alta este Sabatul Domnului. “Daţi dar... lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Orice om care nu socoteşte această zi mai pe sus decât altele, care nu o respectă pentru Domnul, ci socoteşte toate zilele la fel, este răspunzător numai în faţa lui Dumnezeu şi trebuie să dea socoteală despre aceasta el însuşi lui Dumnezeu, şi nu omului. Dacă lucrul pe care îl face este rău, este un rău pentru care este răspunzător în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa stăpânirilor care sunt.

Toate acestea mai arată în mod conclusiv că orice mişcare din partea stăpânirilor care sunt, a oamenilor sau organizaţiilor omeneşti prin intermediul stăpânirilor care sunt, ca să ceară respectarea unei zile, sau să facă oamenii să socotească o zi mai presus de alta, realizează o unire clară între ceea ce este al lui Dumnezeu şi ceea ce este al cezarului, este o clară unire între religie şi stat. Este scris: “Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. În acelaşi sens se poate spune în mod autoritar: ceea ce Dumnezeu a despărţit, nici omul şi nici organizaţiile omeneşti să nu unească.

Mai departe: argumentarea din Romani 13 şi 14 despre separarea religiei de stat, separarea între ceea ce este datorat lui Dumnezeu şi ceea ce este datorat stăpânirilor care sunt, are ca încheiere concluzia hotărâtă: “Tot ce nu vine din credinţă este păcat”. (trad. KJV)

Din credinţă vine tot ce ţine de Cuvântul lui Dumnezeu, întrucât credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu; şi “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”. Religia este datorată numai lui Dumnezeu; este “datoria pe care o avem faţă de Creatorul nostru, şi mijlocul de a o îndeplini”.

De aceea, ca stăpânirile care sunt, sau o clasă de oameni prin intermediul stăpânirilor care sunt, să ceară ceva ce este datorat lui Dumnezeu, nu înseamnă altceva decât a corupe credinţa şi a cere oamenilor să păcătuiască.

Stăpânirile care sunt, sau oamenii prin stăpânirile care sunt, dacă cer cuiva ceva ce este datorat lui Dumnezeu, realizează, prin acest act, o unire între religie şi stat. Şi întrucât, a cere din partea oamenilor ceva ce aceştia datorează lui Dumnezeu înseamnă a submina credinţa şi a cere oamenilor să păcătuiască, este limpede că orice fel de legătură între religie şi stat, este păcat. De aceea, cel mai proeminent exemplu al unirii între religie şi stat care a existat vreodată în lume, este pe drept numit “omul păcatului” 2 Tes. 2:3,4.

Deoarece “să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele ca pe tine însuţi” - (cele dintâi dintre toate poruncile) - înseamnă totală separare de păcat, aceasta ne conduce din nou la adevărul cu care am început: că acestea dintâi dintre toate poruncile, şi respectarea lor, constituie baza şi siguranţa pentru adevărul etern şi universal al separării dintre religie şi stat.