Faptul că Pavel s-a folosit de cetăţenia romană, în care s-a născut, nu vine în conflict în niciun fel cu principiile acestui capitol. Este de observat că după ce a devenit creştin, Pavel nu s-a folosit niciodată de această cetăţenie, nici măcar nu a menţionat-o, exceptând situaţia în care a fost prizonier în mâinile puterii romane.

Aceasta este foarte cert întrucât a permis să fie bătut cu nuielele romane de trei ori, odată să fie împroşcat cu pietre, scos afară din Listra şi lăsat să moară, pe lângă multe alte infamii care nu puteau fi făcute în mod legal faţă de un cetăţean roman; totuşi în niciuna dintre situaţiile acestea nu a menţionat cetăţenia sa romană.

Dar când a fost în mâinile ofiţerilor şi  autorităţilor romane, iar ei au vrut să-l bată, ca în Ierusalim (Fapte 22:25), le-a spus: “vă este îngăduit să bateţi un roman dacă nu este condamnat?”. Sau, când se afla sub puterea Cezarului înaintea scaunului de judecată a acestuia, şi s-a propus să fie supus judecăţii Iudeilor, doar ca să se facă pe plac Iudeilor care căutau să-i ia viaţa, el a spus: “Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului; acolo trebuie să fiu judecat;... nimeni nu are dreptul să mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar.” Fapte 25:8-11. Sau când el şi Sila au fost bătuţi ilegal, aruncaţi în închisoare şi puşi în butuci, iar magistraţii au trimis vorbă să-i lase să plece, le-au răspuns, “ După ce ne-au bătut în faţa tuturor fără să fim judecaţi, pe noi care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa. Să vină ei singuri să ne scoată afară!” Fapte 16:35-37.

Observând că el niciodată nu s-a folosit şi nici nu a menţionat cetăţenia lui romană cu excepţia cazului în care a fost prizonier, şi atunci a făcut-o pentru a insista ca autorităţile să procedeze în acord cu legile care le limitau lor sfera de acţiune, la a căror respectare strictă era foarte potrivit să-i ţină, este evident că puţina referire pe care o face el la acea cetăţenie nu e în contradicţie cu principiul prezentat în această scriere, la fel ca în întreaga Biblie, şi anume că cetăţenia creştină este cerească şi nu pământească.

Nici atitudinea, fie a lui Daniel în Babilon fie a lui Iosif în Egipt, nu contravine principiilor prezentate aici din Scriptură.

Daniel era prizonier, şi de aceea se afla în Babilon în condiţia unui sclav. Aşa că, deşi pus într-o poziţie înaltă şi cu mare responsabilitate, el nu a fost în niciun sens cetăţean al împărăţiei sau comunităţii Babilonului, ori al Medopersiei. Patriotismul său nu a fost în niciun fel iubirea faţă de ţara Babilonului, sau a Medopersiei, ci numai iubire faţă de Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu şi muntele cel sfânt al Domnului. Mărturie este profunda sa nelinişte pentru a şti când se sfârşeşte timpul pustiirii Ierusalimului. Mărturie este rugăciunea lui minunată, ca Dumnezeu să facă să-I strălucească Faţa asupra sanctuarului Său, şi să-Şi aducă din nou poporul în iubitul lor Sion. Daniel 9. Dovadă este faptul că “ferestrele odăii sale de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga.” Dan. 6:10. Mărturie este loialitatea sa faţă de legea şi guvernarea lui Dumnezeu, şi nu faţă de cele ale Babilonului şi Medo-Persiei. El a fost un slujitor al împăraţilor Babilonului şi ai Medo-Persiei: un slujitor foarte onorat, este adevărat, totuşi doar un slujitor. Însă chiar atunci când a fost pus în cea mai înaltă poziţie, se spunea despre el “Daniel, dintre copiii robiei lui Iuda”. El a slujit împăraţilor acolo unde era captiv, aşa cum îi poruncise Domnul să facă, lui şi întregului Său popor (Ieremia 29); însă în tot timpul slujirii lui, a fost printre cei care au cântat cu jale:

“Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm arfele. Căci acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări, şi asupritorii noştri ne cereau bucurie, zicând: “Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului!” Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin? Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!” Ps. 137:1-6.

În principiu, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Iosif. La început, în Egipt, Iosif a fost un sclav cumpărat şi vândut. Deşi, după aceea, din închisoare a fost înălţat la poziţia următoare după tron, el a fost tot timpul doar un slujitor al împăratului Egiptului, niciodată nu a fost un cetăţean al Egiptului. Patriotismul său nu a fost iubirea faţă de ţara Egiptului, ci faţă de ţara promisă părinţilor săi, Avraam, Isaac şi Iacov. Mărturie este faptul impresionant că nu a vrut să lase nici măcar oasele să-i fie îngropate în Egipt; iar cu ocazia avertizărilor lui solemne pe când era muribund, a obţinut un jurământ din partea fraţilor săi, jurământ respectat şi împlinit cu credincioşie o sută şi patruzeci şi patru de ani mai târziu: “Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta, şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara, pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.’ Iosif a pus pe fii lui Israel să jure, zicând: ‚Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici’.” Gen. 50:24,25; Ex. 13:19; Iosua 24:32.

În felul acesta Daniel şi Iosif fiind sclavi în respectivele ţări ale robiei lor, chiar dacă au fost puşi în poziţii înalte prin providenţa lui Dumnezeu, atitudinea şi relaţiile lor au fost mult diferite de cele pe care le-ar fi avut dacă ar fi fost cetăţeni ai respectivelor ţări în care se aflau. Şi ceea ce ambii ar fi făcut, dacă providenţa lui Dumnezeu i-ar fi condus prin schimbări care să le confere statutul şi relaţiile unor cetăţeni cu adevărat ai respectivelor ţări în care se aflau, ceea ce ambii ar fi făcut, ştim foarte bine din ceea ce a fost făcut efectiv de către Moise, marele model al erei lor, prototipul marelui Model al erei noastre şi al tuturor erelor. Moise a fost un cetăţean al Egiptului în toată regula. Făcea parte din familia regală şi era, indiscutabil, moştenitor al tronului. El avea responsabilităţile, împreună cu onorurile cetăţeniei egiptene, în cel mai deplin sens al cuvântului. Însă a renunţat în mod absolut şi pentru totdeauna, şi s-a abjurat de această cetăţenie, pentru a fi primit în comunitatea lui Israel, pentru a fi împreună cetăţean cu sfinţii. El a lăsat totul, ca să meargă împreună cu “poporul lui Dumnezeu”. “Ocara lui Hristos”, ba chiar “suferinţele împreună cu poporul lui Dumnezeu” au fost pentru el mult mai valoroase decât toate onorurile şi comorile care se datorau cetăţeniei egiptene.

Pentru că aşa a făcut Moise, marele model al acelei ere, iar Daniel şi Iosif au avut acelaşi spirit şi caracter, putem şti foarte bine ce ar fi făcut aceştia, dacă în locurile în care se aflau ar fi fost cetăţeni şi nu sclavi. Însă, pentru că au fost doar slujitori ai împăraţilor ţărilor în care se aflau, ca toţi oamenii temători de Dumnezeu, au fost respectuoşi, ascultători şi credincioşi “stăpânilor lor după trup”.