La începuturile Egiptului s-a urmat acelaşi curs ca şi la începuturile Babilonului şi Asiriei.

La început au cunoscut pe singurul Dumnezeu adevărat; El era singurul lor Rege, singurul lor Conducător.

Dar nu le-a plăcut să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor; de aceea au alunecat în idolatrie, şi de la idolatrie au ajuns la monarhie.

Scrierile Egiptene arată că primii conducători ai Egiptului erau zeii; după acea semizeii; şi după acea regii.

Însă, în Egipt, regele nu s-a mulţumit, ca în Asiria, să se numească viceregele dumnezeului său; el a pretins că este întruparea dumnezeului însuşi - zeul era personificat în rege; de la el, se spunea, poporul “primea suflarea din nările lor;” el era “dătătorul vieţii.” - Imperiile Bibliei, cap. 7. par. 38,44.

Astfel, deşi Nimrod a fost primul om care a instituit autoritatea monarhică şi care şi-a asumat titlul regesc şi coroana, totuşi în Egipt exemplul său a fost urmat până la extrem. Astfel, Egiptul a fost, fără dubii, cea mai idolatră naţiune din câte au existat vreodată pe pământ. Aici a culminat apostazia în tot felul, aşa încât în toată Biblia cuvântul “Egipt” simbolizează tot ceea ce este contrar lui Dumnezeu.

Când puterea monarhiei a umplut câmpia Mesopotamiei, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să iasă din acea ţară, şi să meargă în ţara Canaan, unde putea să fie liber. Astfel a făcut separare între biserică şi stat, şi a predicat acest lucru tuturor oamenilor.

Dar odată cu scurgerea timpului, prin influenţa Egiptului, puterea monarhiei s-a răspândit în toate ţările, din Etiopia până la Ararat şi Asia centrală. Atunci, deoarece poporul Său era obligat să trăiască oricum sub puterea monarhiei, Dumnezeu i-a aşezat acolo unde puteau face cel mai mult bine posibil - i-a plasat în inima imperiului lumii, chiar în Egipt.

Aici, în tot timpul supremaţiei imperiului egiptean, cu Iosif şi Moise alături de tron, şi având pe Israel in mijlocul poporului egiptean, Dumnezeu a păstrat înaintea naţiunilor cunoştinţa despre Sine. Şi imediat ce a sosit timpul când imperiul egiptean trebuia să cadă, Dumnezeu voia să-şi plaseze poporul din nou în Canaan, pivotul marilor drumuri ale naţiunilor.

În acel timp al sfârşitului trebuia ca lumea să fie din nou învăţată separarea religiei de stat, separarea bisericii de stat. Poporul lui Dumnezeu trebuia scos din Egipt, pentru ca ei şi naţiunile să înveţe marile principii ale Evangheliei, ale supunerii supreme faţă de Dumnezeu, ale separării dintre religie şi stat, dintre biserică şi ţară.

Moise a înţeles aceasta, motiv pentru care “a refuzat să se numească fiul fiicei lui faraon” Evr. 11:24. Moise a fost fiul adoptat de fiica lui faraon. Fiica lui faraon era prima dintre soţiile lui faraon, şi împărăteasă. De aceea, Moise, prin dreptul cel mai deplin, era moştenitorul vizibil al tronului Egiptului. Şi cum regele era atunci la peste optzeci de ani, putea să fie doar puţin timp până ce Moise ar fi devenit posesorul tronului Egiptului. Tronul Egiptului era la timpul acela tronul lumii; pentru că în timpul acela puterea Egiptului conducea lumea. Era statul suprem, imperiul ce guverna totul. (vezi Imperiile Bibliei, cap. 7).

Pentru Moise, a refuza să fie fiul fiicei lui faraon însemna a refuza tronul Egiptului. A renunţa la tronul Egiptului însemna a renunţa la puterea Imperiului. Aceasta însemna în mod definit o dezlipire de stat.

În acel timp Moise a fost chemat să fie pus în slujbă în “casa lui Dumnezeu,” care este “biserica viului Dumnezeu.” Evr. 3:2,5; 1 Tim. 3:15. Ascultând de această chemare, a renunţat la tronul Egiptului şi la puterea imperiului. Aceasta a fost cauza pentru care el în mod hotărât s-a separat de stat. Scriind aceasta, Dumnezeu a dorit să înveţe toate popoarele că pentru conformare cu voia Lui este necesară separarea bisericii de stat; aceasta înseamnă renunţarea la tronul şi puterea imperiului pământesc - separarea totală a religiei de stat. Înregistrând lucrul acesta, Dumnezeu doreşte să ne înveţe, şi ne învaţă, că unirea cu biserica Sa înseamnă separare de stat.

Prin credinţa lui Hristos a făcut Moise toate acestea. “Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon; ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.” Evr. 11:24-26.

Astfel, din ziua aceea până acum, a fost făcut clar tuturor popoarelor că principiul original al Evangheliei şi al bisericii, credinţa în Dumnezeu, credinţa lui Hristos, presupune separare absolută între biserică şi stat; renunţare la tronul şi la puterea dominaţiei pământeşti; separarea totală a religiei de stat; şi că a te uni cu biserica lui Hristos presupune a te separa de statele şi ţările acestei lumi.

Aceasta este semnificaţia credinţei în Dumnezeu, a credinţei lui Isus Hristos, principiul fundamental al Evangheliei şi al bisericii, pentru toate popoarele lumi de astăzi.